Anii cei mai frumosi in mijlocul naturii

Deja, la Predeal, primul concurs de schi de tura

2012-01-22T19:52:00.000+02:00

Din initiativa super binevenita a lui Nae Plumbota, sambata asta a fost organizat la Predeal un mic concurs de schi de tura, la prima editie (si speram nu ultima), in versiunea noaptea pe partie, gen Postavaru dar si cu coborare.

Desi n-am putut ajunge decat catre seara, tot ne-am simtit minunat. Am plecat noi doi cu Dani, acolo ne-am intalnit si cu 7omca7, caruia i-am imprumutat schiurile mele mari. Incet incet a aparut toata lumea buna a sportului montan.

Concursul a constat intr-o tura cu urcare pe Clabucet Varianta - Clabucet Plecare si coborare pe Cocos. Zapada a fost impecabila, fara cuvinte, vremea superba, doar cu un mic iz de viscol pe sus, iar padurea ne-a intampinat cu copacii ninsi si profilati frumos in lumina difuza de jos din statiune. Aproape ca nu era nevoie de frontala.

O tura de vis. Eu am scos 37 minute cu care am ajuns pe locul 16 la general, binisor, iar Roxana, in prima zi pe schiuri anul asta, a scos si ea 55 de minute si a coborat superb. A fost asa de frumos incat nu ne-am putut abtine dupa finish sa ne punem pieile si sa dam tura si invers, relaxati, impreuna cu Romeo Perlik. A meritat total, coborarea pe Clabucet pe intuneric fiind o feerie.

Multumesc si lui Radu pentru frontala Ultra Wide care mi-a imprumutat-o, a facut senzatie!

Ne-am intors seara acasa cu durere in suflet ca n-am putut petrece mai mult timp prin zapada asta minunata... Daca gasesc ceva poze pe undeva, o sa le adaug.

Prima zapada - pe partie la Azuga

2012-01-17T08:45:00.000+02:00

Prima zapada pentru mine, anul asta, a fost la Azuga - si ce zapada. Super, ca in vremurile bune, dimineata de duminica ne-a intampinat cu partii pline de pulver - spre disperarea unora. Astfel, n-am rezistat tentatiei si am cumparat 5 urcari, astfel am beneficiat de vreo 2-3 coborari cu Thunder-ul pe pulver frumos pe margine la Sorica, pana s-a belit zapada. Apoi am dat-o pe Cazacu pentru inca 2 ture.

Dupa ce s-au terminat punctele, am pus frumos pieile pe schiurile de tura, desi de dimineata am fost tentat de 2 ori cu cate o cartela de o zi la 50 RON - mana se ducea la buzunar, dar creierul zicea "Piei Satana! Am venit sa facem sport!". Asa ca pe final de zi am dat 2 urcari si coborari pe Cazacu, in total vreo 8 km si ceva cu 1000 m si ceva de diferenta de nivel. Cam 42 de minute o urcare, ca anul trecut pe final de sezon, deci e bine.

Radu Dumitru, cu care am schiat pe acolo, a adus GoPro-ul si l-a pus pe genunchiul lui si pe al meu, sa vedem ce iese. A iesit ceva destul de interesant:

View on ExposureRoom

Integrala Ciucas cu Castor, in doua etape

2011-11-29T20:39:00.002+02:00

Pentru ca a venit toamna tarzie si au coborat ciobanii cu oile si mai ales cu cainii lor, a venit vremea sa-l scoatem pe Castor la plimbare, asa ca am petrecut in familie extinsa doua zile frumoase in Ciucas, in care Castor a avut ocazia sa vada aproape tot muntele acesta minunat. In ambele ture Castor a mers foarte bine, fara nici un semn de oboseala, ceea ce ne face sa credem ca acum, ca isi duce viata liber in curte si pe camp, e mult mai in forma si mai sanatos. Dar iata nise poze:

Ziua 1 - 05.11.2011

Participanti: noi trei
Traseul: Cheia - Muntele Rosu - Zaganu - Cheia

Ziua 2 - 27.11.2011
Participanti: Adi, Eugen, noi trei
Traseu: Muntele Rosu - Gropsoarele - Varful Ciucas - Cabana Ciucas - Muntele Rosu

Trei sambete pe ciclocross la Cernica

2011-11-26T21:56:00.000+02:00

Luna noiembrie a insemnat zile petrecute mai pe langa casa, din diverse motive de diverse feluri. Asa ca am profitat pentru a ataca impreuna cu colegii de pedala, care cu ciclocross-ul, care pe MTB, padurea de la Cernica, inainte de zapada. Astfel, trei weekend-uri la rand am petrecut cate o zi superba de toamna tarzie la pedalat in jurul lacurilor. Primele doua cu gasca mare de pe Ciclism.ro, iar ultima data cu Horia si Roxana. Au fost si ture pline de incidente: in prima mi-am rupt deraiorul spate si am facut tura cu bicicleta single-speed, in a doua imi schimbasem lantul belit in prima tura si acesta aluneca pe foaia mica, fiind nevoit sa merg doar cu foaia mare.

Una peste alta, au fost zile frumoase, cu oameni faini, din care o sa pun cateva poze:

Cel mai tare concurs pe ciclocross - Arges Autumn Race

2011-11-08T21:40:00.002+02:00

Probabil ultimul concurs de anul acesta a fost Arges Autumn Race, organizat pe un traseu superb de XCO in Padurea Trivale de langa Pitesti. Si mai frumos a fost ca organizatorii au introdus categoria ciclocross - asa ca alegerea a fost evidenta. Concursul a avut doua categorii, 100 si 200 de minute, in care trebuia sa faci cat mai multe ture. La ciclocross, doar 100 de minute au fost posibile - lucru de altfel de bun simt, nefiind un traseu tocmai pentru o astfel de bicicleta.

Asa ca ne-am aliniat la start o gramada de entuziasti, iar la categoria CX doar 4 temerari: Basso, 445, Titel Rusinaru din Timisoara si subsemnatul. Dupa cum pe primii doi ii stiu, iar Titel mi-a dat ceva minute bune la Prima Evadare si la Emmedue la sosea, nu prea m-am gandit altfel decat ca eu voi fi cel ghinionist....

Totusi, dupa un start la care am plecat resemnat, l-am prins din urma pe Titel pe una din urcari, inca la prima tura. Nasol - asta inseamna ca s-a dus naibii cu dupa-amiaza relaxanta la care ma asteptam - eram pe locul 3, si cel din spatele meu nu era tocmai genul care sa nu ma sperie. Asa ca am fost nevoit sa-i cam dau la limita, cat de tare am putut, tot concursul. Mai ales ca prin tura a 4-a unii mi-au strigat sa-i dau tare ca e la sub un minut in spate, efectiv am tras la limita mea fizica. Am reusit astfel sa termin pe 3, dar va las sa va amuzati singuri cu pozele in care se vede acel "third place face" - cele mai haioase poze cu mine pe care le-am vazut pana acum... Dar mai intai podiumul:

Pedaland cu oameni faini la Bran

2011-10-31T15:48:00.014+02:00

Asa, pe final de an, trebuia sa facem si noi o tura de MTB. Chiar n-am mai facut nici una anul asta. Una asa, cu prieteni, cu facut pauze de poze, cu stat cu burta la soare dupa o catarare horror, una din care sa te intorci acasa relaxat, nu cu creierul plin de adrenalina si endorfina.

Astfel, la propunerea lui Adi, ne-am indreptat spre Bran unde urma sa petrecem un weekend de pedalat si nu numai impreuna cu Ion Trandafir, zis si The Saint pentru cine "cunoaste" si gasca lui, la el la pensiunea Cehov, una din cele mai frumoase locuri unde m-am cazat vreodata.

Am ajuns vineri seara acolo, cu Roxana si Adi. Sambata dimineata, toata lumea a plecat intr-o tura lunga de o zi, ce implica o urcare si coborare in Poiana Gutanului sub Bucegi, iar dupa-amiaza un parcurs in zona Sirnea-Pestera. Toti mai putin eu care m-am indreptat cu masina spre Poiana Brasov la Campionatul National de Ciclocross.

Ca sa inchei repede cu partea de concursuri, de care e plin peste tot, am facut un rahat: mi s-a rupt o roata la incalzire iar apoi, cu o roata de imprumut de la Basso, mi s-a rupt lantul la start. Am reusit sa pierd jumate de zi superba de MTB. Si sa trecem la lucruri relaxante:

Din Poiana am gonit cu masina spre Fundata unde, la intersectia spre Sirnea, am facut cuplarea cu grupul. Din pacate nu tot, unii dintre baieti si fetele, inclusiv Roxana, intorcandu-se deja spre pensiune. Eu am pedalat cu baietii spre Sirnea si apoi pe o urcare superba si o balaureala prin padure pe ceva traseu de acu' zeci de ani, neumblat de nimeni, pana in Saua Joaca. De acolo, am coborat spre Casa Folea, Magura si, pe o vale superba, in Bran.

Dupa o seara placuta cu povesti, seminte, Wist, bere si vin, a doua zi am mai dat o tura, de la pensiune spre poalele Bucegilor, catre traseul de pe Clincea, partia de schi de la Bran, pe niste dealuri si picioare superbe pe drumuri stiute de Ion. La intoarcere, impreuna cu Adi, am mai "escaladat" o data din Bran exact pe traseul de pe Clincea inapoi in traseul pe unde mersesem dimineata. Ce mai, zona e superba si sunt incredibil de multe drumuri de MTB, cu o panta delicioasa.

A fost un weekend superb, linistitor, in care mi-am adus aminte si de cealalta varianta de a savura natura si MTB-ul. Ion si gasca sunt oameni de nota 10 cu care ne face placere sa iesim oricand. Abia astept sa mai dau inca cateva ture din astea pana vine zapada....

Weekend ++ cu ciclocross si alergare

2011-10-24T14:37:00.000+03:00

Weekend-ul 22-23 octombrie a fost un weekend ++. De ce? Asa, ca a fost "dublu cross". Sambata un concurs de ciclocross iar duminica un concurs de cross de alergare.

Sambata am fost din nou la Balotesti, pentru un alt concurs pe acelasi traseu de saptamana anterioara, de data asta fiind vorba de Cupa FRCT la Ciclocross. Tot cu aceasta ocazie am imbracat prima data costumul Ciclopedia, care arata superb. Dat fiind ca traseul e acelasi cu saptamana trecuta, nu mai umplu postarea cu poze. Rezultatul: identic. Podiumul: aproape identic, doar ca Han a fost inlocuit cu Costin. Inca o dupa-amiaza placuta cu mana-n coarne si inca un rezultat frumos.

Duminica am alergat, in lipsa de altceva, la cross-ul Cora. A fost si Roxana si Costin cu prietena lui. A fost, ca orice alt cross, un efort apoteotic de cateva minute in care am parcurs in alergare puternica distanta de aproape 3 km intre stadionul Ghencea si parcarea Cora Lujerului. Florin Leonte ne-a "tras in chip", asa ca avem si cateva poze:

Una peste alta, un weekend sportiv pe langa casa, cu 2 concursuri. Simplu si frumos!

Cupa Olimpia la Ciclocros - disciplina mea preferata

2011-10-16T10:29:00.001+03:00

Cred ca in ultima jumatate de an m-am atasat foarte mult de disciplina asta, de ciclocross. O fi din seria in care m-am indragostit si de monoschi. Imi plac chestiile astea mai arhaice si mai exclusiviste. Combinatia de pozitie de cursiera si senzatia de apropiere cu terenul, pe care-l simti in fiecare detaliu, fara suspensii si cauciucuri groase si moi care sa le amortizeze seamana oarecum cu ideea de masina supersport, in care pilotul e una cu terenul pe care ruleaza.

Multumesc pentru fotografii lui Florin Leonte (ProCiclism) si Florin Sima. O sa pun multe poze, ca imi place mie mult cum arata ciclocross-ul.

Astfel, m-am bucurat mult cand am aflat ca la Balotesti se va organiza Cupa Olimpia la Ciclocross, chiar daca traseul nu parea sa fie chiar potrivit, adica mai mult plat si fara nu stiu ce obstacole. La fata locului, s-a dovedit ca am avut dreptate. Traseul era pe plat, o treime pe asfalt cu gropi, restul pe pamant batatorit, singurele obstacole fiind o vale care se cobora si se urca, vreo 20 m in jos si inca 20 in sus, dar care a pus ceva probleme unora - nu era chiar asa de usor de urcat pe ciclocross - cei cu MTB s-au descurcat ceva mai bine - si o bucata de 2 m cu pietris care am putea-o asimila cu un sand-pit. In rest, nu tu bariere, nu tu noroi, nimic. Practic, un circuit de fuga si-atat, nimic sa ma avantajeze, mica sectiune tehnica oferindu-mi la fiecare tura cate un mic avans, pe care sa-l pierd pe asfalt.

Dintre cunoscuti a participat multa lume, o sa ma rezum sa-i amintesc pe cei de la ciclocross: campionii Frunzeanu si Stefan (Basso), Stefan (445), Kimosabe si Horia (Han) care venise cu un trekking sa faca poze si l-am convins sa dea jos portbagajele si sa se inscrie.

Am fost anuntati ca avem de facut 10 ture, apoi un "dobitoc" a intrebat daca ne opresc cand termina primul. Organizatorii brusc s-au luminat: da, da, va oprim. Cred ca daca nu se trezea ala sa comenteze, ne lasa sa facem toti 10 ture. Asa, concursul s-a terminat cand a terminat primul. Acuma inchipuiti-va ca pe un circuit de 2 km, la 10 ture, e evident ca Frunzeanu si Basso or sa te ajunga din urma ca amator. Adica din start esti condamnat sa nu termini. Ce mai costa sa stai 20 minute sa termine toti... Ma rog, regula asta exista intr-adevar la cursele de profesionisti, asa ca, daca tot n-am dat nici un ban, n-o contestam. Astfel, as fi apucat sa fac 9 ture. Totusi, dintr-o eroare si o incurcatura in care au fost implicati Frunzeanu, organizatorii si Basso si din care Frunzeanu a iesit prost de tot, cu DNF, si noi am fost opriti cu o tura mai repede, dupa 8 ture, desi Basso a terminat a 10-a tura dupa ce ne-au oprit pe noi.

In fine, lucrurile s-au terminat in pripa. Basso a iesit pe locul 1 singur-singurel cu Frunzeanu descalificat, desi au tras impreuna in fata pana la final iar la amatori Stefan 445 a luat podiumul dupa o cursa foarte tare, urmat de mine si de Horia, care am terminat impreuna, din intamplare eu trecand linia primul. Putea fi si invers. Noi n-am stiut ca se termina, ca altfel ne-am fi sprintat un pic asa, de fun. Kimosabe a incheiat plutonul amatorilor de ciclocross.

Horia Han - Stefan 445 - moi

A fost pana la urma o dimineata placuta intre prieteni, aproape o ora de tras pe roti inguste si un loc 2 din ala, din 4 persoane prezente. Fiindca concursul a iesit atat de "bine", se pare ca se mai face unul si saptamana viitoare in acelasi loc, cupa FRCT la ciclocross. Mi-ar place mult sa vina mai multa lume la ciclocross, stiu ca sunt multi care mai au biciclete, e o disciplina foarte iubita in alte tari si, daca ne-am aduna macar 20-30 de amatori am putea lansa o miscare frumoasa, ca si in SUA, cu concursuri cu spectacol, cu costume, talangi, oameni mascati, un festival al ciclismului care ar atrage multi biciclisti inspre latura sportiva. Viitorul depinde de noi.

Maratonul Piatra Craiului 2011 - un mic pas inapoi, dar totusi o reusita

2011-10-03T11:57:00.004+03:00

A trecut un an fara alergare montana. De ce? N-as putea sa spun exact. Dupa ce m-am inscris la Moieciu si Hercules, nu am mai putut sa particip. La Moieciu din motive obiective, la Hercules recunosc ca am preferat sa vad cum e mai aproape de casa primul concurs adevarat de ciclism de sosea pentru amatori. La Apuseni n-am putut din nou sa merg. Si, cam aici, s-a incheiat... Alergarea s-a rezumat la niste ture prafuite prin parc, cat sa nu uit cum se face, si alea rar depasind 6-8 km. Cred ca lipsa de interes mai serios pentru alergare mi s-a tras inconstient si de la accidentarea de dupa Maratonul Bucuresti, care m-a tinut in frau vreo 2 luni de zile...

Foto: Cindy

Cu toate astea, MPC e un concurs deosebit pentru mine, din punct de vedere sentimental. Asta pentru ca, dupa cum am mai spus-o, acum 5 ani mi-a deschis ochii spre o alta lume, spre alte posibilitati si mi-a schimbat radical viata. Asta e motivul pentru care, indiferent de cat eram sau nu de antrenat si de hotarat, problema participarii la MPC 2011 nu era discutabila. Absenta, atat acum cat si de-acum incolo, va fi impardonabila. Asa ca m-am inscris, curios si eu de ce-o sa iasa. Cu 2 saptamani inainte am dat o mica alergare montana in Crai, soldata cu 4 zile de febra musculara crunta, apoi cu 1 saptamana inainte o mica alergare langa Cluj. Atat.

Si a venit ziua H. La ora 9 ma aflam, alaturi de aproape 500 de alti entuziasti, in centrul Zarnestiului, gata sa iau parte pentru a 5-a oara la acest concurs minunat. Dar, pentru prima data, nu ma asteptam la un progres. Dupa 5:40 h de anul trecut, era clar ca anul asta va fi mai rau. Cat de rau, urma sa vad pana seara.

Foto: Andrei Tanasie

Start! Si incepe alergarea spre Botorog, care merge bine. Urcarea in Magura merge si ea, dar motorul mai pufaie. La fel, pufaie si pe bucata cu dealuri de pe langa Casa Folea. Alerg, dar parca nu cum vreau. Ma mai dezmortesc pe urcarea in saua Joaca si ajung la Table undeva cu cateva minute sub 1,5 h.

Foto: Cindy

Urmeaza una din cele doua parti preferate ale mele, urcarea la Funduri unde, ca de obicei, depasesc incontinuu. Dar parca picioarele nu ma asculta cum vreau eu. Totusi, a mers bine. Am atins saua Funduri undeva sub 2,30 h.

Apoi urmeaza coborarea pe Valea Urzicii, unde sunt depasit de cateva ori, si bucata de sub creasta sudica. Totul merge ca pe roate si ma simt bine, pana undeva pe la Marele Grohotis. Aici, zidul! Nu mai am chef, mi-e foame si mi-e sete. Bine, niciodata nu au fost pentru mine o problema momentele astea psihologice, ma doare fix undeva de ele, dar m-am mirat ca a aparut. Anul trecut nu am simtit un astfel de blocaj la nici un maraton. Un baton Sponser si o gura de Isostar si imi calc in picioare lenea mai departe.

Foto: Corina Fodor

Vrand nevrand, ajung si la bucata cea mai horror din tot concursul: Spirlea - Plaiul Foii. A mers exact cum m-am asteptat: la nici jumatatea coborarii pana la izvor, ficatul, neantrenat anul asta pentru abuz si crescut de mic cu Ursus. incepe sa protesteze. Asa de rau incat sunt momente in care mi se taie respiratia. Ma opresc in bete si imi revin, de mai multe ori. Exact durerea care ma macina acum vreo 2 ani, cand incepusem sa-i dau mai tare...

Platul spre Plaiul Foii l-am alergat, ca de obicei, integral si in scarba. Singura motivatie care m-a ajutat, ca de obicei, sa o iau din loc de la PA a fost ca urma bucata mea preferata: Diana.

Foto: Andrei Tanasie

Are rost sa mai zic? Nici pe Diana nu a fost cum imi doream. Am depasit tot ce se vedea, dar greu de tot. Muschii indaratnici parca nu mai aveau forta de altadata. Pe sus pe la refugiu, impreuna cu alt concurent, ne dam seama ca avem 5 ore de la start, asa ca ii dam tare la coborare. Tare el, ca mie incepusera muschii aia nenorociti sa se blocheze. Dau cu piciorul intr-o radacina si mi se blocheaza efectiv tot piciorul, de sus pana jos. Cu o durere groaznica, fac cativa pasi si il deblochez. Se termina cararea prin padure si, pe plaiul de la Coltii Chiliilor, ficatul tine neaparat sa imi aduca aminte ca exista. Din nou mi se taie respiratia si stau aplecat peste gardul manastirii, nu-mi permit sa injur chiar acolo.

Durerea m-a tinunt constant pana in Zarnesti, cu mici pauze cand nu mai aveam aer. Am pescuit de pe drum un baiat cu moralul jos si l-am pus sa alerge in spatele meu. Bucata din oras, ca de obicei, a necesitat o forta psihica imensa pentru a pune un picior in fata celuilalt. Dar, impreuna cu tovarasul meu de drum, trecem finish-ul sub 6 ore.

Foto: Cindy

Febra musculara m-a tinut pana joi. Miercuri inca nu eram in stare sa cobor scarile fara sa ma tin strans de balustrada. Tot pe cand a trecut febra, au aparut si rezultatele. Timpul meu este de 5:53:49, locul 91 la general si 35 la categoria mea de varsta, dintr-un numar de concurenti de vreo 350 (cam 425 cu fete cu tot), respectiv 150 la categoria mea . Adica undeva la sfertul clasamentului. Cu un timp cu nici un sfert de ora mai prost ca anul trecut. Ce pot sa ma gandesc? Oare ce as fi scos daca m-as fi antrenat un pic anul asta. Nu-i nimic, la anu' o sa fie altceva.

Si ca sa fim siguri, anul asta m-am analizat cu ajutorul ultimului gadget, smartphone-ul cu GPS si aplicatia SportTracker, cu care am putut sa vad unde am mers prost si as putea la anu' sa recuperez:

Astfel:
- pe primii 5 km, urcarea spre Botorog, o medie de 11 km/h nu e foarte proasta, as putea totusi sa adaug acolo 1 km/h cu putin antrenament si o incalzire mai buna
- vitezele medii de 9,5 km/h, respectiv 9,7 km/h de la Spirlea la Plaiul Foii si de la Coltii Chiliilor in Zarnesti sunt INACCEPTABILE. E drum in coborare usoara, trebuie sa alerg mult mai repede. Terenul e usor. La anu' o sa incerc sa alerg cu un 12-13 km/h cel putin, n-ar trebui sa fie o problema.
- am petrecut jumatate de ora de stat si facut pauze - o mare parte au fost cele date de durerile de ficat. Daca imi antrenez un pic ficatul, castig mult

Astfel, analizand datele foarte utile obtinute de la antrenorul electronic, mi-am fixat un target pentru anul viitor. Dar nu-l spun, il tin pentru mine si om vedea ce-a iesi in 2012. Pana atunci, urmeaza o iarna lunga cu alergari prin zapada. It's gonna be fun!

Ghinionul loveste din nou la Maros Bike Marathon

2011-09-26T13:26:00.021+03:00

Da, revenind cu ganduri mari dupa 2 ani, cand pe urcarea spre Manastirea Muntele Rece mi s-a rupt o spita si s-a dus roata in balarii, am luat startul din nou la proba lunga de la Maros Bike Marathon. Roxana s-a bagat si ea la tura scurta.

Traseul a fost un pic schimbat si promitea sa fie mult mai greu si mai frumos decat anii trecuti.

Am plecat nu tocmai in forma (ce mai, asta nu e o noutate, startul nu e tocmai momentul meu favorit). Am intrat totusi increzator in marea urcare din primul sfert al concursului. Totul mergea bine, dar dupa cativa km lantul a inceput sa imi joace intre pinioane. Am incercat sa mai reglez tensiunea din mers, dar degeaba. Apoi a inceput sa imi sara de pe foaia mijlocie, pe care imi place mai nou sa urc cat mai mult, pe foaia mica. Toate aceste ezitari din transmisie m-au facut sa pierd cateva pozitii in pluton. Am tras concluzia ca asta e, lantul s-a uzat si dupa concurs va trebui sa-l schimb.

Foto: Szakacs-Korom Zoltan

Cat de gresita concluzie... la nici 2-300 m dupa ce m-am angajat in coborarea de dupa PA1, lantul mi se rupe si ramane in urma pe poteca.... Shit! Nu mi s-a mai rupt un lant de 2-3 ani si, instinctiv, am renuntat ca prostu' sa mai car cu mine presa de lant. Acuma stau si ma uit ca idiotul la bicicleta si la lantul cu o za rupta. De acolo erau problemele, lantul statea sa cedeze... Ce sa fac, nu sunt obisnuit sa ma complac. Gasesc prin buzunar un pin de conexiune de la Shimano, asa ca demontez un cap imbus de pe multitool si, cu un bolovan, incerc in van sa demontez un pin de la lant sa-l repar. Zeci de concurenti trec pe langa mine, probabil vreo 15-20 minute dau cu bolovanul in van. Pana la urma, un concurent al carui numar din pacate nu-l retin ma intreaba, in sfarsit, daca ma poate ajuta. Eu nu sunt genul cersetor, am gresit, sufar, asa ca nu m-am apucat sa strig dupa altii, Acest coleg de concurs nu numai ca s-a oprit, dar avea si presa de lant, asa ca in 2-3 minute bicicleta era good-to-go. Nici problemele dinainte cu saritul lantului nu mai existau. Dar deja pierdusem peste 20 minute, eram undeva grav de tot in spate. Asa ca am inceput sa-i dau tare, sa mai recuperez. Si am tot depasit. Dupa ce ne-am despartit de tura scurta, am depasit mai rar, dar am ramas fixat pe ideea sa recuperez cum pot.

Foto: Raducanu Florian

M-a impresionat enorm coborarea in valea Somesului Rece. Un single-trail superb. Drumul Generalului il stiam, l-am urcat bine si am mai recastigat cateva locuri. De pe creasta, pe coborarea inapoi in vale si pe urcarea de la Pape, n-am mai castigat cred nici un loc. Mi-a placut in schimb ca am reusit sa urc integral Papele, in regim de concurs. Doar pe la mijloc am pus un picior jos sa treaca o masina, ca n-avea loc. In schimb, am trecut in continuu pe langa concurenti de la tura scurta.

Foto: Fotogear

Coborarea pana la lac a mers perfect, cu viteze care ma speriau, dar ma simteam in control perfect. Sunt convins ca bratara EFX Performance primita in Austria isi face treaba.

Am mai depasit 2 concurenti de la tura lunga pe ultimii 2 km inainte de sosire. Am trecut linia de finish in 5:46:40, pe locul 22 din 57 la general si pe 12 din 27 la categorie. Am mers foarte bine, poate cel mai bun concurs al meu pana acum, cu siguranta daca nu aveam ghinionul cu lantul, sau macar daca aveam presa la mine, faceam o figura de exceptie. Asa, ramane un rezultat de imbunatatit la anu', ca asa-i la MTB - mai faci pene, mai rupi lantul, iar daca nu esti pregatit pentru asta - pierzi!

Foto: Costi Salagean

Foto: Fotogear

Roxana a terminat tura scurta in 5:57 h. Din nou, ma bucur mult ca a revenit pe scena concursurilor si ca s-a simtit bine.

Porcul se-ngrasa in ajun - trail-running prin Crai

2011-09-20T13:11:00.001+03:00

Anul asta, din motive ce tin mai mult de sfera obiectiva, nu am alergat deloc pe munte. Nu am putut participa la nici unul din maratoane. Dar Maratonul Piatra Craiului nu am de gand sa-l ratez. Mai sunt 2 saptamani. Singura problema: anul asta n-am alergat deloc pe munte. Da, sunt in forma de la ciclism, dar muschii specifici nu sunt. Asa ca trebuia sa-i trezesc la viata. Si cum altfel decat cu o alergare in Crai, urmata de o bineasteptata febra musculara ingrozitoare.

Astfel, am plecat cu Roxana si Radu sa vedem cat avem chef sa alergam de la Botorog. M-am simtit bine, am urcat pe Piatra Mica, apoi Saua Crapaturii - Vf. Turnu - Vf. Ascutit - spre Curmatura - poteca pana in Prapastii - inapoi prin Prapastii. Ceva mai putin de 20 km, dar cu o diferenta considerabila de nivel de vreo 1600 m parca, traseul ce mi-a luat un pic sub 3 ore de alergat.

Antrenamentul pe ultimii m pentru MPC s-a terminat exact peste o saptamana, la Cluj, cu o zi inainte de Maros Bike, unde am dat o alergare pe banda rosie din Manastur pana la intersectia cu soseaua de Ciurila si inapoi. Atat. Apoi direct la maraton.

Din Crai, Radu a facut un film super fain. Iata-l:

View on ExposureRoom

Predeal MTB Trophy, in mare forma

2011-09-10T15:48:00.000+03:00

Aterizat direct de pe meleaguri austriece, cu binevointa lu CiDo care m-a ajutat cu drumul pana la Predeal, m-am prezentat la a doua editie a MTB Trophy, un concurs care mi-a placut in mod deosebit anul trecut.

Anul acesta, traseul nu a fost mult schimbat, doar bucata de coborare de la Susai in Valea Azugii a fost noua. Noua dar superba, in intregime ciclabila.

Am inceput concursul in forma buna, ca niciodata pe coborarea spre Timisul de Sus nu m-a depasit nimeni. Pe marele push-bike am mai dat chiar si cateva pedale din cand in cand. M-am pus pe bicicleta destul de repede si am reusit si sa traversez cateva podete de scandura, chestie care nu prea imi iesea pana acum. Coborarea spre drum si urcarea la Susai au fost "in parametrii". La fel si coborarea cea noua si superba si urcarea inapoi pe drumul lui Ceausescu. Practic, pe bucla de la Susai, nu am fost nevoit sa pun piciorul jos.

Intoarcerea pe partia Cocosul a fost un motiv sa vad cum ar fi daca as mai urca o data panta aia pe bicicleta. Am facut-o, desi nu aduce vreo-un mare avantaj pentru timpul de concurs. Bucata de la cabana Clabucet pana pe partie si la sosire, uscata fiind, a mers ca unsa, un freeride de calitate.

Am terminat traseul de 45 km si 1700 m diferenta de nivel pe un loc care m-a multumit pe deplin: locul 9 din 38 la categoria 30-40 de ani, cu un timp de 03.05.31, la doar 42 min de locul 1, Tudy Oprea.

Predeal MTB Trophy va fi, in masura posibilitatilor, un concurs la care voi face tot posibilul sa spun prezent. Asa ca, ne vedem la anu'

Ich hatte einen Traum und andere warten - Otztaler Radmarathon 2011

2011-08-31T12:07:00.000+03:00

Ich habe einen Traum - sloganul sub care de fix 30 de ani in Solden mii de ciclisti iau startul la unul dintre cele mai vechi concursuri de ciclism de amatori din lume: Otztaler Radmarathon - o cursa de 238 km si 5500 m diferenta de nivel, care trece 4 pasuri montane spre Italia si inapoi prin peisaje de vis si pe sub crestele albe cu ghetari ale Alpilor pentru a aduce concurentii victoriosi inapoi la Solden, unde visul lor de a termina una din cele mai temute curse se indeplineste.

(toate fotografiile mai putin ultima sunt cumparate de la Sportograf, fotografii oficiali ai concursului)

Visul meu a inceput oarecum in 2007, dupa ce am vazut aventura lui Ovidiu si a lui Maus (pe ei ii stiam) care au fost si au reusit sa termine traseul. Povestile lor m-au facut sa visez ca poate, odata, o sa fiu si eu in stare de asa ceva. Dar pe vremea aceea eram doar un MTB-ist modest care se lupta sa termine pe ultimul loc maratoanele putine de pe la noi la distanta lunga. Atunci am terminat primul meu maraton de 100 km, la Baia Mare, ajungand la sosire dupa ce aproape toata lumea plecase, dupa mai mult de 10 ore. In fine, 238 km pareau ireali, eu pe o cursiera parea tot ireal dar in sertarul meu de la servici cam de atunci se afla doua coli A4 tiparite color cu harta si profilul acestui traseu, pe care cand faceam ordine le regaseam si ma mai uitam la ele cu jind. Cam asa arata visul meu, comun cu cel al multor alte zeci de mii de ciclisti din intreaga lume:

Asa arata traseul. Plecarea din Solden, urmata de 32 km de coborare usoara pana in Oetz. Apoi prima catarare, de 18,5 km, cu 1200 m diferenta de nivel si panta maxima de 18%, pana in pasul Kuhtai, la 2020 m. Dupa 37 km de coborare abrupta si un pic de plat prin Innsbruck, urmeaza a doua catarare, pana in pasul Brenner, la 1377 m, care urca in 39 km o diferenta de nivel de 777 m (o catarare de mare viteza). Aici se trece in Italia si se coboara 19 km pana la inceputul urcarii pasului Jaufenpass, pe care in 15,5 km se urca 1130 m pana la altitudinea de 2090 m. Urmeaza o coborare lunga si abrupta de 22 km pana in oraselul italian St. Leonhard, unde este si marea incercare a concursului, o limita destul de dificila la ora 15:30. Apoi, urmeaza ultima si cea mai mare catarare, pasul Timmelsjoch, sau Passo Rombo in italiana, care urca o diferenta de nivel impresionanta de 1759 m in 28,7 km, ajungand in punctul cel mai inalt al traseului, la 2509 m. De aici, 29 km de coborare in mare viteza, cu o mica urcare de variatie pe la mijloc, incheie traseul unui concurs deosebit si duc concurentii la linia de finish din fata arenei sportive din Solden, pentru a-si primi aplauzele binemeritate de toti cei care ajung pana aici, la final.

Dar visul meu, el cum s-a petrecut?

Ora 04:30 si telefonul suna disperat in cortul din micutul si ieftinul camping Winkle, anuntandu-ne pe mine si pe Adi ca e timpul sa dam piept cu gerul de afara. Ger, pentru ca in ziua dinainte plouase non-stop iar mai sus de 1500 m ninsese si se depusese un strat frumos de zapada. Iesim din saci si fugim direct in sala de mese, unde un alt concurent austriac deja isi lua micul dejun. Mancam si noi repede niste cereale si ne imbracam cu tot ce avem de gand sa luam cu noi. Eu mi-a luat o bluza de corp de iarna, pe sub ea incalzitoarele, peste tricoul, la picioare sortul si incalzitoarele iar peste pantofi huse groase de neopren. Plus un buff pe cap. Mai aveam la mine si haina subtire de ploaie, dar am zis ca o iau doar pe coborare, daca e cazul. Manusile lungi de iarna erau pe maini, iar cele scurte in buzunar. Burdusit de haine, tot am avut un soc cand m-am pus pe bicicleta pentru a parcurge cei 7 km pana la Solden. La 5:30 am plecat spre start, incovoiati de frig. Termometrul de la benzinaria de pe drum arata 3 grade.

In Solden, agitatia era deja mare. Ne-am pus si noi la start, probabil erau deja 1500-2000 de oameni in fata. O multime impresionanta de aproape 5000 de norocosi tremurau de frig in asteptarea startului izbavitor. Norocosi pentru ca la acest concurs nu ajunge cine vrea, ci doar cei care ies castigatori la o tragere la sorti, la care anul acesta au participat 24.000 de persoane. Eu si Adi am fost singurii romani care am avut aceasta onoare, din cei peste 20 care ar fi vrut sa vina anul acesta. Timpul trecea si eu ma gandeam cat de norocos sunt ca ma aflu acolo.

La 6:45 fix probabil s-a dat in fata startul. Dupa cateva minute am inceput sa ne miscam si noi, intai pe langa bicicleta, apoi incet ne-am urcat in sa si i-am dat la vale prin frigul ingrozitor, dar pe care emotia si sentimentul de grup ma facea sa nu-l mai simt asa de rau. Asa a aratat startul, undeva in fata:

Pe coborare. trec pe langa camping unde Roxana incearca sa-mi faca poze, dar n-a iesit nimic. Ne miscam prea repede si era inca prea intuneric. Apoi drumul continua. Mainile imi sunt inghetate. Pe langa mine trec concurenti ca nebunii. Pompierii au iesit in strada si au pus masinile cu girofarul pornit in fata scuar-urilor din mijlocul drumului, sa nu intre nimeni in ele. O ceata joasa lasa sa se intrevada soarele pe care-l asteptam cu totii cu nerabdare. Am ajuns in Oetz dupa 42,27 minute, pe un modest loc 2575. Dar urma prima catarare, unde ma simt si eu mai bine. Lumea isi abandona in sant hainele groase, noi nu prea ne permitem luxul asta....

Urcarea pe Kuhtai nu a fost chiar asa de usoara. Fiind la inceput, eu inca nu ma simteam in largul meu. Totusi, am ajuns in varf la 2:07:18 h de la start pe locul 2072. Am castigat pe urcare peste 500 de locuri. Nu e rau. Totusi, in clasamentul pe catararea asta am iesit doar pe locul 2018, semn clar ca nu eram "in parametrii". Am avut o viteza medie de 12,23 km/h.

A urmat primul punct de alimentare, cu mare aglomeratie. M-am uitat ce aveau si am ramas fixat pe banner-ul unde scria Souppe. Am baut trei pahare mari de supa fierbinte care m-au pus pe picioare imediat, plus cateva sandvis-uri cu cascaval si niste prajituri de casa. Ultimele am inteles ca erau facute de femeile din zona, pentru concurenti si tot concurul am mancat doar din acestea, ignorand tot felul de batoane din comert. Au fost delicioase. Dar n-am zabovit mult, pentru ca eu stiu deja ca in punctele de alimentare se pierde cel mai mult timp intr-un concurs.

Coborarea avea sa ma socheze efectiv. In timp ce eu am avut viteze mereu peste 60 km/h si uneori de peste 80, TOTI concurentii treceau pe langa mine de parca stateam pe loc. De la tineri musculosi, pana la mosi si babe de peste 60 de ani, treceau pe langa mine si se faceau mici in zare. Practic, pe prima coborare n-am depasit pe nimeni si am pierdut aproape 300 de locuri. Era atat de frig incat pe ultima bucata nu imi mai simteam degetele de la mana, trageam instinctiv de manete cu speranta ca degetele mele franeaza, dar nu mai simteam nimic.

Ajuns in zona mai de plat de la Innsbruck, am avut o revenire de forma si am inceput sa depasesc. Am nimerit intr-un pluton care mergea cu 35 km/h iar eu simteam ca pot mai mult. Am iesit si am accelerat undeva peste 40, in ideea sa prind un pluton ceva mai in fata. M-am concentrat la pedalat, cam cu 40, viteza mai scadea pe mici urcari si sarea de 50 pe mici coborari. Dupa cateva minute, am observat ca in spatele meu se facuse un pluton pe care eu il duceam la trena. Super sentiment sa stii ca in spatele tau stau o gramada de nemti, austrieci si italieni care se bazeaza pe tine. Dar na, domnia nu poate sa dureze mult, asa ca dupa ceva km m-am bagat in spatele unora ce mergeau mai incet si am scapat de "coada". Oricum, incepea urcarea spre Brenner.

Acest al doilea pas mi s-a parut interminabil. O urcare de aproape 40 km cu o panta mica, de 4-5%, care parca nu se mai termina. Mie nu imi plac genul asta de urcari. Din 5 in 5 minute ma uitam pe ciclocomputer sa vad cati km mai sunt. Drumul urca pe niste curbe usoare. In schimb, deosebit a fost faptul ca se urca intr-un mare pluton, de peste 300 de ciclisti as aproxima. Se urca tare, in foaie mare, iar media mea a fost de 27,35 km/h. Am ajuns in pas la punctul de alimentare si trecerea in Italia la 4:28:52 h de la start, pe locul 2318. Am castigat pe urcare 45 de locuri. De asteptat, in clasamentul catararii am fost pe un destul de slab loc 2323.

Dupa o realimentare cu obisnuitele prajituri de casa si dupa ce mi-a umplut cineva bidonul cu ce aveam sa descopar mai incolo ca era o gretoasa combinatie de Red-Bull cu apa (noroc ca mai luasem o sticla de jumate cu apa in buzunarul din spate), mi-am dat drumul la vale. Coborarea a fost la fel de lina ca si urcarea, am fost depasit de 38 de ciclisti si am ajuns la baza urcarii urmatoare pe locul 2356.

Strategia cu o apa la jumate dusa pe coborare a fost buna si am baut-o la inceputul urcarii. Jaufenpass incepe prin padure, e un drum ingust, nu prea umblat din cate imi dau seama. Ma simteam mai bine, dar se facuse deja cald iar eu eram inca in echipamentul complet de la start. Am urcat ceva mai vesel. Spre varf, m-am oprit si mi-am dat jos protectiile de pe pantofi, ma ardea talpa. Punctul de alimentare era amplasat inainte de pas cu vreo-un km, asa ca timpul lui a intrat in calculul catararii. A venit la fix, ca n-am putut sa beau mizeria de Red-Bull diluat si imi era foarte sete. Oricum, am mai castigat aproape 250 de locuri, am avut o medie de 14,76 cu tot cu oprirea la alimentare si am ajuns sus pe locul 2110. Pe clasamentul catararii in schimb, lucrurile incepeau sa stea mult mai bine: locul 1651. Se vede ca am ajuns acolo unde ma simt eu mai bine, in jumatatea a doua a cursei.

Coborarea in St. Leonhard a fost ceva mai sparta ca si restul si ma simteam ca si in Romania. Si parca ma si obisnuisem cu viteza. Astfel, am pierdut doar 17 locuri, am si reusit sa depasesc cativa concurenti. Oricum, am ajuns in St. Leonhard la ora 13:56. Limita acolo era ora 15:30. O ora jumate nu e mult, limita e destul de stransa. M-am oprit si mi-am dat jos toate hainele de pe mine, ramanand in maneca scurta si pantaloni scurti. Am pus si I-Pod-ul in functiune. Urma marea urcare pe Timmelsjoch. Am plecat la deal pe locul 2093, vesel si cu zambetul pe buze, in ritmuri de Metallica si Sepultura.

Prima parte a urcarii nu e foarte grea, dar urmeaza repede o serie de serpentine destul de inclinate. Am fost destul de surprins sa vad oameni distrusi stand pe margine, altii impingand la biciclete. Eu m-am simtit minunat. Imi amintesc ca depaseam mai mereu. Mai pedalam in picioare, sa evit crampele (care oricum nu le-am avut). Doar ca se facuse cald, vreo 30 de grade si imi era sete. Speram sa apara pe undeva un izvor. Am vazut unul si m-am oprit, dar era secat. Mi-a parut rau de timpul pierdut. Am mai tras pana la punctul de alimentare situat pe la jumatatea urcarii. Am dat pe gat niste suc si am pus apa repede in bidon. Lumea statea la coada la masaj. Dar urma cea mai frumoasa parte, zona de peste 2000 m, cu niste serpentine de vis si un peisaj care te facea sa uiti de orice neajunsuri, dar totusi cu pante de 12-14% care nu puteau fi ignorate. Curba dupa curba, ma simteam din ce in ce mai minunat. Pedalam in picioare, in forta, mai puneam pinionul de 27 sa ma mai relaxez... Am luat un gel cand am vazut ultimul punct de hidratare si in dreptul lui am dat pe gat o apa. Inca o curba, inca una si am ajuns la tunelul 18 (pe catarare au fost multe tuneluri), cel mai lung, pana la care fusesem cu cateva zile in urma. De acolo, imediat am ajuns in pas. A fost cea mai buna bucata din concurs pentru mine, dupa cum ma si asteptam de fapt. Am ajuns in varf la 9:33:26 h de la start, pe locul 1835. Am urcat cu o medie de 12,55 km/h, dar care include si oprirea la 2 puncte de alimentare, iar in clasamentul urcarii am fost pe locul 1402, cea mai buna clasare a mea din concurs, cu un timp de 2:30:02, incluzand si opririle. Am castigat pe urcare peste 250 de locuri.

In varf, am ajuns incalzit si transpirat, asa ca mi-am luat haina de ploaie pe mine si mi-am dat drumul la vale pe cea mai rapida bucata din concurs. Aici e celebra linie dreapta unde se bat recordurile personale de viteza si unde organizatorii au instalat un radar. Pe mine m-au inregistrat cu 84,1 km/h, dar eram cu franele apasate. Din cate stiu, cei care au tupeu si stau aerodinamic ating peste 120 km/h. Cand mai fusesem cu cateva zile inainte, scosesem 87,7 pe ciclocomputer, cu un vant usor din spate, deci sa zicem ca nu a fost recordul meu personal.

A urmat vreo 2 km de urcare, in total 220 m in altitudine, dupa care drumul cobora hotarat spre final. In febra finish-ului, lumea ii dadea in draci la vale si iar au inceput sa ma depaseasca. Am pierdut pana in Solden cateva zeci de locuri. Chiar pe final ma ajunsese un pluton si m-a depasit. M-a surprins ca pe final am sprintat si i-am depasit eu. Parca erau buni doar sa-si dea drumul la vale, dar nu mai aveau energie de pedalat. Am trecut linia de sosire dupa 10:13:39,4 h, pe locul 1926 la general, 1870 la masculin si 500 la categoria mea de varsta. Apoi, alaturi de Adi, care a reusit un rezultat fenomenal de 8:22:23 h si un incredibil loc 254. Amandoi ne-am luat tricourile de finisheri si ne-am bucurat, fiecare de reusita lui proprie:

Poate unii vor spune ca rezultatul meu e un loc prost (unii chiar mi-au spus asta), dar pentru mine a insemnat mult. Dupa jumatate de an de dat pe cursiera m-am dus sa ma alerg cu spuma ciclismului european si sa-mi vad cu ochii visul din sertar si am reusit. Am reusit si sa fiu in prima jumatate a clasamentului. Ciclismul e unul din sporturile care se pot practica toata viata, iar intentia mea e exact asta. Sa particip si la editia 80 a maratonului, sa ma bucur de natura si de sport toata viata. Nu sunt gata sa imi asum riscuri, nu am de ce. Nu sunt innebunit sa-i bat pe unul si pe altul. Cel putin nu pe coborare, unde o mica greseala te poate trimite sa infunzi spitalele luni de zile. Cu siguranta voi reveni la Solden, la maraton si voi avea un punct de plecare, niste rezultate cu care sa ma compar. Cu siguranta voi reusi timpi mai buni si pe coborare, dar pe urcari sper ca imbunatatirile vor fi substantiale. Mi se pare fantastic ca ni se ofera date complete de timpi si clasificari pe fiecare catarare, imi vor fi de mare folos in viitor pentru a-mi analiza progresul. Si poate, cu anii, trecand la categorii superioare de varsta, voi reusi sa fac lumea sa fie mai mandra de rezultatele mele. Asa arata ele in versiune completa.

Imi pare rau si de cei ce nu au reusit sa ajunga la acest concurs. Stiu cu siguranta ca nu sunt eu cel care merita onoarea, ca sunt sute si mii de ciclisti romani poate mai buni ca mine si care ar merita asta. Din pacate, o parte din ei nici macar nu-si incearca norocul si, sincer, nu stiu ce pierd. Experienta unica de a fi parte din ceva atat de grandios, de a realiza un vis la care viseaza ciclisti mai multi decat e populatia unui oras de pe la noi, amintirile dar mai ales impulsul de a deveni si mai bun pe care ti le ofera o astfel de experienta sunt nepretuite. Otztaler Radmarathon, dar si alte concursuri care sper ca vor urma, Maratona dles Dolomites, Les Marmottes si, unul din cele mai mari vise ale mele, Peak Break, toate sunt niste incununari si finalitati deosebite ale antrenamentului si sudorii curse pe intervalele si sprinturile din jurul orasului sau pe serpentinele, asa cum sunt ele, alte Transfagarasanului si ale Transalpinei. Finalitate care cred ca multor ciclisti de la noi le cam lipseste.

Asa ca, mari concursuri ale Europei, asteptati-ma si pe mine ca ma indrept spre voi:

Maratona dles Dolomites (138 km/4190 m)
Les Marmottes (174 km/5000 m)
si mai ales Peak Break (1000 km/18.000 m/7 etape)

Planuri concrete de viitor? La anu' o sa candidez pentru Dolomiti, daca nu iese ma duc la Marmottes. Iar peste 2 ani cred ca voi fi suficient de pregatit sa atac Peak Break-ul. Dar pana atunci, drumurile si cararile tarii ma asteapta sa mai tocesc multe seturi de cauciucuri si pinioane. Pentru ca sportul asa trebuie sa fie, ca un drog: sa nu te poti lasa niciodata si sa te insoteasca pana la final.

Va doresc tuturor o viata si o cariera sportiva lunga si ani frumosi in care sa va indepliniti toate visele pe care le tineti in sertarul vostru de acasa!

Tirolul pe roti inguste - 5 zile, 600 km si 12.000 m urcati prin Alpi

2011-08-30T01:16:00.000+03:00

De ultima data cand am batut cararile Tiroleze la bordul MTB-ului mi-a ramas pe creier un lucru: aici e paradisul rutierilor, aici trebuie sa venim calare pe cursiere. Mda, cursiere care nu prea le aveam.

Dar asta avea sa se remedieze in octombrie 2010 cand, imobilizat de o accidentare dupa Maratonul Bucuresti care ma impiedica sa mai alerg sau sa fac MTB (care implica si mers pe jos) am deschis hotarat Bazar-ul si in nici 24 de ore langa mine statea o frumoasa cursiera albastra Kona, asa cum am visat mereu. Iar eu o vedeam alergand pe soselele serpuind la peste 2000 m, printre crestele impovarate de ghetari ale Alpilor:

Apoi, prin februarie, dupa ce am aplicat "la plezneala" pentru un loc la celebrul Otztaler Radmarathon din Solden, am aflat cu surprindere ca sunt printre cei 2 castigatori romani al unui loc la start, alaturi de Adi din Brasov (pe care aveam sa-l cunosc cu ocazia asta). Cu toata criza financiara, concediul meu pe soselele carora le duceam lipsa incepea sa se contureze. Prin martie am mai incropit de o cursiera draguta pentru Roxana, apoi am sperat doar sa nu apara ceva sa ne strice planurile. Va fi o iesire cu buget minim, dar motivat de participarea la maraton, o voi face sigur. Iar Adi va veni si el, astfel vom merge impreuna si vom iesi mai bine.

Asa ca, dupa multe telefoane si organizari, marti, 23 august, eu, Roxana, Adi si Alina ne-am imbarcat pentru un mars patriotic spre Solden, sau mai exact spre micutul si ieftinul camping Winkle din catunul cu acelasi nume. Inceputul unui mini-concediu ce avea sa se concretizeze in 5 zile de pedalat in care am parcurs 600 km si am urcat 12.000 m diferenta de nivel.

DAY 1 - Sosirea nedormiti si un Tiefenbachgletcher/Rettenbachgletcher cu Adi - 50 km/2100 m

Ziua de miercuri ne gaseste de noaptea la volan, eu conducand super obosit pe Autobahn spre Munchen, rupt dar fortand nota pentru a parca masina pe malul lacului Chiem See, unde pana trag eu o ora de somn cu capul pe volan, ceilalti sa admire rasaritul. Ceea ce am si facut, dupa cum se vede cum dorm cu capul pe geam mai jos:

Odata cu zorile, am deschis ochii si am taiat-o in continuare spre Innsbruck. Brusc, pe autostrada am luat o decizie de moment, am iesit si am taiat-o in sus pe Kuhtai, sa-i arat lui Adi cam ce ne asteapta. Sus, intr-o atmosfera minunata, am baut la o terasa cate un Caffe Latte foarte scump si am taiat-o spre camping, cu inima cat un purice ca o fi plin. Nu era, era chiar gol. Asa ca ne-am instalat mica noastra tabara ce urma sa ne serveasca de casa pentru 5 nopti,

Si pentru ca era de-abia amiaza, cu toate ca ne cadeau ochii in gura, l-am intrebat pe Adi daca stie care e cea mai inalta sosea din Alpi. I-am zis ca e chiar aici si ne-am urcat pe biciclete.... Asa ca ne-am trezit sub semnul care indica inceputul urcarii spre cei doi ghetari, Rettenbach si Tiefenbach.

Drumul urca cu o panta destul de constanta de 13%, cu o bucata mai moale doar pe la mijloc la TollStation (evident ca pe bicicleta e gratis) pana pe la 2500, unde se desparte in doua: in stanga se intra intr-un tunel lung care ne scoate la 2829 m, la Tieffenbachgletcher, iar in dreapta se urca cateva curbe pana intr-o parcare, probabil pe la 2700. Am purces si noi pe serpentinele din padure, unde drumul chiar tine mereu de panta asta pentru multi km si ne-am bucurat cand am vazut platul scurt dinainte de statia de taxare.

Urmeaza o lunga bucata relativ dreapta si care urca constant, abrupt si descurajator. Dar noi am venit aici sa facem catarari, iar somnul si noaptea nedormita nu sunt suficiente sa ne opreasca. Asa se vede drumul de sus:

Urmeaza niste serpentine una si una, care ne scot in sfarsit la baza ghetarului.

Am taiat-o intai spre stanga, prin tunel si am iesit la cel mai inalt punct in care vom ajunge concediul asta, deasupra statiei de gondola de la Tiefenbachgletcher, la 2829 m:

Apoi am facut cale intoarsa si am urcat si spre parcarea de la Rettenbachgletcher, unde am tras niste poze cu peisajul fantastic:

Am coborat si ne-am retras la barlog unde dupa o bere si niste paste am avut parte de un somn adanc si reconfortant, cu ceasul pus la 6 jumate pentru o noua provocare.

Asa arata traseul zilei, care se poate gasi si pe Bikemap.

DAY 2 - Timmelsjoch de dimineata si un Gries si Oetz pe seara - 125 km cu 2880 m

Hotarati sa nu pierdem nici un moment, dar si constienti ca trebuie sa ne ocupam si de fete, joi am pus ceasul sa sune cu noaptea-n cap sa plecam doar eu si Adi sa dam o urcare pe Timmelsjoch, sa vada si el ce ne asteapta. Am plecat pe racoarea diminetii, soarele intampinandu-ne de dupa creste doar in Obergurgl, la intersectia de unde incepe de fapt soseaua Timmelsjoch Hochalpenstrasse.

Am urcat serpentinele frumoase dar nu atat de grele ca si cele de la ghetari si nu ne-am oprit decat in Italia, ca sa vedem de sus ultima bucata serioasa din maratonul ce ne asteapta, respectiv din partea italiana a soselei, numita de ei Passo Rombo, bucata pe care vom trage ca animalele printre crampe duminica dupa-masa:

Ne-am intors in Austria, ne-am pozat cu semnul care indica altitudinea maxima, de 2509 m, am ras un Topfenstrudel mit Vanilla Sauce de care mi-era atat de dor si am taiat-o la vale.

Am taiat-o apoi la vale, curiosi ce viteza o sa prindem pe celebra linie dreapta de coborare. Eu am reusit un 87,7 km/h, cu certitudine un record personal. Apoi, dupa o mica urcare de vreo 200 m diferenta de nivel si o ultima priveliste spre crestele inalte ne-am dat drumul la vale si am ajuns la cort la fix pentru micul dejun. pe la ora 10.

Dupa-amiaza ne-am dedicat-o fetelor. Adi a initiat-o pe Alina in ale ciclismului coborand cu ea pe sosea pana la Oetz, iar eu cu Roxana i-am urmat, dar am decis ca e momentul pentru prima ei catarare serioasa pe cursiera. Asa ca noi in Langenfeld am facut dreapta, pe micile dar spectaculoasele serpentine suspendate care duc in satul Gries. Sa remarcati in poze cum arata drumul suspendat si tunelele facute doar pentru a ajunge intr-un mic sat cu 20 de case si cateva teleschiuri. Eu zic ca bate la fund tehnologic si Transfagarasanul. Nu reiese din poze, dar cine merge acolo poate sa vada live. Daca era satul asta la noi, de-abia urcai cu Aro-ul.

Roxana s-a descurcat admirabil, dat fiind socul pe care-l simte prima data un MTB-ist pe cursiera cand nu mai gaseste nici un pinion mai mare de 26 in cazul ei. Iata cum arata satul pentru care s-a facut drumul si peisajul invers, la coborare.

Ajunsi inapoi in vale la Langenfeld, am taiat-o in jos pe vale spre Oetz, unde ne asteptau deja Adi si Alina. Ne-am minunat din nou ce frumos e cu bicicleta pe drumul national pe la altii. Apoi ne-am intors spre tabara, mai putin Alina care a asteptat autobuzul cu suporti de bicicleta. Si noi am asteptat-o pe ea la cea mai apropiata statie de camping, in Huben, iar autobuzul cu suporti de bicicleta arata asa (poza e facuta cam in miscare) - civilizata treaba...

Traseul zilei se gaseste pe Bikemap.

DAY 3 - Rulaj dus-intors pana la Innsbruck - 155 km cu 1200 m

Vineri am zis sa nu ne rupem inainte de concurs si n-am mai catarat nimic. Am facut un "mic" rulaj de 155 km dus-intors pana la Innsbruck. La dus a venit si Roxana, dar s-a intors cu trenul. Noi am profitat de ocazie si i-am dat blana, ajutati un pic de vant, cu viteze de 45-50 km/h pe multe bucati, ajungand rupti bucati la Oetz si cu picioarele semi-paralizate in tabara. Foarte inteligent! Poze n-avem, ca am mers prea repede. Seara, am dat o fuga in Solden sa ne luam numerele si pachetele de start.

DAY 3 bis - Nimic, ploaie torentiala si frig toata ziua

Ziua de sambata n-am mai pus-o la socoteala, ca n-am facut nimic. A plouat torential pana pe la 17 iar din pas din Timmelsjoch masinile veneau cu o palma de zapada pe ele. Turbam de nervi si speram ca prognoza care spunea ca duminica va fi soare e adevarata. Intr-adevar, seara a iesit soarele si noi ne-am apucat sa punem numerele si sa bibilim bicicletele inainte de probabil cea mai mare incercare din viata lor:

Seara, ne-am intors in Solden sa vedem deschiderea festiva si sedinta tehnica. Dupa ce ne-am prins ca o sa se vorbeasca doar nemteste si italieneste, ne-a mai pierit entuziasmul si am zis ca mai bine ne petrecem seara "in familie" si ne culcam mai devreme, asa ca am plecat, dar nu inainte de a face cateva poze.

Podiumul competitiei, in forma celor trei pasuri care trebuie urcate:

Eu pe lista de participanti afisata pe trei pereti (asta era doar unul dintre ei):

Pasta-party "al grande", strajuita de pozele invingatorilor celor 29 de editii anterioare:

Doua dintre masinile oficiale ce vor deschide cursa in fata primilor concurenti tot traseul:

Si in fine ursuletul nostru, iar in fundal crestele inzapezite de omatul depus de-a lungul zilei. Se anunta o duminica interesanta....

THE BIG DAY - sau mai simplu, MARATONUL - 238 km cu 5500 m

Pentru ziua concursului, am scris un articol separat. E ceva unic ce merita efortul si am multe amintiri de depanat. Acesta e articolul.

DAY 5 - "Refacere" la 22,3 % pe Kitzbuheler Horn - 25 km cu 1220 m

Luni dimineata ne-am facut bagajele si am plecat. Dar cum sa plecam noi asa, pur si simplu? Asa ca, exact ca in bancul cu rusul, pestisorul de aur si Volga pe care sa curga numai vodca, si noi, ca si rusul care a mai vrut la final un paharel de vodca, ne-am oprit pentru un paharel de catarare. Dar nu oriunde, ci la Kitzbuheler Horn, una din cele mai fioroase catarari din Europa, cu bucati multe de peste 14% si chiar un 22,3 % pe final. Dar nu doar atat, noi am plecat setati sa incercam sa biruim si urcarea de la restaurant pana la antena din varf, urcare de obicei rezervata MTB-urilor, nu datorita asfaltului, care e bun (un fel de poteca asfaltata pe care incape la limita o singura masina) ci datorita pantei cu bucati lungi sustinute de peste 20%.

Ca sa fie pachetul complet, am luat-o cu noi si pe Roxana, care s-a aratat interesata sa biruie pe cursiera aceasta catarare, macar pana la restaurant.

Cum o zi buna incepe cu o cafea, asa am facut si noi, dupa care ne-am incalzit un pic prin oras si ne-am regrupat la semnul care indica inceputul drumului (urcarea incepe chiar ceva mai devreme). Si cum altfel daca nu imbracati in superbele tricouri galbene de finisher (tricou pe care-l port si acum cand scriu, daca ma uit bine)

Pe urcare, se tace si se baga, fiecare in ritmul lui si fara oprire, asa ca Adi a luat-o in fata, Roxana a ramas in urma iar eu mi-am vazut de treaba pedaland. Am biruit rand pe rand cu muschii cum puteau si ei sa fie dupa maraton panta din ce in ce mai tare, trecand pe langa semnele de 14,7%, 17,9% si ultimul de 22,3% pana sus unde ma astepta Adi suparat ca un MTB-ist mai bulangiu, care trecuse pe langa mine pe urcare si nici macar nu mi-a raspuns la salut, i-a explicat ca n-are ce cauta cu cursiera mai .sus, ca e de MTB. L-am linistit, am trecut bariera, drumul fiind inchis traficului auto si am purces in cea mai grea catarare pe care mi-o pot inchipui. Pedalat din picioare, in mare forta, cu momente cand aerul proaspat de munte parca nu era suficient. Dar asta e placerea mea maxima, sa biruiesc pante nenorocite, asa ca, fara oprire, trecand pe langa MTB-isti ce bagau ca motorasul pe foaia mica si ne priveau nedumeriti, am ajuns victoriosi in varf.

Un vis mare al meu, sa urc aici pe cursiera, s-a indeplinit. Un lucru la care n-am indraznit sa visez, sa urc fara oprire, dintr-un click de pedala, s-a implinit si el. M-am dat jos doar sa trec bariera. Intre timp, o sun pe Roxana fericit si ea imi spune ca e la restaurant, a urcat tot pe bicicleta. Impresionant. Bine, a facut cateva pauze, dar sa fie a doua ta urcare pe cursiera tocmai asta e ceva. A trebuit sarbatorit cu un clasic Topfenstrudel mit Vanillasauce

La coborare, ca nu ne mai zorea nimeni, ne-am oprit pentru un photo-session cu semnul pantei maxime. Baietii au vopsit color si soseaua, ca doar cred ca toti isi fac poze acolo.

Drumul se vede frumos la coborare, asa ca am profitat sa mai dau niste cadre:

Asa s-a incheiat mica noastra iesire cu buget redus in Tirol, urmata de obisnuita depresie post-austriaca, accentuata si mai mult dupa prima iesire in tara cu cursiera cand ma tot opream sa vad daca sunt cumva patrate rotile...

Geiger MTB Challenge in haine noi

2011-08-22T15:44:00.001+03:00

Inainte de a pleca in Austria pentru Oetztaler Radmarathon, o alta provocare ne-a stat in fata: maratonul Geiger MTB Challenge, cunoscut ca fiind cel mai greu traseu din Romania. Anul acesta, el s-a prezentat in haine noi, traseul fiind revizuit aproape in totalitate. Asa ca, in numar mare, ne-am aliniat la start curiosi ce torturi dementiale a mai inventat anul acesta Tudy & co

Eu m-am inscris la tura lunga, Roxana la tura scurta. Traseul nou a inceput din centru, de langa stadion, cu o incalzire in spatele masinii de politie, cam haotica, pana la intrarea pe off-road, pe drumul spre Cisnadioara. De acolo, traseul a urmat cursul sau vechi aproape neschimbat pana unde se despart turele. Urcarea a mers asa si-asa, nu m-am simtit nici rau, dar nici in mare forma. Totusi, eram animat de curiozitate. Astfel, am intrat in portiunea noua: o coborare usoara cu bucati lungi de curba de nivel, pe o poteca ingusta sapata in coaste de deal inclinate lateral, printre tufe si maracini. A fost o portiune care mi-a solicitat la maxim atentia si echilibrul, dar parca nu pierdeam destula altitudine. Ei bine, coborarea adevarata a inceput subtil ca un baros in cap: o rapa efectiv, cu zeci de poteci care se intretaie, super abrupte si pline de bolovani. Chiar nu aveam ce sa fac, m-am dat jos de pe bicicleta si am coborat pe langa. S-a pierdut mult timp, dar si mai mult se pierdea cu cautarea unei linii. Solutia pentru anul viitor, daca traseul ramane pe acolo, este sa vin cu ceva timp inainte sa studiez coborarea si sa imi gasesc o linie pe care sa o cunosc din timp. M-ar ajuta sa salvez zeci de minute. La fel de brusc cum a inceput, coborarea s-a terminat pe un forestier de pe un afluent al vaii Sadului.

Foto:Wakkah

Urcarea din Valea Sadului a fost in schimb deosebit de inspirat aleasa. Un forestier foarte greu, dar ciclabil aproape in intregime, care iti storcea si ultima picatura de energie din corp. Doar un jgheab de vreo 2-300 m a necesitat niste push-bike, apoi a mers din nou pe bicicleta. Urcarea este atat de lunga si de grea, incat ajuns in traseul de creasta imi venea sa pup poteca.

A urmat bucla dus-intors de la Paltinis, care dupa bucata spre si pe drumul de Santa, pe care o stiam, a continuat cu urcarea pe forestier pana la releu. De acolo, a urmat o coborare cat de freeride se poate la un concurs de MTB, cu bolovani, ficsi si mobili, mici si mari, rotunzi si ascutiti, pentru toate gusturile. Un mare uau!!!

Apoi, cand toti ne asteptam sa incepem coborarea spre Valea Caselor pe jgheabul pe care ne-am omorat impingand anul trecut, am avut inca o surpriza. Traseul era tras pe un picior de deal, prin pajisti si livezi, cu bucati super abrupte, dar abordabile.

Foto: Ciclism.ro

Cu multa subtilitate, din valea Caselor am fost indrumati, rupti in gura de oboseala, in sus, unde, dupa spusele celor din CP, dupa 4 km urmeaza un pod si un drum in stanga. La misto cred. Dupa 4 km de urcare sustinuta, traseul trecea raul (cu saritura peste el) si urca cu un pushbike horror pe o rapa de eroziune pana in urmatorul punct de alimentare. Inca o lovitura de geniu!

Dar nu a fost gata, din punctul de alimentare ne-am intalnit cu traseul scurt si am coborat spre satul ala nasol de comunitari, apoi prin padure am iesit in... Rasinari. Surpriza, am avut de urcat si drumul spre Poplaca, nimic deosebit asa, in sinea lui, dar dupa atatea prajiturele, mai ales in ultima parte, iti cam venea sa-i spui cateva de la suflet acelui drum nevinovat. Niste ATV-isti au stat frumos in spatele meu sa nu ma umple de praf. M-au cam impresionat cu gestul asta.

Din varful delusorului ce desparte Rasinari de Poplaca a inceput insa o semi-coborare pe single-trail prin padure care personal m-a inviorat la loc. Un slalom superb printre copaci, radacini si ultimii concurenti de la tura scurta, slalom care s-a terminat.... pe traseul de XCO din parcul Sub Arini. Traseu care reprezenta ultimii 2-3 km din maraton, cu urcari si coborari abrupte, asa cum il stiam de prin 2007 cand a fost ultima editie. Acest final a picat ca biluta de pe papanasi si m-a facut sa termin cei aproape 100 km cu 3500 m diferenta de nivel cu zambetul pe buze.

Rezultatul, asa si-asa, nici rau dar nici sa te dea pe spate: 8:13:22, pe un loc 12 din 19 la 30-39 de ani si 24 din 51 la general. Un fel de mijlocul clasamentului, dar un clasament format din oameni unul si unul.

Foto: Ovidiu Sopa

Roxana a terminat fericita tura scurta. Ea nu mai fusese demult cu bicicleta, deci ma bucur ca s-a simtit bine si ca i-a placut.

Geiger MTB Challenge nu se dezminte si, an de an, ne livreaza un traseu infricosator direct din statistici, dar presarat si cu prajiturele neasteptate, astfel incat masochistul din fiecare sa treaca linia de sosire cu un ranjet imens intre urechi. La anu', clubul masochistilor se va aduna din nou si voi face tot posibilul sa fiu prezent la apel. Cine stie ce alte incercari ne mai pregatesc Tudi & co?

Oraj, foc de tabara si prietenie la Transalpin Bike Marathon

2011-08-16T12:46:00.011+03:00

De prin primavara asteptam cu nerabdare maratonul Transalpin de la Ranca. Pentru ca eram curios de traseu, pentru ca se anunta sa fie greu, pentru ca a fost organizat de Paul, care a facut toate eforturile din tot sufletul sa iasa bine, dar si pentru ca, pur si simplu, noua ne place si iarna si vara la Ranca.

Ca sa nu batem atata drum degeaba si fiindca luni e liber, am plecat de sambata dimineata, cu gandul sa mai facem ceva in zona - impreuna cu Radu, Ana si 7omca7. Din pacate, am ajuns tarziu, drumul fiind ingrozitor de aglomerat iar in sus pe Transalpina din Novaci in Ranca s-a mers bara la bara, cu opriri si cu viteza 1.

Am parcat si noi pe la 15:00 undeva prin Ranca si am dat jos bicicletele, cu gand sa facem o tura pe sosea inspre Obarsie, cat avem chef. Asta a insemnat intr-un final pana dupa linia dreapta de pe coborarea spre Obarsia Lotrului, aia unde lumea vrea sa-si depaseasca recordul de viteza. Fetele au renuntat in pasul Urdele, si bine au facut, ca pe noi ne-a cam prins ploaia la coborarea spre Ranca, si nu o picureala amarata ci o torentiala cu bulbuci. In toiul furtunii, am trecut in coborare si pe langa Giginic care venea invers, terminand tura cu cele doua Trans-uri intr-o zi. Ne-am inscris si noi dupa ce s-a terminat ploaia si ne-am pus corturile pe o fasie de iarba, chiar in centrul statiunii.

A doua zi a urmat concursul. Dupa ce m-am echipat si am pregatit bicicletele, m-am gandit ce sa iau cu mine. Era senin bec, nici un norisor si destul de cald. M-am gandit ca va ploua, dar de obicei asta se intampla spre seara, am zis ca nu imi mai iau pelerina de ploaie, doar incalzitoarele de maini si atat. Roxana si-a luat si pelerina.

Foto de la Marinika

Startul s-a dat de pe partia de schi, urmand o bucata lunga de sosea pana la releu, unde lumea s-a mai imprastiat, astfel ca intrarea pe off-road s-a facut in cele mai bune conditii.

Foto de la Bitere Dragos

A urmat o coborare semi-tehnica, cu bucati mai abrupte pe alocuri, spre Pestera Muierii. La un moment dat, 7omca7 trece in viteza pe langa mine. Dupa alte cateva momente, il vad imprastiat pe jos. Nu arata prea bine, dar zicea ca e OK. Intre timp, ma ajunge din urma Alex Fodor, cu care voi merge mult in paralel. A urmat o coborare in cap, foarte abrupta, pe care nu m-am riscat sa o cobor pe bicicleta, dar nici pe picioare nu te tineai bine pe ea. Am luat-o prudent inainte, dar pe langa noi a trecut un concurent pe bicicleta. Foarte tare! Apoi ne punem si noi pe sa, dar dupa foarte putin timp dam de multa lume oprita. Nu mai sunt semne, iar cararea se desparte in mai multe directii. E clar ca am pierdut o intersectie, asa ca ne intoarcem cu totii. O gasim, marcaj era, dar noi am mers in jos, in spiritul de turma de concurs. Noi fiind vreo 30, traseul s-a aglomerat in continuare spre Pestera Muierii, unde mai erau niste coborari destul de abrupte, dar parca mai "facubile" in sa. Oricum, nu se putea din cauza aglomeratiei.

Dupa pestera, unde lumea se uita la noi ca la avioane, a continuat urcarea usoara pe un forestier pana in PA1. Undeva pe parcurs m-am pierdut de Alex. Din PA1, drumul o coteste la dreapta si incepe brusc urcarea pe care o asteptam cu totii - cea care incepe jos de tot, pe la 4-500 m si se termina sus, in creasta, la 2200 m altitudine. Ma asteptam la carat de bicicleta la greu, dar nu a fost cazul. Urcarea a mers ca unsa. La un moment dat, m-a ajuns Alex, cu care am continuat, spunand bancuri si glumind, pana cand am auzit primul tunet.

Oups... - tuna si noi mergem tocmai spre creasta - asta nu e bine. Alex zice sa-i dam ca poate ne ocoleste. Poate. Dar simtim o picatura de apa. Apoi alta. Apoi incepe o ploaie rara, dar cu picaturi mari. Se opreste. Am scapat, zic eu in sinea mea. Drumul se domolise un pic si iesisem din padure, pe un picior inierbat. Dar brusc, tunetele si fulgerele se intetesc si incepe sa ploua cu galeata. Apoi incepe grindina, deasa si mica, ce ne biciuia pe spate si pe maini destul de dureros. Dar nu grindina era problema mea, nici faptul ca nu aveam pelerina. In jurul nostru cadeau traznete, iar directia noastra era tot in sus. Alex o da inainte fara sa ezite. Ma gandesc ca e nasol. Ce credeti ca-mi trecea mie prin cap? Ca o sa ma trazneasca si eram curios ce o sa scrie Alex pe blogul lui - speram ca ceva de genul "A murit fericit, facand ceea ce-i place". Chiar ma impacasem cu gandul ca am facut aceasta alegere, ma gandeam ca daca te trazneste, nu apuci sa simti nimic, tunetul vine abia apoi - se taie imaginea brusc. Ma gandeam la Roxana, la parinti si eram impacat cu faptul ca mi-am trait viata la maxim. Ei bine, am facut aceste destainuiri personale ca sa vedeti in ce stare de spirit am ajuns, muci si inghetat, in PA2 unde, spre surprinderea si relaxarea mea, l-am vazut pe Alex, dar si pe Daniel, Andrei si George sub o folie, zgribuliti, folie sub care am sarit si eu fericit. Am scapat! De fapt, omisesem din capul meu faptul ca mai e un PA pana in creasta.

Foto de la Carlos

A urmat episodul urmator, cativa oameni in tricou si colanti, tremurand de frig si incercand sa se incalzeasca reciproc sub o folie. Altii continuau sa apara, sub folie nu mai era loc, nici ei nu aratau bine. Carlos, salvamontistul care era in PA (nu sacalul) ne face o propunere buna, dar greu de aplicat. Sa fugim toti prin ploaie cateva sute de m mai jos, la o stana. Clar e o decizie buna, dar e asa de greu sa iesi inapoi in furtuna. Totusi, dupa cateva ezitari, am aruncat folia si am taiat-o in directia indicata, unii pe biciclete, altii pe jos. La stana, ciobanii aveau focul pregatit si ne-au primit cu drag. Astfel, o mana de ciclisti indrazneti, ne-am regasit in loc de concurs in jurul focului unde, pentru aproape doua ore, au urmat povesti, glume si o atmosfera pe care greu o mai gasesti pe la concursurile de ciclism.

Foto de la Carlos

A fost o experienta deosebita, pe care toti am savurat-o. Am stat pana cand s-a terminat ploaia si a aparut o pata de senin, dupa care am iesit, cam cu frica de frig, spre biciclete. Era bine afara, asa ca am decis cu totii sa continuam traseul normal. Concursul fusese oprit de organizatori, finish-ul fiind considerat aici, in punctul 2. Asa ca am continuat in grup compact, vreo 14 persoane, pana in creasta, unde ne-am mai rasfirat, urmand sa ne reintalnim cu totii la final.

Chiar la finish a mai pornit o torentiala serioasa, dar pastrama de oaie cu mamaliga cu branza ne-a facut sa uitam de toate necazurile.

Apoi s-a facut clasamentul. Cei care au apucat sa ajunga in creasta inainte de furtuna, au fost trecuti cu timpul lor real. Noi cei care am ramas sa ne adapostim, am fost trecuti in urma lor, in ordinea in care am sosit, cu o diferenta de cate 30 de secunde intre noi, apoi urmand cei care au ajuns in creasta dupa ce s-a terminat furtuna si care au terminat si ei traseul. In conditiile astea, am reusit o clasare pe 5 la categoria 30-39 si pe 15 la general. Frumos zic eu, dar mi-ar fi placut sa vad ce s-ar fi intamplat pana la final...

Roxana a participat si ea la proba scurta. Pe ea a prins-o ploaia jos, in ceva chei, dar s-a gandit la noi, cei din linia intai. Ea a terminat traseul.

In final, pot sa zic ca a fost un concurs superb. Un traseu deosebit, ciclabil, foarte solicitant. Dar mai ales niste organizatori deosebiti, cu Paul in frunte, care ne-au primit cu caldura si ne-au oferit un eveniment de mare clasa. Pacat de furtuna care le-a stricat planurile. Dar noi am castigat o experienta minunata.

Dupa concurs, am hotarat sa plecam, ca era pur si simplu prea aglomerata zona. Asadar, ne-am retras la Calimanesti, langa manastirea Turnu, pentru o tura in Cozia. Astfel, luni dimineata am dat o tura super simpatica, ce mi-e tare draga, fiind o tura scurta dar cuprinzatoare, cu urcari abrupte si solicitante, bolovanoase si tehnice, coborari superbe si cu Cozia si coltii ei stancosi mereu in fundal. E vorba de tura ce urca pe forestier la Manastirea Stanisoara si apoi coboara pe poteca la Turnu - tura in care acum cativa ani mi-am rupt roata MAVIC Crossride de pe fata.

Tuturor le-a placut traseul si, pe la 14, am pornit spre casa unde am ajuns in sfarsit la timp pentru a mai aranja una alta inainte de culcare.

Iron Bike 2011 - pasiune in suc propriu

2011-08-03T13:33:00.002+03:00

Am asteptat un an, de fapt un an si ceva momentul magic: startul in aventura numita Iron Bike - 235 km de MTB, peste munti si vai, o zi lumina de pedalat prin locurile magice ale Padurii Craiului.... Dar soarta a facut sa nu fie chiar ce am visat cu totii....

(toate fotografiile sunt facute de Anca Dogaru si le puteti gasi aici)

Astfel, echipa Ballbreakers (numita asa in onoarea trupei AC/DC care a concertat anul trecut in acelasi weekend cu concursul si la care ne-am grabit sa ajungem), echipa formata din mine si Sorin, s-a aliniat disciplinata la start, la ora 4:30 AM, la Baile 1 Mai, langa Oradea, pe o ploaie mocaneasca puternica, alaturi de alti curajosi care au sinapse lipsa la greu pe creier. Cata minte sa fi avut noi sa luam startul in conditiile alea? Nu stiu, dar stiu ca marea majoritate eram hotarati sa nu ne oprim pentru nimic in lume. Organizatorii, fara intarzieri, au dat startul cam cu strangere de inima la aventura dura ce avea sa urmeze:

Traseul a intrat rapid intr-o padure, pe un drum ingust de pamant, plin de noroi si de balti. Combinatia de bezna, zeci de lanterne, ploaie si ochelari uzi facea ca totul sa se desfasoare pe orbecaite, cu cazaturi ale unora si crengi luate peste fata la greu... O agonie care a durat pana cand s-a crapat de ziua, pe la 6 dimineata, undeva dupa CP 1 unde am ajuns deja murati...

A urmat celebra coborare prin noroi, urmata de satul care are un parau in loc de drum printre case... Apoi un asfalt de relaxare, care ne-a dus pana in CP 2, singurul loc unde ploaia ne-a iertat pentru cateva minute.

Apoi a urmat cea mai frumoasa parte a traseului: o urcare pe piatra cubica, urmata de o coborare spre comuna Rosia printr-un sector de chei deosebit: case rustice, poduri vechi de lemn, treceri la greu prin apa, noroi - visul oricarui MTB-ist. Am facut acea bucata cu zambetul pe buze si cu chiote de bucurie. Daca pana acolo am fost cam demoralizat, am iesit din chei la asfalt, dupa CP3, cu o pofta nebuna sa termin aceasta cursa nebuna.

Ploaia a revenit si noi, dupa ce am mai trecut o portiune de off-road, din Meziad, am ajuns la CP4 pe o ploaie efectiv torentiala. Cam asta era atmosfera acolo, cu noi nu am inca poze:

Am pornit pe ploaie cu bulbuci pe cea mai mare catarare din concurs, Stana de Vale, o urcare asfaltata si cu bucati de piatra cubica, dar cu portiuni constante de peste 12%. Nu e o urcare grea luata separat, dar in context, dupa 100 km de tras si inainte de inca 100 km care urmeaza, nu e chiar usoara. Am tras pe ea destul de tare, dar cat sa nu ne rupem, pana aproape in varf. Ploaia torentiala nu ne-a lasat nici o clipa. Aproape sus, o masina salvamont ne zice sa nu ne grabim, concursul s-a intrerupt in CP 5, la Stana de Vale. Pai atunci, dimpotriva, am tras la maxim si am ajuns la noul finish pe locul 7 ca echipa, unde i-am gasit si pe cei din fata, murati, sub un pavilion de plastic. Am facut doar jumatate de concurs si jumatate de diferenta de nivel - cam 109 km cu 2000 m.Am mai asteptat aproape o ora, dupa care organizatorii ne-au coborat civilizat la start cu microbuzul. Ploaia nu s-a oprit decat dupa 7 seara....

In final, si cateva pareri despre concurs:

Efortul organizatorilor a fost imens, au organizat un eveniment perfect, un traseu deosebit, mult mai atractiv ca anul trecut, cu un marcaj care nu necesita nimic altceva pentru orientare, GPS-ul fiind inutil. La fel de inutil era si road-book-ul super detaliat dat de organizatori, care au vrut sa se asigure ca nu exista nici o sansa sa ne pierdem. Aveam totusi in el, pe langa profilul fiecarei etape dintre CP, date despre tipul de suprafata de rulare, pante, alimentele din PC, posibilitati de retragere si fiecare intersectie si schimbare de directie explicata. Magistral!!! Mare ghinion cu vremea! Decizia de intrerupere a competitiei a fost foarte dureroasa pentru Tibi si echipa de organizare, dar a fost corecta. Oamenii terminati de frig si uzi pana la piele, desi ar fi continuat cu totii, ar fi fost expusi pe urmatoarele bucati, care implicau o iesire in creasta, in vant si o coborare lunga prin frig, la risc mare de hipotermie si accidentare. In plus, ploaia a ucis placutele de frana la toate bicicletele, in doar 100 km!!! Asa aratu placutele mele, noi la start:

Pentru a intra in atmosfera, puteti viziona un mic reportaj facut de TVS Oradea, cu cateva filmari si interviuri elocvente despre conditiile de pe traseu, dar si despre determinarea oamenilor:

Sper ca organizatorii sa treaca peste dezamagire, noi nu suntem suparati. Toti ne dorim sa ne vedem la anu' in acelasi loc, pentru a lua startul, de data asta speram ca sub un cer instelat, la IBO 2012...

Vf. Omu pe roti subtiri - ciclocross extrem

2011-07-27T10:16:00.004+03:00

Urcarea cu MTB-ul pe Omu nu e nici o smecherie, n-am fost nici o data atras de ideea sa o fac. Nu mi se pare nici macar de palmares, doar o tura de MTB banala - vreo 35 km cu 1800 m diferenta de nivel din Sinaia - doar o urcare pe Drumul de Vara dintre Cote o poate face mai atractiva. Sunt atatea in zona mult mai interesante de facut. In plus, tigania de pe varf din perioada estivala, ghiolbanii urcati cu cabina si, mai nou, gratie noului drum, cu masina la Babele, nu ma fac sa imi doresc sa ajung acolo.

Totusi, ideea de a urca pe Omu cu ciclocross-ul pare o adevarata provocare. Iar coborarea de acolo o provocare si mai mare si o doza acuta de fun. Plus privirile ciudate ale oamenilor care vad sprijinite la intrarea cabanei o gramada de "semicurse"...

Dar as incepe mai intai prin a lamuri notiunea asta de ciclocross, care devine din ce in ce mai "pop" in cultura ciclista, mai ales bucuresteana, dar destul de gresit inteleasa de unii. Prin urmare:

Cyclo-cross (sometimes cyclocross, CX, CCX, cyclo-X or 'cross') is a form of bicycle racing. Races typically take place in the autumn and winter (the international or "World Cup" season is September–January), and consists of many laps of a short (2.5–3.5 km or 1.5–2 mile) course featuring pavement, wooded trails, grass, steep hills and obstacles requiring the rider to quickly dismount, carry the bike whilst navigating the obstruction and remount.

Cyclo-cross bicycles are similar to racing bicycles: lightweight, with narrow tires and drop handlebars. However, they also share characteristics with mountain bicycles in that they utilize knobby tread tires for traction, and cantilever style brakes for clearance needed due to muddy condition

Si pentru cine n-are rabdare de citit:

Si nu in ultimul rand, cursele de ciclocross exista de aproape 100 de ani, MTB-ul fiind proaspat aparut in anii 80...

OK, deci care e smecheria? De ce sa te duci pe off-road cu un soi de cursiera mai ciudata cand te poti duce cu MTB-ul? Care e motivatia?

PENTRU CA PE CICLOCROSS SINGURUL TAU AJUTOR SUNT ABILITATILE TALE TEHNICE. Nu ai suspensii, nu ai cauciucurile mari, nici macar toata gama de viteze, nu ai nimic ce sa te ajute sa treci peste obstacole. Esti tu versus natura, cu o legatura directa si rigida intre voi: ciclocross-ul.

Si acum sa ajungem la tura la OMU. Da, este o tura de MTB si da, sa urci pe Omu pe ciclocross e fortat. E foarte greu cu rotile alea prin bolovani, e greu de invins panta, sunt grele sectiunile de single-trail si drumul abrupt si sfaramicios dintre Cote. Dar satisfactia de a le birui fara ajutorul tehnicii e imensa.

Asa ca ne-am aliniat 11 curajosi in gara la Sinaia: 8 cu ciclocross, 2 cu MTB si un cross.

Protagonisti :
Urs, Masi, Adi, Sergiu, Horatiu, Basso, Stef , Caine, Octav, Vlad, Costin

Unii au renuntat pe parcurs, multi au renuntat la Babele. Dar sus am ajuns doar 5: la categoria CICLOCROSS, pe OMU, au spus prezenti Stefan (Basso), Costin, Octav si subsemnatul, plus Sergiu pe MTB. Am zis, am facut, ne-am simtit bine si fierul meu a mers impecabil. A fost cea mai tehnica tura din viata mea, dar am reusit sa urcam din gara pana pe varf cam in 3 ore. Am impins doar cativa m la Cerdac si cateva bucati chiar inainte de varf, iar la coborare am facut 99% in sa. Ce mai, un vis devenit realitate, un extaz total pentru orice rider tehnic.

In final, o poza cu blestemul Bucegilor, drumul de pe Dichiu. Va fi sigur trecut pe lista rutierilor pe perioada urmatoare, dar eu zic ca nu o sa tina mult, se va surpa. Si daca e sa imi spun parerea, cu cat se surpa mai repede, cu atat mai bine....

Surmont MTB Azuga - 34.000 m urcati n-au fost degeaba

2011-07-12T08:36:00.004+03:00

Da, dupa cum spuneam in titlu, am fost la maratonul Surmont de la Azuga si, in sfarsit, am constatat ca cei peste 34.000 m diferenta de nivel urcati sezonul asta nu au fost degeaba si si-au aratat rezultatele.

De data asta nu a mai fost un concurs cu 20 de participanti, ci a fost concursul cu cei mai multi participanti vreodata in Romania la munte (depasit doar de Prima Evadare) - 500 de ciclisti s-au aliniat la start. Am participat la tura lunga, un concept interesant, ea fiind doar cu vreo 5 km mai lunga decat cea medie, dar cu 600 m diferenta de nivel in plus - tura a speriat destul de multa lume, doar 55 de concurenti fiind inscrisi la aceasta lungime, toti buni, cei mai multi la categoria 30-39 de ani - sincer, credeam ca o sa ies printre ultimii. Per total, un traseu foarte dificil si tehnic, ce ne-a urcat din Azuga pana sub Vf. Piatra Mare, apoi pana pe creasta Neamtului si, in final, pana aproape pe Vf. Clabucetul Taurului. Pe bucata cea mai abrupta din partia Cocos a avut loc si contratimpul King of the Mountain.

In fine, ce sa zic, a fost o zi frumoasa, bicicleta a fost cu mici probleme (frana fata avea un piston indoit si freca o placuta pe roata), dar a facut fata si doar cand am ajuns inapoi la masina a explodat un cauciuc. Bine ca n-a explodat mai iute, ca la urcarea dinspre Susai spre Cocos am dat singura camera de rezerva nr. 51 de la +40 de ani.

A fost si o zi de care sunt foarte multumit, asa ca las rezultatele sa vorbeasca de la sine, fara sa mai comentez nimic, in afara de faptul ca rezultatul de la King of the Mountain a fost cea mai mare surpriza pentru mine - din 55 de concurenti la proba lunga, toti unul si unul, doar 9 au urcat bucata respectiva (nu aveai voie sa impingi bicicleta):

Mai multe informatii despre concurs se gasesc pe site-ul maratonului. Va las sa va delectati la final cu filmul maratonului, un film realizat profesional, dar care prinde din pacate mai mult secvente de forestier si mai putin de traseu tehnic, cursa lunga fiind mai mult de 3 sferturi cred doar sectiuni tehnice de mare dificultate:

Surmont Mountainbike Challenge 2011 from monkeyboy on Vimeo.

Nebunie la inaltime 2 - Transfagarasanul dus-intors

2011-07-05T09:02:00.002+03:00

Ce sa zic, dupa Transalpina dus-intors si inainte de Transalpina si Transfagarasanul la o zi, era oarecum logic sa intre un Transfagarasan dus-intors.

Acuma, de obicei, lumea cam face tura asta, TF dus-intors, dar cu plecare de la Cartisoara si intoarcere la Piscul Negru sau invers. E si asta o tura frumoasa, dar e scurta si nu e potrivita pentru asa o zi lunga de vara si, in plus, pierde vreo trei sferturi din partea sudica, inclusiv cea mai spectaculoasa bucata dupa parerea mea, urcarea la barajul Vidraru.

Astfel, ca sa fie o tura cat de cat adevarata, am decis sa o facem din prima serpentina pana in ultima serpentina a drumului, adica am inceput de la cetatea Poienari, in sud, in Arefu, urmand sa facem cale-intoarsa la Vama Cucului, unde se termina serpentinele jos pe nord, inainte de Cartisoara.

Tura am facut-o si pe Bikemap, ea avand 168 km (confirmati pe ciclocomputer), dar diferenta de nivel este "doar" de vreo 4000 m, nu 4700 cum scrie pe ruta - am descoperit ca eroarea vine de la faptul ca bikemap nu stie de tunel si considera ca urci pana pe la aproape 2300 m in trecerea nu pe sub, ci peste creasta Fagarasului. Cam asa arata tura, ignorand tunelul:

In fine, ne-am pornit in trupa mare, 9 ciclisti in 2 masini, sambata, cu noaptea in cap, sa atacam Fagarasul. O sa-i numesc pe colegii de tura dupa porecle, ca au fost prea multi Stefani si ma incurc. Dupa startul din Cartisoara, pana spre coada lacului Vidraru, s-au "detasat" doua plutoane de evadati, primii fiind Basso si 445 (sa nu zic Stefan si Stefan) care au luat-o la fugareala in fata, apoi urmand eu cu Alex si Abu Dhaby. Vreme buna, soare cu putini nori si o sosea cu bucati destul de lungi complet refacute ne imbia sa ne ridicam in pedale si sa acceleram la maxim, facandu-ne sa uitam drumul lung pe care-l avem de facut.

Am ajuns la intrarea in tunel, la cota 2000, impreuna cu Alex, la 2h52min de la pornire, ne-am imbracat gros si am patruns in tunelul plin de ceata, pentru a descoperi pe partea cealalta ceata, umezeala si 4 grade. In concluzie, nu am mai stat ci am taiat-o in jos spre Cartisoara, cu mainile inghetate pe frana, fara sa stim ca am trecut pe langa Basso si 445 care ne asteptau la cabana la cald. Cand eram pe la Balea Cascada, am comunicat cu ei la telefon si le-am spus ca noi am coborat, asa ca au taiat-o si ei in jos. Intre timp, la Balea ajunsese si Fane (rapsohigh) cu al lui Pinarello rosu cu Super Record si roti R-Sys. El nu a mai coborat prin ceata.

Am ajuns la Vama Cucului dupa 3:30 h de pedalat de la masina, unde dupa vreo-un sfert de ora a aparut si Basso, iar imediat pe urcare ne-am reunit si cu 445. Pe urcare, Basso a luat-o in fata, iar eu am continuat cu Alex, de aproape de partea de sus a cascadei si cu 445; am urcat batraneste pe o ploaie marunta, ajungand la Balea Lac cam dupa 1:45 h de urcare. Am devorat niste covrigi si am taiat-o spre sud, la soare, iar la Cota 2000 ne-am oprit sa facem cateva poze - eu cu 445 si Alex cu 445:

Am continuat coborarea, am mai luat cu Alex o pauza sa terminam covrigii, undeva pe la intersectia cu Cumpana, dupa care ne-am reintalnit cu Fane, Basso si 445 pe baraj, incantati de o tura minunata (eu, 445, Basso si Alex, iar in ultima poza Fane cu al sau Pinarello la Balea) - pozele astea sunt facute de Fane - rapsohigh.

Am ajuns la masina dupa 7:15 h de pedalat, unde ne-am reintalnit cu restul grupului care a facut o plimbare pana sus la tunel, incantati si ei de o zi minunata, pentru ei fara vreme urata si ploaie. O sesiune de prajituri in Curtea de Arges si drumul pe autostrada pana acasa au incheiat inca o zi de ciclism de calitate, asa cum imi place mie. Duminica am dat cica o tura de refacere, am plecat la 18:00 si am ajuns acasa la 21:45 dupa inca 108 km pe langa Bucuresti, cu medie de 30 km/h...

Primul meu podium (modest) la MTB - Sarulesti Bike Race + Sotrile dumincia

2011-06-29T09:03:00.003+03:00

Asta-primavara, prin martie, studiind calendarul cu evenimente de pe Ciclism.ro, m-am oprit o secunda la luna iunie, am sunat-o pe Roxana si i-am zis: anul asta, o sa iau un podium la MTB. Era momentul in care am observat cursa Sarulesti Bike Race, care va avea loc in jurul unor lacuri din comuna cu acelasi nume, din judetul Calarasi, loc renumit pentru cei mai mari 7 crapi prinsi vreodata in lume, dar mai putin pentru sportul cu pedale. Ma asteptam sa vina putine vedete. Pana la urma, a fost si mai "bine" - a se observa ghilimelele.

Astfel, fiindca nu prea ne-am permis deplasarea la Maratonul Apuseni, sub vechea egida "mai bine-n satul tau fruntas, decat codas la oras", sambata asta m-am urcat in masina cu Sorin si Adi si am taiat-o pe autostrada A2 spre Fundulea si apoi spre Nana, pe un drum prin camp plin de noroi pe care masina mergea cum dorea ea. Am ajuns la o padurice, unde o mana de organizatori entuziasmati si o mana si mai mica de concurenti intrigati asteptau sa se intample ceva. Cum ne-am dat jos din masina, Sorin a zis: "hai baieti, ca a venit podiumul" - cata dreptate avea sa aiba... Atmosfera nu era chiar promitatoare si nu ne asteptam sa terminam ziua de pedalat cu zambetul pe buze.

Nu o sa insist mult. Ne-am inscris, apoi domnul Primar, foarte simpatic, ne-a explicat traseul. Am fost numai urechi, caci aveam o presimtire. Una buna de altfel. Ne-am aliniat la start, undeva pe la 20-30 de curajosi cred si am plecat. Eu am cazut urat de tot dupa 10 m, pe un noroi alunecos, mi-am pierdut computerul si mi-am umplut un picior de sange si unul de vanatai. Am sarit iute pe bicicleta si am recuperat rapid, instalandu-ma rapid in fata si, dupa ceva timp, regasindu-ma singur pe un drum in camp. Marcaje, evident, nema... In primul sat, mi se face semn pe unde sa o iau. OK, e bine. In al doilea sat, dau intr-o intersectie de 4 drumuri, dar pustiu. Nimeni, nimic, nici un marcaj. Incerc sa imi aduc aminte de ce ne-a zis primarul si incerc sa tin marginea lacului din apropiere. Drumul pe dealuri se transforma intr-un single-trail frumos de tot, care tot urca si coboara. Pana cand la un moment dat s-a terminat in niste balarii, unde am luat bicicleta in spate. Oups, nu cred ca e bine. Asta e, sentimentul sa fii primul si sa n-ai dupa ce sa te iei e cam ciudat. O tai prin balarii si ajung la un drum pe care mai merg, dupa care ma intalnesc cu unii, din spate. Se pare ca am ocolit ceva in plus. Ma intorc, aleg un drum pe malul celalalt al lacului, nici un semn, nimic. Dupa o agonizanta pedalare aiurea, cu Adi in spate, vedem un Logan cu primarul in geam. Il intreb daca e bine, zice ca da si ca suntem primii. OK, pai sa-i dam.

Mergem ce mergem printre araturi pe camp, cativa km, dupa care, inainte de un sat, vad un bidon Isostar pe jos. WTF? O fi de la unii care au venit la recunoasterea traseului.... Mai merg si un localnic imi striga "cinci"! Eu am numarul 5 de concurs, OK. Mai merg un pic si ajung la un CP unde niste fete imi arata sa fac stanga. Le intreb daca mai sunt altii in fata, imi spun ca sunt pe locul 5. 2xWTF! Si in fata apar doi concurenti, locurile 3 si 4, care pedalau asa, cam relaxat. Ii dau tare si trec repede pe langa ei. Undeva departe se mai vad doi, primele doua locuri. Ma tot intreb, ca tot suntem la balta "Unde-am gresit? Unde-am gresit?". Ii ajung si vad ca e Sorin si Bituleanu de la Felt. Trec pe langa ei, ceva mai greu, ca ei merg bine si ii intreb care e faza - imi spun ca sigur am facut eu ceva in plus. OK, ajungem la alt sat, alta intersectie de vreo 4 drumuri fara nici un semn si nici un om. Ma opresc, vin si ceilalti doi din spate si ne sfatuim: primarul a zis ca de aici iesim pe ceva DJ spart. Intreb o baba daca in fata ajungem la DJ, imi spune ca da, asa ca ii dau tare. Din DJ, inainte de autostrada, fac stanga prin camp (erau semne), ajung pe drumul de Nana pe unde am venit cu masina, merg pe ala. Se vede padurea cu finish-ul, trag tare desi nu e nimeni in spate. Inainte de finish, sunt directionat pe aratura, pe un drum care noroc ca era uscat, altfel era show. Ocolesc putin si trec linia de sosire undeva dupa cam 1:45 min, nu stiu timpul oficial. Dupa cateva minute apare Bituleanu si apoi Sorin. Asta am zis ca ar fi podiumul. Ne-am retras la o apa si o banana si apare si Adi, al 4-lea. Organizatorii mi-au recuperat din tufe computerul pierdut la start, super.

Ma povestesc cu baietii: ei au 36 km facuti, telefonul meu imi zice 42. Deci am facut 6 km in plus rataciti. La fel si Adi, care a fost cu mine.

Incepe premierea, unde primarul a adus steagurile NATO si UE din birou si s-a aranjat festiv cu banderola tricolora si o portavoce care stia singura sa cante "We are the champs!"

Cu surpriza, constatam ca organizatorii au pregatit doua categorii de varsta, sub 40 si peste 40, motiv pentru care podiumul la sub 40 am fost eu, Sorin pe 2 si Adi pe 3, iar Bituleanu a iesit pe 1 la peste 40. Haios. Prima mea cupa, castigata cu sudoare multa si cu absente multe ale concurentei. Dar totusi sunt fericit, am reusit sa recuperez handicapul de 6 km si sa imi indeplinesc cu brio planul vechi de cateva luni de a castiga la acest concurs...

La sfarsitul festivitatii, a inceput si furtuna. Nu ca e ceva deosebit, dar Bucurestiul ne-a asteptat cu atmosfera sa prietenoasa, ca sa incheiem extrem o zi de MTB intr-o zona surprinzator de frumoasa:

Una peste alta, am descoperit Sarulestiul, o zona mult mai curata si mai frumoasa de pedalat decat clasicele Cernica si Comana si, in plus, cu multe dealuri, drumul valurit de pe langa lacuri facand pedalatul mult mai placut. Uite cam asa arata traseul vazut pe harta, ce am facut eu (toate matzele alea din dreapta jos eu le-am facut in plus, trebuia mers direct):

Duminica m-am "relaxat" cu Adi si Nicu la o cursiera pe tura clasica Campina - Sotrile - Nistoresti - Secaria - Paltinu - Sotrile - Campina. Frumos ca de obicei, m-am simtit bine. Colegii la fel, pentru prima data pe acolo, au fost incantati. Adi a fost incantat si de cursiera (i-am imprumutat cursiera Roxanei).

Nebunie la inaltime - Transalpina dus-intors si Straja

2011-06-09T09:49:00.000+03:00

A trecut inca un weekend, inca 2 zile petrecute tot pe sosea, dar cu oameni de calitate de data asta, nu singur. Am ales Transalpina. Doar ca acum am ales sa o fac dus-intors. Astfel, impreuna cu temerarii Horia, Alex, Kiev si Marius, ne-am cazat vineri seara la Ranca cu planuri mari de batalie.

Sambata - Transalpina dus-intors, 120 km cu 3400 m diferenta de nivel

Planurile pe sambata au fost mari: sa facem Transalpina dus intors intre Novaci si Sugag. Intr-un final nu a fost chiar asa, dar nici rau nu a iesit. Traseul l-am pus pe Bikemap.

Astfel, am plecat de dimineata de la 8 jumate cu totii in jos spre Novaci, in racoarea diminetii. Acolo ne-am realimentat la magazin, am dat o mica incalzire pana la intersectia cu Pociovalistea si am taiat-o in sus, dar nu foarte vitejeste, ca aveam mult de mers. Mai mult pe pinionul de 25, din cand in cand si cel de 27. Obiectivul de azi e distanta, nu timpul.

A fost o urcare de-a dreptul relaxanta, fara sprinturi inutile, la ritm constant si cu mici incetiniri pentru poze.

Dupa o pauza la pensiune la Ranca pentru realimentare, am plecat hotarati sa dovedim ultima parte a urcarii si, apoi, sa ne dam drumul la vale in "necunoscut", adica pe partea nordica a soselei. Asa ca am ajuns din nou, pentru a cata oara, cu mandrie in Pasul Urdele. Dar de data asta nu a mai fost final de drum, ci de abia inceputul...

Partea nordica a soselei o intrece in frumusete pe cea sudica si, dupa parerea mea, e comparabila direct la peisaj cu Transfagarasanul. La dificultate si salbaticie, e muuult peste...

Coborarea are destul de multe bucati mici neasfaltate, unele destul de noroioase, care ar pune probleme la urcare in caz de ploaie. Oricum, ni se cam face parul maciuca cand ne gandim cat avem de urcat. Noroc si de unele bucati ca-n palma, numai bune de dat in gura...

Dupa o mica pauza la Obarsia Lotrului, am inceput urcarea in Pasul Tartarau, spre Sebes, deasupra caruia se strangeau amenintator norii de ploaie. Am decis sa-l urcam si, daca cumva incepe ploaia, sa ne intoarcem la obarsie. Ploaia nu a inceput, dar se auzeau tunetele in departare. Ne-am oprit imediat dupa varful catararii, o urcare mai de viteza, langa borna 69 care ne indica 16 km pana la Oasa. Bucata pana la Sugag ramane pe alta data... Dar am ajuns in Alba.

Urcarea inapoi spre Ranca a fost de vis: super solicitanta, pante mult mai constante care scot untul din tine, mai ales pe bucata dinainte de intersectia cu drumul strategic din Latoritei.

Dupa ce mai aruncam o ultima privire a zilei spre nordul soselei, ne dam drumul la vale spre Ranca pentru o sesiune de vin, povesti si planuri de viitor.

Duminica - Obarsia Lotrului - Petrosani - Straja si retur - 120 km cu 2400 m diferenta de nivel

Un traseu cam prost de cursiera, data fiind starea drumului pana in Petrosani, dar merge, la urcare e destul de OK. Din Petrosani, nu mai sunt probleme. Traseul l-am pus pe Bikemap.

Planul initial era sa coboram pana in Petrosani, sa urcam la loc si apoi sa facem acelasi lucru pana in Voineasa. Am plecat totusi dupa 12 din Obarsie, pana unde am mers cu masina, urmand sa ne intoarcem acasa pe la Brezoi. Astfel, cu voie buna, dar cu mare atentie, am coborat drumul fost national actualmente aproape forestier pana in Petrosani, fara chef de prea multe poze. In centru, ne-am asezat la o terasa pentru o bere si o shaorma, ca ne era foame. Acolo, a venit la noi la masa un domn rocker pletos si tatuat, care s-a dovedit a fi Csaba Talpai, bass-ist la trupa Gothic din Petrosani, care ne-a spus ca este un mare fan al ciclismului si al Turului Frantei si cu care am mai povestit o jumate de ora ba de ciclism, ba de rock si de vechiul lor club Barock din Petrosani.

Dupa aceste povesti, am schimbat un pic planul de bataie, ca nu prea aveam tragere de inima sa urcam inapoi la Obarsie. Asa ca am inventat un plan mai horror: sa o dam la rulaj pana in Lupeni de unde sa urcam la Straja, unde este o sosea asfaltata foarte abrupta, care de multi ani m-am intrebat cum ar fi sa o urc cu bicicleta, dar niciodata nu m-am nimerit sa fiu cu ea prin zona. Zis si facut, o mica poza de grup si o taiem la rulaj fortat in inima Vaii Jiului, la Lupeni.

Dupa fugareala obisnuita, am ajuns si in centru metropolei mineresti de unde am taiat-o pe serpentinele mult mai abrupte decat imi inchipuiam in sus, pe Drumul Crucii.

Serpentinele sunt cum sunt, nu foarte usoare, dar nici imposibile. Insa, dupa cum imi inchipuiam, partea adevarata vine de la intrarea propriuzisa in statiune, unde panta este foarte mare, sigur peste 15%. In capul meu ma asteptam sa o dam rapid si sa ne oprim la Mesty pentru o bere, dar nu a fost asa. Asfaltul continua, in acelasi ritm de peste 15%, prin fata pe la Mesty, spre cabana veche si teleschiurile 1 si 2. Rupere in gura, aia e acolo. Pur si simplu impresionant. Am pedalat alaturi de Horia, cu 34/27, in picioare, la supravietuire. Fantastic!!! Abia astept sa revin...

Drumul urca vreo 8-900 m in vreo 9 km, cu o medie ce se apropie de 10%. E cel mai abrupt drum cat de cat mai lung pe care l-am vazut in tara noastra. Kiev l-a urcat cu foaie de 39 !!! Sus nu m-am putut abtine sa nu-mi trag o poza victorios sub partia mea preferata de schi, Lupului...

N-am zabovit mult si am taiat-o inapoi, ca se lasa seara si mai aveam de urcat din Petrosani aproape 1000 m. Dar ghinionul ne-a lovit destul de tare si, la inceputul catararii, a inceput o furtuna de vara care, chiar daca nu ne-a udat foarte rau, ne-a murdarit bicicletele, a udat drumul si am cam suferit de frig pana la masina. Dupa o ciorba calda la cabana Obarsia Lotrului, am plecat pe la 21:00 spre casa, unde am ajuns la 04:00, urmand o zi agonizanta la servici, mai mult adormit decat treaz. Trebuie sa remarc faptul ca la Obarsia Lotrului ar fi un super loc de cantonament, avand 4 directii de mers cu cursiera si o gramada de drumuri de MTB, iar cazarea la casute costa 30 RON pentru 2 persoane.

In final, a fost un weekend de vis alaturi de niste ciclisti deosebiti cu angrenaje compacte (cum zicea Horia), intr-o zona in care catararea pe bicicleta e la un nivel de-a dreptul elitist. Visul oricarui iubitor de pedalat ridicat din sa!!! Vom reveni cu drag...

Pozele sunt de la Horia si le gasiti in intregime pe contul lui de Facebook la albume.

4 zile de catarari prin Muntii Nostrii

2011-06-03T13:53:00.002+03:00

Pe sfarsit de concediu, dupa ce am muncit mult cu mutatul la Tartasesti, ne-am permis toti trei (adica si Castor) o mica escapada de buget redus la Cluj. Dar cum eu nu pot sa stau pe fundul meu, mi-am inghesuit si cursiera, cu planuri mari in program.

Ca n-a iesit 100% cum am vrut, e una, dar n-a iesit nici prost. Deci asa s-a finalizat un concediu de "munca":

Miercuri - doar o traversare de Feleac - 30 km

Desi aveam planuri mari miercuri, sa merg pe DN1 pana la Turda si sa ma intorc prin Ciurila, norii s-au adunat periculos si mi-au scurtat planurile. Astfel, m-am intors din Valcele, dar am facut totusi doua catarari frumoase. Feleacul l-am urcat de la Teatru pana in varf in 22 de minute iar Valcelele se pare ca mi-a luat cam 10 minute. N-am termen de comparatie sa zic daca e bine sau nu, dar mie sigur mi-a facut placere.... Am incheiat tura cu o plimbare prin oras pana la Vasi la E-mont.

Joi - prin tara lui Avram Iancu - Marisel prin Tarnita cu intoarcere prin Rasca - 120 km

Tura are mai mult ca in grafic, dar am uitat sa dau start la GPS si apoi s-a terminat bateria spre final (uitasem si sa-l incarc)... In total, au fost pe ciclocomputer fix 120 km.

Am plecat de dimineata, cu drag de locurile frumoase din muntii Gilaului. Am pedalat vanjos pana la Tarnita, unde m-am oprit cateva secunde sub baraj...

A urmat catararea de la baraj si o noua poza, dupa care m-am lansat in parcurgerea drumului de contur, cam spart din pacate.

Am facut o pauza de un suc la birtul de langa centrala electrica, apoi m-am lansat pe una din cele mai tari catarari pe care le stiu: Marisel e o urcare nu fantastic de abrupta, dar deosebit de constanta, pe prima bucata fiind o lunga linie dreapta inclinata puternic. Merge frumos si, cu fiecare suta de metri urcata, tot mai mult din peisajul minunat se dezvaluie privitorilor.

In final, am ajuns in centrul comunei Marisel, una din cele mai inalte localitati din Romania, aflata pe la 1600 m. Din pacate, drumul prin comuna s-a transformat din asfaltul bun de acum cativa ani intr-un forestier prost.

Am parasit comuna dupa o vizita la mormantul lui Avram Iancu, unde am meditat putin la cuvintele sale inscrise pe crucea de piatra.

A urmat coborarea sparta pana pe malul lacului Belis, apoi asfalt frumos pana la baraj. Dupa catararea de dupa baraj, a urmat o coborare de vis, presarata si cu mici urcari, prin Rasca, pana la DN1 in Capusu Mare, tulburata doar de pilotii care se antrenau pentru Raliul Clujului si care imi cam faceau un pic inima sa se opreasca in curbe cand imi apareau in fata pe contrasens... Dar nu am avut de ce, erau profesionisti si, chiar daca mergeau tare, nici o secunda nu m-am simtit in pericol....

Pe final, din Capus, am traversat pe centura de camioane, cu asfalt destul de bun, pana in drumul de Zalau de unde am intrat in Cluj prin Baciu. Nici acolo nu am scapat de masinile de raliu...

Per total, o tura solitara minunata la care visam demult....

Vineri - un Paltinis, in trecere - 60 km

Vineri, in drumul inapoi de la Cluj, am facut o escala la Sibiu, mai exact in Campingul Dumbrava, ca sa dau repede un Paltinis. Astfel, am plecat in graba spre Rasinari, apoi mai departe pe serpentine, in ritm alert si fara pauze. Am scos pana in varf cam 1:20 h din camping si cam 54 min de la inceputul serpentinelor. Tot de la inceputul serpentinelor pana sus, am avut o medie de vreo 17 km/h. Ca si o concluzie, catararea e destul de grea, comparabila cu Transalpina, dar foarte frumoasa si cu niste bucati mai de "relaj". Poze am facut doar la coborare, iar la intoarcere am luat-o pe jos prin statiune, unde e deplorabil. Cateva poze:

Duminica - la catarari pe langa Brasov si pe Col du Ciocan - 155 km

Duminica, impreuna cu Dani, am purces la o tura de mari catarari pe langa Brasov si sa inauguram si noi nou-asfaltata catarare de la Ciocanu, cea pe care iubeam eu asa de mult sa o urc pe MTB.... Asta e, la vremuri noi, pasiuni noi...

Am plecat din Predeal in Brasov unde ne-am intalnit cu Adi, colegul meu de suferinta la maratonul de la Solden, pe care l-am cunoscut si eu si cu care am dat o urcare in Poiana. Am facut 32 de minute pe catarare, zice el ca e un timp bunicel. Eu atat am putut.

In Poiana, ne-am intalnit cu Horia si inca un baiat din Zarnesti, impreuna cu care am coborat in Rasnov si apoi am urcat prin Bran spre Fundata. Baiatul din Zarnesti, ciclist extraordinar, pedala pe un bike cu flatbar si echipare de acu' minim 25 de ani, dar tare de tot. Ne-a parasit prin Bran. Ceilalti trei am terminat catararea si, dupa o pauza de rehidratare la pensiunea unde statea Horia, am coborat in Podul Dambovitei si am facut dreapta spre Ciocanu.

Drumul prin cheile Dambovicioarei e de nerecunoscut. Iar pe margine au aparut niste borne kilometrice pe care scrie Ciocanu...

Cat despre urcare, nu stiu ce sa scriu, sincer. N-am cuvinte. Daca iti place ciclocatararea, trebuie sa te duci sa simti tu ce inseamna. Eu nu am putut decat sa savurez fiecare metru castigat cu greu.... Ciocanu a murit, traiasca COL DU CIOCAN... Evident, poze nu sta nimeni sa faca pe-acolo, ca are alte treburi de facut si orice ciclist catarator stie ca, daca ai pus piciorul jos, te-ai chinuit degeaba...

Drumul se termina brusc la intrare in judetul Brasov, dar inainte de forestierul de nici 1 km pana in Sirnea si drumul spart din Sirnea in Fundata, am facut o pauza binemeritata de bere la o pensiune frumoasa aparuta in zona. Am stat si am admirat, dar din alta perspectiva, Bucegii si Craiul care ne inconjoara.

Ciudat e ca desi s-a asfaltat pana sus, n-am vazut, in plina duminica si cu vreme superba, manelistii si gratargii pe care-i asteapta toti sa apara de cate ori se asfalteaza un drum. Pur si simplu lipseau. De ce, e o buna intrebare.

De Horia ne-am despartit in Fundata, apoi am continuat doar cu Dani inapoi spre Rasnov, apoi in sus pe Paraul Rece si la Predeal. Dani fericiti pe ultimii metri de catarare a unei zile pline:

Am ajuns rupti inapoi la masina in Predeal, incheind o saptamana serioasa de ciclism de calitate. A doua zi urma sa reinceapa serviciul si, pentru mine, o viata noua, la casa, la tara....

O premiera si o reusita - Cupa Emmeduesport, Ploiesti

2011-05-23T13:08:00.061+03:00

Cum bugetul e redus rau ca urmare a mutarii la casa cea noua, am fost nevoiti sa renuntam la deplasarea costisitoare la Hercules Maraton, cu mare parere de rau. Dar, ca si o consolare, am gasit ceva bun de facut mai aproape de casa: cei de la Conpet din Ploiesti au hotarat sa organizeze un mare eveniment: Cupa Emmedue la ciclism.

Nu e prima editie, dar e prima data cand, pe langa maratonul de MTB, a fost adauagata si o cursa de sosea. Da, o cursa de sosea adevarata, cu catarari dificile, cu drumuri judetene minunate. Nici acum nu imi vine sa cred ca cineva a reusit, in Rromania, sa convinga autoritatile ca pe drumurile publice e loc si de un concurs de ciclism. Ba mai mult, au reusit sa ii convinga si sa astupe gropile din asfalt special pentru eveniment. Asa ca o sa iau pe rand la analizat cele doua zile de concurs.

Ziua 1 - etapa de sosea, 100 km

Organizatorii ne-au pregatit un traseu superb, cu primii 30 km de semi-plat de incalzire rulati in pluton dupa masina de politie, urmati de un traseu valurit, cu 2 catarari mari si foarte inclinate, cu multe bucati de peste 10%, prima la Calugareni si a doua, pe care a fost si finalul, la crama Seciu. Plus inca o catarare mica de vreo 15 % undeva spre finalul traseului, numai buna de rupt ficatii,

Cum spuneam, concursul a inceput in pluton, unde am nimerit in fata, langa "vedete", imediat in spatele unei Octavia de la organizatori condusa de unu' care nu cred ca a fost vreodata pe bicicleta si care punea frane tot timpul - mare lucru ca nu s-a accidentat nimeni in pluton.

Apoi, undeva dupa Urlati, s-a facut o regrupare sa se adune lumea si s-a dat startul. Dupa un pic de fals plat au inceput direct urcarile, iar cea de la Calugareni, mai ales in regim de concurs, nu e foarte usoara.

M-am descurcat binisor, fiind cumva domeniul meu preferat. Am depasit destul de multi concurenti. Apoi a urmat coborarea destul de extrema, asfaltul fiind cam aspru si plombele de la gropi cam inalte (dar tot mai bine decat gropile care erau inainte de asfaltare). Ce sa zic, e greu de povestit un concurs de asfalt. Am tras singur pana la urcarea mica si abrupta, dupa care m-am lipit de un grup de inca 3 concurenti cu care am mers in pluton si am tot schimbat trena pana la baza catararii de la Seciu. Acolo, unul dintre ei mi-a cam luat-o in fata, pe restul i-am mai luat eu un pic. Oricum, nesemnificativ dupa parerea mea. Am trecut finish-ul in catarare cu un timp de 3:26:32, pe locul 31 la general si locul 5 la categoria mea de varsta.

Ce ma incanta e ca am scos cu vreo 15 minute mai putin ca si castigatorul de la amatori, Maus, si vreo 24 mai prost decat campionul national Frunzeanu Marian, de la Dinamo-Scorseze. Eu zic ca nu e rau pentru inceput.

Pozele sunt facute de Sandulescu Bogdan, caruia ii multumesc mult pentru multitudinea de instantanee pe care mi le-a facut. Din pacate, n-am gasit nici o poza cu mine din a doua zi:

Ziua 2 - etapa de MTB, 70 km

Dupa exaltarea primei curse adevarate de sosea, duminica, am revenit pentru o cursa pe care am cu ce sa o compar: maratonul de MTB. Si trebuie sa spun ca organizatorii au stors tot ce s-a putut din dealurile alea ca sa faca un traseu de concurs superb, ciclabil 99%, dar si foarte solicitant. Deci, pentru un maraton de deal, nota 10 pentru traseu - multe urcari si coborari, unele destul de dificile, in succesiune rapida:

Doar ca pentru mine concursul nu a mers ca pe roate: a fost unul in prima faza cu mare ghinion, apoi cu si mai mare noroc.

Daca dupa ce pe prima bucata de off-road am luat un sant si am zburat artistic (zic cei ce au vazut faza) peste cap si mi-am rupt un bar-end care mi-a si tras o taietura la mana si m-a umplut de sange, nu mult mai incolo, langa crama Seciu, mi-a cedat surubul de la tija de sa, asa ca multi concurenti, pret de vreo 10 minute, au putut sa ma admire langa o balta studiind bicicleta in cautare de un surub mai putin important care sa-l pot folosi, dar bicicleta nu mai are nici un surub asa de lung si de gros...

Asa ca, dupa vreo 10 minute, am zis ca n-are rost sa stau ca prostul sa ma uit la ea si am luat decizia idioata sa continui traseul in mod trial, fara sa, ca tot ajung pana seara la sosire. Si nu pot sa nu recunosc ca ma gandeam ca poate primesc si eu un premiu special, acolo, o sticla de vin :)) Si aici intervine norocul: dupa o urcare pe asfalt pana la PA de la crama si vreo 2-3 km de coborat prin padure, ma intalnesc cu Zaco, care imi zice ca a cazut urat si abandoneaza. Evident, imi fuge privirea la tija lui de sa pe care o masor ochiometric: incredibil, dar e de 27,2 si mi-e buna. Zambesc prelung si il conving sa mi-o ofere imprumut, asa ca am continuat concursul asezat cu fundul intr-o sa Fizik pusa pe o tija K-Force care impreuna fac cat toata bicicleta mea. Mersi mult inca o data si pe aceasta cale!!!

Astfel, mi s-a dat ocazia sa recuperez din locurile pierdute, tragand pentru asta pana la final, unde am ajuns dupa 4:09:04 h, pe locul 29 la general si locul 9 la categoria mea. Am observat ca imi plac mult concursurile cu probleme tehnice, pentru ca ma motiveaza sa trag tare sa recuperez, chiar daca nu o sa stiu niciodata altfel ce timp as fi scos...

In fine, mai multe poze si rezultatele finale se pot vedea pe pagina concursului, iar traseele pe sports-tracker - sosea si MTB.

Prima (mea) evadare pe ciclocross

2011-05-09T09:32:00.000+03:00

Desi pentru unii Prima Evadare este deja demult o traditie, eu n-am avut niciodata o mare atractie sa ma duc la concursul asta, intotdeauna mi-am gasit ceva mai bun de facut. Anul asta in schimb, datorita faptului ca in sfarsit mi-am incropit din bucati un soi de ciclocross, am zis ca da, asa merita sa particip. Ca sa scot MTB-ul pe-acolo m-as simti ca si aia ce merg cu cate un Nissan Patrol cu troliu, snorkel, cauciucuri imense si zgomotoase si plin de noroi pe Magheru. Iata cu intarziere (ca am uitat pur si simplu) povestea:

Astfel, cu mirare, a fost inca o zi cu multe premiere:
- prima data la Prima Evadare
- primul concurs pe ciclocross
- primul concurs cu o bicla echipata cu Acera

Iata un mic film facut de organizatori dupa concurs:

Cum in seara dinainte a fost furtuna si in dimineata concursului ploua marunt, m-am bucurat si am zis ca da, va fi o zi memorabila. Astfel, dupa cei 10 km pe asfalt pana la Academia de Politie si o ora de socializare, m-am aliniat la start, un pic mai in fata.

Dupa buluceala de la start, cum am intrat pe noroi, prima cazatura intr-o balta nu s-a lasat asteptata. M-am prins repede ca anvelopele mele Conti CX Race nu prea au de-a face cu aderenta laterala, asa ca am selectat in creier programul Race King si, dupa inca cateva cazaturi pana la soseaua de centura, de calibrare, am intrat in linie dreapta. Cel mai fain a fost pe bucata lunga de asfalt din Dimieni unde chiar mi se parea ca MTB-istii stau pe loc.

Ce sa zic, erau bucati unde mergeam mai bine ca MTB-istii, altele unde ei erau avantajati. Probleme cu noroiul am avut doar pe ultimii 5 km, unde se mai aduna putin la frana. Restul a fost asa cum m-am asteptat: ciclocross adevarat, cu noroi din plin. Bicicleta s-a comportat cum se poate comporta un Acera din anii 90: schimbam viteza, dupa jumate de minut se muta si lantul. Franele in schimb au fost OK. Mi-ar fi placut sa fie tija de sa o idee mai ridicata, dar nu am avut mox-ul strict necesar acestei operatii la CX-ul meu.

Pe parcurs, ca la orice concurs, am mai socializat cu Alex Fodor, cu unii-altii, m-am tot depasit cu tandemul de la Tusnad, m-am mai uitat dupa alti ciclocross-eri... O dimineata frumoasa si murata, de vis.

Am terminat mai tarziu decat ma asteptam, dar rotund ca de obicei, in aproape fix 4 ore (4:00:30), obtinand un amarat loc 69 la general dar si un frumos loc 5 la ciclocross. Dupa ce am inghetat un pic prin zona, am plecat cu Dorin spre Bucuresti, tot pe biciclete, ca na, ciclismul se duce pana la capat...

Per total, am doar cuvinte de bine organizatorilor din toate punctele de vedere: puncte de alimentare, marcaje, totul perfect, cu un mare plus pentru cortul incalzit de la final. Dar si un maaaarreee minus: am primit cel mai ORIPILANT tricou care l-am vazut vreodata: gata descusut, cu imprimeurile puse stramb, groaznic. Record total!!!

Foto: Robert Ghement

In fine, Prima Evadare este ce este si a avut un rol fantastic atat in ridicarea nivelului MTB-ului populist in Romania, cat si in ridicarea nivelului de trai a celor cu magazine de biciclete din Bucuresti. Eu tot timpul am zis ca astia de pe la BikeXpert si alte magazine mari ar putea sa puna mana de la mana sa le faca cadou initiatorilor ideii cate un bike de 5-6000 de euro de multumire....

Productie mare de acid lactic pe Valea Prahovei

2011-05-02T15:50:00.000+03:00

Duminica asta am reusit sa dau o tura la care visez din noiembrie de cand am luat pentru prima data intre picioare cursiera. Si nu oricum, ci asa cum am facut-o, cu oameni seriosi si intr-un ritm asa cum merita cursierele noastre sa fie calarite.

Astfel, impreuna cu Costin, Horia si Dani, am comis traseul Nistoresti - Predeal - Brasov - Poiana Brasov - Rasnov - Predeal - Nistoresti, pe un asfalt superb si sub privirea muntilor incarcati de zapada.

Un traseu al carui profil arata superb si care aduna in 155 km 2050 m de diferenta de nivel:

Timpul de parcurgere de 5:22 h si viteza medie de 29.1 km/h m-au facut inca o data sa indragesc bicicleta si ce poate ea sa faca. Traficul si soferii de la an la an mai binevoitori, care au ajuns de la a se trage spre mijlocul drumului sa poti sa-i depasesti, pana chiar la a se posta in fata ta sa te duca cu 50 km/h in trena (s-a intamplat asta din Timisul de Jos pana la Brasov, un pick-up de teren argintiu), toate te fac sa realizezi ca traiesti intr-o tara care mai are o sansa. Cele cateva claxoane rare primite au fost doar de la unii cu numere de prin judete unde inca BMW-ul sta parcat in fata colibei de chirpici - nu spun care sa nu se supere nimeni.

Am plecat de la OMV din Nistoresti in rulaj usor de incalzire pana la branzoici in Comarnic, ne-am umplut buzunarele cu delicioasa patiserie locala si am dezlantuit lupta cu media orara (mediile orare le am pe portiuni de cate 10 km).

Echipa hotarata

Comarnic - Sinaia - 26,5 km/h
Mergem intr-un oarecare pluton, cu cate o evadare razleata si regrupare la Izvor.

Sinaia - Predeal - 31 km/h
Pluton fara Costin care ramane mai mult la izvor si ne ajunge din urma in Busteni, iar apoi preia cu forte proaspete conducerea ostilitatilor in mare forta. Vantul din spate ne este un prieten real (deocamdata).

Predeal - Timisul de Sus - 38 km/h
Serpentine, frane, Costin si Horia abordeaza curbele cu mare talent, talent ce inca mie imi lipseste.

Timisul de Sus - Brasov - 49,1 km/h !!!
Vant din spate destul de prietenos si o coborare care nu lasa lantul sa se mute de pe foaia mare si pinionul mic. O cursa cu viteze peste limita legala pe alocuri, la trena unei masini pe ultima bucata, pana la intrare in Brasov. Avem 1:55 h de la Nistoresti.

Brasov - Poiana Brasov - 21 km/h
Dupa o traversare a orasului foarte rapida, am inceput urcarea. Blana, mai ales pe ultima bucata. La 2:45 h de la start suntem pe iarba sub partia Bradul. Super!

Poiana - Rasnov - doar 24 km/h
O coborare in care am fost deranjat la telefon de 2 ori, care are si o urcare serioasa la mijloc si care e destul de ingusta si cu multe curbe cat sa nu te lase sa fii foarte curajos. Si, de asteptat, vantul am inceput sa-l incasam din fata.

Rasnov - Predeal - cam 19 km/h - cea mai grea bucata, cu un uragan ce venea
O deplasare groaznica, cu un uragan ce batea dinspre munti si care ne lovea, dupa cum era directia drumului, fie frontal, fie din lateral. Desi drumul incepe deja inclinat, totusi nu e o urcare dificila, dar am mers toti pe foaia mica si aveam momente cand nu reuseam sa depasim 17 km/h. De trena nu prea putea sa fie vorba. Treaba s-a mai domolit doar pe serpentine, unde am intrat deja rupti. Urcarea e placuta, atingand o panta mai consistenta (am inteles ca 8%) doar prin Paraul Rece. In rest, destul de rapida. Pe Paraul Rece, de la oboseala acumulata, am folosit un pic prima data in tura asta si pinionul de 25. Cel de 27 nu a fost nevoie sa-l ating.

Dani, vasnic fotograf al acestei ture

(toate pozele sunt facute de el mai putin asta care i-am facut-o eu lui)

Predeal - Nistoresti - cam 35 km/h
A fost pentru mine un contratimp individual fiindca am luat-o in fata. Ca asa am avut eu chef. Evident, vantul prietenos de dimineata a devenit dusmanos si din fata. Traficul deja aglomerat ma facea sa incetinesc mult. Totusi, unde era liber, tineam si peste 40 km/h. Dupa o pauza de vreo 5 minute m-am regrupat cu Dani la iesire din Sinaia, apoi am poposit la branzoici pana au trecut si ceilalti, care ramasesera la Paraul Rece pe o terasa sa admire natura.

Pe ultimii 3-4 km din track am uitat sa opresc GPS-ul si a inregistrat din masina, asa ca imi apare o viteza maxima de 110 km/h. Nu, n-am fost eu acela :) Viteza maxima a fost de vreo 65 si media de 29.1, luate de pe ciclocomputer.

Una peste alta, o tura asa cum imi doream demult. Catararile nu sunt grele, se pot face si relaxat, spre deosebire de cele de la Sotrile care nu prea iti dau de ales. Dar noi n-am ales sa ne relaxam. Vreau sa mai fac cat mai multe trasee de genul asta, pentru ca seamana ca idee cu concursul de la Solden. O sa revenim, poate in formula asemanatoare, peste cateva zile sa refacem traseul dar sa includem si Cota 1400 - astfel diferenta de nivel ar creste semnificativ.

Traseul l-am pus si pe Sports-tracker, si pe Bikemap.

Alergare pascala - 500 km cu capul in ghidon

2011-04-26T14:17:00.003+03:00

Cum bugetul de altceva e cam redus si am ales sa petrecem sarbatorile la Draganesti, ca sa le sarbatoresc cum se cuvine, adica activ, am ales ciclismul de sosea. Astfel, de vineri pana luni, s-au adunat pe sa cam 500 km de pedalat, majoritatea solitar.

Vineri: Bucuresti - Crama Seciu si retur - 165 km

Vineri, fiindca nu mi-am gasit tovarasi sa dam ceva munte, am raspuns apelului de pe Ciclism.ro si am participat, in echipa de 4, la o superba tura pana la Crama Seciu, dincolo de Ploiesti, pana la crama fiind de urcat o catarare destul de simpatica, la limita dintre catararea de rulaj si cea in forta. Interesant e ca bagi 75 km de plat ca sa ajungi acolo... Simpatic traseul, oricum. Mai putin simpatic e ca am uitat sa dau start la GPS la plecare, asa ca am inregistrat doar sosirea pe Sports Tracker.

Sambata: Circuitul de Nord al jud. Olt - Draganesti - Caracal - Ganeasa - Slatina - Draganesti, 100 km

Sambata am plecat tarziu, pe la 16:00, pentru o tura solitara pe traseul de 100 km care face un circuit pe malurile Oltului. Vantul puternic dinspre E cand m-a ajutat, cand mi-a batut in fata dar, datorita structurii N-S a traseului, m-a cam izbit din lateral tot drumul. Soseaua e buna in proportie de 75%. Traseul l-am incarcat pe Sports Tracker. Am reusit o medie de fix 30 km/h pe ciclocomputer. Cateva poze:

Iesirea din Caracal spre Rm. Valcea

Podul vechi de peste 100 de ani de la Slatina

Slatina, in centru

Duminica: Circuitul de Sud al jud. Olt - Draganesti - Turnu Magurele - Corabia - Caracal - Draganesti - 160 km

Duminica am plecat mai repede, pe la 12, cu gandul sa bat o zona de tara in care n-am mai fost niciodata. Astfel, am taiat-o pe drumul judetean spre Turnu Magurele, inarmat cu rotile de antrenament, nestiind peste ce nenorocire de drum o sa dau. N-a fost asa, drumul pana la Dunare fiind foarte bun si, surpriza, plin de urcari si coborari succesive prin niste sate foarte frumoase, la poalele unui deal. Km au trecut repede, ferit oarecum de vantul lateral, care m-a izbit din nou puternic la 15 km de oras, unde se iese de sub protectia dealului din stanga, peste care se trece cu o catarare interesanta.

Nestiind cum o sa mearga treaba, n-am mai vizitat Turnu Magurele si am taiat-o pe un soi de centura super nasoala, dar scurta, care m-a scos imediat in drumul de Corabia. Aici in schimb, am dat de asfalt impecabil si am avut mica bucata cu vant din spate. Astfel, am gonit pana in Islaz cu peste 40 km/h constant, cu o pauza doar sa admir si sa pozez Oltul la mica distanta de varsarea lui in Dunare. Orasele Turnu Magurele si Islaz, precum si o deviere pana la confluenta Oltului cu Dunarea, le-am lasat pentru data viitoare, cand voi pleca mai devreme de acasa.

Dupa Islaz drumul s-a mai paradit, dar vantul a ramas si, tot cu viteze apropiate de 40 km/h, am ajuns in Corabia, unde am avut si prima perspectiva asupra Dunarii.

O perspectiva si mai frumoasa am avut-o din port, unde am facut un mic ocol ca era aproape. Tot in Corabia am intalnit pe contrasens doi cicloturisti cu bagaje, care faceau probabil traseul din lungul Dunarii. As fi stat mai mult in port, ca era frumos, eventual la o ciorba si o cafea, dar timpul ma cam presa si stiam ca urmeaza din nou vant lateral si apoi frontal.

Intre Corabia si Caracal, totul se desfasoara in camp deschis, cu o mica rampa constanta in care se acumuleaza vreo 70-80 m de denivelare. Vantul de asemenea e prezent, dar cu o putere care te da jos efectiv de pe bicicleta. Peisajul dat de rapita care incepe sa infloreasca mai indulceste situatia si cei 40 km trec pana la urma.

O pauza mai mare am luat in Caracal, unde am hotarat sa trec sa vad centrul, care am auzit ca e destul de frumos. Asa si e, iata trei imagini destul de semnificative: judecatoria, teatrul si parcul central.

In final, ca n-aveam oricum de ales, am luptat cu vantul din fata, ajutat de faptul ca drumul e un pic in coborare, pana la podul peste Olt de la Stoienesti, unde au avut loc luptele dintre mineri si jandarmi si unde o cruce comemoreaza victimele acelei batalii medievale a timpurilor moderne. Efort pur inconjurat de baltile pline de lebede.

Am ajuns inapoi la timp pentru gratarul de seara.... Traseul e pe Sports Tracker. Interesant este ca acea diferenta pretinsa de mine de 3 km/h pe care mi-o aduc rotile Ksyrium SL fata de Aksium s-a confirmat in practica: de data asta, cu Aksium, am avut fix 27 km/h viteza medie, cu exact 3 km/h mai putin decat ziua anterioara cand am fost cu Ksyrium. Nici cauciucurile nu sunt la fel, pe Ksyrium fiind montate Conti GP 4000s iar pe Aksium Conti GP 4Season.

Luni: ziua de ciclocross - cu Castor pe camp si Prima Evadare - 75 km

Dupa ce dimineata la intoarcerea in Bucuresti m-am intalnit la iesire din Mihailesti cu plutonul de ciclisti care plecau sigur intr-o tura lunga si frumoasa, m-am retras din nou in singuratatea unei noi ture solitare. Dar numai dupa o alergatura cu ciclocross-ul cu Castor pe camp, de vreo 5 km.

Am incheiat astfel mini-vacanta pascala singur, cu ciclocross-ul, pe traseul de la Prima Evadare, ajungand in Ghermanesti (am saltat ultimii 10 km) in vreo 2 ore si apoi inca o ora inapoi pe DN1 pana la Academia de Politie. Acolo am profitat de o sesiune foto cu bicicleta-mascota a concursului, dotata cu 4 foi pe fata, cu tema "Prima Evadare - Ciclocross-ul e pe tine!"

Ciclocross-ul asta e un sport care imi place din ce in ce mai mult iar padurile de langa Bucuresti sunt perfecte pentru asa ceva... Am reusit o medie de peste 20 km/h prin padure asa, la relaj, ceea ce ma face sa cred ca pot sa ma invart in concurs prin jurul la 2 h. Pe sosea, in lipsa foii mari care inca nu functioneaza, am reusit o medie de vreo 24 km/h doar cu foaia mica de 32.

Traseul de luni e, bineinteles tot pe Sports Tracker si incheie 4 zile glorioase cu 500 km petrecuti acolo unde imi place mai mult, in sa pe bicicleta.

Stagiul de initiere in speologie "Vali Neagu" 2011

2011-04-11T10:30:00.004+03:00

Ultimele doua weekend-uri mi le-am petrecut, ca si in ultimii ani, incadrand la stagiul de initiere de la Ratei, organizat cu colegii mei de la Clubul de Speologie "Focul Viu". Ca in fiecare an, e o ocazie sa ma reintalnesc cu speologia, cu pestera, cu faleza si cu mult iubitele tehnici de coarda TSA.

Astfel, 1-3 aprilie au insemnat 2 zile pline de faleza, iar 9-10 aprilie inca o zi de faleza si una in Avenul Bratei. Plus prezentari teoretice de seara, care mie imi face asa de mare placere sa le prezint.

Dar nu am stat linistit: primul we a insemnat si 25 km de alergat pe drumul forestier ce duce spre cantonul Bratei, drum cu o inclinatie considerabila si un peisaj de vis, iar al doilea we doar vreo 18 km, alergati doar in prima zi, deoarece duminica, pe langa programul mai incarcat de aven, nici vremea, rece si cu viscol si zapada, nu prea m-a lasat sa imi fac antrenamentele.

Premiere cicliste de duminica

2011-03-20T09:59:00.007+02:00

20 martie a fost cu siguranta o duminica interesanta, care a insemnat dintr-un foc doua mari premiere cicliste pentru mine:

1. Primul meu concurs de sosea

Astfel, de dimineata, m-am prezentat cu Dani la Dragonul Rosu pentru prima etapa de anul asta a concursurilor de sosea organizate in parcarea complexului de catre FRCT. Ne-am inscris la sectiunea amatori si am luat startul pe un vant ingrozitor.

Surpriza a fost ca, desi nu am reusit sa sprintez cand s-a detasat plutonul fruntas, format din 5 ciclisti, am reusit sa ma tin la o distanta acceptabila de acestia pana la finalul concursului, singur, fara beneficiul unei trene. Pe lungimea cu vant din spate prindeam peste 45 km/h, pe cea cu vant din fata ma luptam crancen pentru un 30.

In final, am terminat conform rezultatelor oficiale concursul pe locul 6 din 20 de participanti, la mai putin de 50 de secunde de cei din plutonul fruntas. Se pare ca nici sportul asta nu e departe de sufletul meu... Oricum, invarteala asta in parcare si distanta scurta nu sunt neaparat acordate cu preferintele mele, dar m-au facut sa imi doresc sa particip la ceva mai serios. Si vine vertiginos luna august, cu concursul anului pentru mine, Oetztaler Road Marathon, unde sper sa reprezint Romania cu onoare si sa iau un rezultat bun, cel putin in comparatie cu restul romanilor care au participat la acest concurs pana acum.

2. Prima mea tura de CX (cyclocross)

Astfel, direct de la concurs, m-am deplasat cu Dani la Cernica, cu escala de cafea la Cora in Pantelimon, unde am petrecut o dupa-amiaza placuta calarind noul meu armasar, Kona Yee-haa cycloross edition, tuning propriu. O zi frumoasa si un sport deosebit: in mod cert CX-ul se preteaza pentru padurile din jurul Bucurestiului. Ce mai, un film si niste poze facute cu telefonul spun totul. Traseul e pe Sports-tracker.

Madarasi - un concurs de vis si-o zi de schi in paradis

2011-03-15T08:15:00.008+02:00

Sambata asta s-a desfasurat unul din foarte putinele concursuri de schi de tura de anul asta, Cupa Memoriala Mike Csaba de la Madarasi. Si daca tot mergem acolo, cum sa ne refuzam placerea sa schiem si noi o zi pe partie, acolo unde partia neagra e neagra, cea rosie e superba si mai sunt si tot felul de partii intre ele, deservite de doua teleschiuri tip T, zapada ingrijita si batuta profesional, totul la 45 lei pe zi.

Astfel, am plecat impreuna cu Adi si Dan inspre inima tinutului secuiesc, acolo unde ne putem simti un pic ca si in strainatate, in inima tarii noastre. Dupa o mica escala de somn vineri seara la Odorheiul Secuiesc intr-un super apartament amenajat pentru turisti, la 30 RON pe noapte, dis de dimineata am purces spre greul drum al Madaras-ului. Drum care, in ciuda faptului ca era cald, era plin de gheata si de zapada inca dinainte de bariera. Am indraznit sa incerc sa urc fara lanturi, sa vad cum merge, fara sa sper sa reusesc. Totusi, de data asta, am reusit sa ajung sus fara ele si sa inchei oficial o iarna (e drept, nu foarte grea) cu lanturile in tipla. Noile cauciucuri Continental WinterContact TS830 m-au purtat cu incredere, dupa Muntele Rosu de saptamana trecuta, si aici unde nu speram sa ajung vreodata fara lanturi, fata de vechile Dunlop Wintersport M3 cu care nu reusisem sa iau niciodata nici macar prima curba spre Muntele Rosu. Continental - highly recommended din partea mea...

Ajunsi sus, ne-am cazat la pensiunea Sugo, cam scumpa la prima vedere (250 RON camera dubla cu demipensiune), dar odata vazuta camera, amenajata intr-un rustic impecabil, inclusiv suportul de hartie igienica si capacul de wc fiind din lemn natural, combinate cu cina ce a inclus inclusiv ciorba si micul dejun suedez in belsug de duminica, ne-am convins ca pretul este mai mult decat OK. Teleschiurile par sa fie tot ale lor. Turism rustic la cel mai inalt nivel dupa parerea mea...

Astfel, ne-am inscris la concurs, ne-am echipat si ne-am aliniat cu totii la startul traseului ce urma sa cuprinda cam 15 km cu 1000 m diferenta de nivel, intinsi pe 5 urcari si 4 coborari intr-un frumos circuit in jurul statiunii. Traseul se poate vedea pe Sports-Tracker.

Din punctul meu de vedere, m-am simtit aproape perfect, cu exceptia claparilor Silvretta care, de cand incep sa cer viteza si performanta de la ei, incep sa protesteze din ce in ce mai rau cu niste puncte de presiune foarte dureroase in lateral si, gresala mea, a betelor de carbon fara rozete, cu care am plecat in traseu aproximand total gresit stratul de zapada. Zapada a avut mai peste tot peste 1 m iar betele intrau cu totul in ea, fiindu-mi practic inutile.

Start, eu in febra startului si Roxana la final

fotografii de la organizatori

Am tras binisor si am terminat traseul in 2:14:11, timp care mi-a asigurat un frumos loc 14 din 69 concurenti la open general si, dupa calculele mele, locul 6 la categoria 25-35 de ani (singura neafisata la rezultate). Roxana nu a prea avut chef de tras, asa ca a scos un 3:28:37 si un loc 7 fix la mijlocul clasamentului feminin.

Mai multe poze de la organizatori se pot vedea pe Picasa.

Eu personal am incheiat ziua cu inca 5 km cu 500 m pe piei pe partie, dupa inchiderea scaunului, dar de data asta am scos pentru prima data Thunder-urile de la naftalina, impreuna cu claparii Nordica Speedmachine 12 pe care nu i-am mai folosit niciodata la urcare: sunt rezonabili, cu tot flexul lor de 130. O sa fie ok cu ei de la cabina din Babele pana in gura vailor primavara asta.

Duminica a fost prima si singura zi a noastra de schi de partie de anul asta. Astfel, am profitat din plin de abonamentul de 45 RON si am dat cam 40 de ture ce au insumat dupa Sports-Tracker cam 57 km. Am scos tura cam la 1,15 RON ceea ce mi se pare remarcabil. Partia neagra doar avea niste bolovani in partea strict superioara (vreo 50 m) dar in rest zapada a fost impecabila. La coada n-am stat mai mult de 3 minute.

In fine, a fost un ultim weekend reusit de iarna pe anul acesta, care s-a inchieat la o pizza in Miercurea Ciuc. Singurul weekend din sezonul asta in care am simtit cat de cat ca e iarna.

Start pe ultima secunda in Postavaru Night Race

2011-03-08T13:34:00.001+02:00

- Ce facet bai? In 2 minute e startul!
- Pe bune? Pai nu-i la 7:30?
- Nu bai, e la 7, ce naiba...
- Aoleu, pe unde-s claparii aia???

Asa incepe sa devina o traditie intarzierea mea la startul unuia din cele mai originale concursuri de pe la noi, Postavaru Night, dupa ce anul trecut era sa pierd startul ca nu stiam sa-mi prind claparii in legaturile Dynafit cumparate cu 2 ore in urma.

Dupa ce am reusit iute sa ma incalt, sa pun pieile si sa ajung la start, mi-am rezolvat nevoile fiziologice in lateral in umbra in timp ce lumea numara startul si am plecat. In ultima secunda, ultimul din pluton, dar am reusit. Si, ca de obicei cand pleci din spate, au urmat minute bune de depasiri. Iar la schi de tura, depasirile sunt cele mai grele, cand pe jos e plin de zeci de perechi de schiuri care se misca grabite.

A fost un concurs frumos, cu vreme buna, dar startul pe fuga fara incalzire si faptul ca in ziua aia nu apucasem sa beau nici o gura de apa, desi facusem de dimineata o tura de valcel si in Ciucas, mi-a cam facut minutele pana in varful muntelui destul de grele - dureri, junghiuri si o sete puternica. Totusi, inconjurat mai mult de alergatori decat de schiori, mi-am facut drum pana sus. Cred ca poza asta de pe cea mai abrupta bucata, in dreptul teleschiului Ruia, e destul de concludenta:

Foto de Nico Verhelst

Macar anul asta vedeam pe unde sunt si intuiam cat mai este. Anul trecut a fost o mare ceata si am bagat orbeste pana am auzit chiote si am vazut in fata linia de final.

Am trecut finish-ul in 50:50 min, ceea ce mi-a asigurat locul 11 la categoria mea din 27 de concurenti, dar sunt convins ca daca nu eram luat asa ca din oala si nu plecam din spate, mai castigam 3-4 minute. Asta este. Roxana a iesit pe locul 5 din 12 fete, cu timpul de 1:07:37 h. Rezultatele complete sunt pe blogul concursului.

A urmat apoi cheful traditional de la cabana Postavaru, cu muzica buna si dansat in clapari unde, din pacate, anul asta a fost parca mult prea multa lume. Nu stiu daca erau multi concurenti sau erau si multi acompaniatori veniti doar pentru chef, dar poate acum ca schiul de tura a devenit un sport cu o oarecare amploare, s-ar putea renunta la proba de alergat. Din pacate (ma simt oarecum prost fata de organizatori pe treaba asta), am cam plecat la masina pe la 0:30 :( si nu am mai prins premierea. Nu prea imi sta in fire sa fac treaba asta si nici nu sunt mandru ca am facut-o.

Foto de Nico Verhelst

Weekend-ul nu a insemnat insa doar acest concurs. Sambata de dimineata, cu Dani si Adi, cu care am mers la concurs, am facut o tura pe valcelul din Ciucas unde, desi pe creasta nu prea era zapada, am dat de un strat consistent de pulver indesat de vant. Din pacate, nu prea avea baza, asa ca am mai luat cate o piatra ici-colo, dar per total a fost o coborare faina. Vine si un filmulet aici cat mai curand.

Duminica am petrecut-o pe partie la Azuga, unde am dat eu 3 si restul 2 ture cu pieile. Imi place foarte mult sa ma dau cu pieile pe Azuga, e solicitanta la urcare, acumuleaza 600 m diferenta de nivel, iar la coborare beneficiez de unele din cele mai bine intretiunte partii din Romania.

Asa s-a petrecut poate weekend-ul cu cea mai buna zapada de anul asta. Urmeaza concursul de la Madarasi, unde sper sa dam de iarna serioasa (poate ultima data pe anul asta...)

Iarna in galop - Semimaratonul Piatra Mare

2011-02-20T08:14:00.001+02:00

Cum zapada n-a cam raspuns la apel anul asta, nici concursuri de schi de tura n-am prea avut. Astfel, chiar si Semimaratonul Piatra Mare, un concurs original in felul lui ajuns la multe editii (cred ca a 6-a), desi se dorea sa fie mai mult de schi si mai putin de alergat, a ajuns invers. Dintre cei aproape 50 de participanti, doar 3 au participat la schi, sau mai bine zis la carat schiurile in spate. Eu nu am fost printre ei, cum nu au fost nici Dani si Radu cu care am mers sambata dimineata la Dambul Morii, la locul de start.

Cei de la EKE, organizatorii acestui concurs, ne dovedesc an de an (de fapt de 2 ori pe an) ca organizarea unui concurs nu-i neaparat o stiinta atomica. O Dacia 1300, un banner micut pe maghiara si vreo 3 organizatori a fost tot de ce e nevoie pentru inca o editie reusita a acestui concurs. Se folosesc traseele marcate, se urca pe langa 7 Scari pana la Cabana Piatra Mare, acolo sta un arbitru si noteaza cine trece, apoi toata lumea coboara pe Drumul Familial pana inapoi la Dambu Morii. Simplu, eficient, iar toata lumea care vine stie la ce sa se astepte. Si totusi, e bine si asa, decat deloc...

Foto: Dani Florea

Cum spuneam, ne-am adunat la start catre 50 de curajosi, pe un teren namolos cu un strat subtire de zapada proaspat depusa. Aceiasi cunoscuti, aceleasi fetze, toti ne-am aliniat la start, unii cu mare entuziasm, altii, care speram la un concurs de schi, cu un entuziasm putin umbrit, dar totusi bine dispusi.

Foto: Andras Istvan Kiss

Pana la 7 Scari poteca era destul de alunecoasa, eu personal nu m-as fi descurcat fara betze. Inca nu inteleg cum Dani si Radu spun ca se simt mai bine fara - pentru mine betzele sunt ca si o continuare a mainilor, fac parte din mine, cu ele devin din biped un fel de patruped. Am incercat sa renunt la ele si e un dezastru, mai ales acum pe gheata. Iata-ma "in action" pe una din bucatile alunecoase:

Foto: Adrian Ionut

Zapada s-a marit brusc dupa intrarea pe canionul 7 Scari, pe traseul ocolitor fiind chiar bine, pana sus la cabana. Totusi traiam cu groaza ca va trebui sa si cobor, unde va fi festival cu alunecatul, asa ca, daca tot nu mi-a venit ideea inainte sa-mi cumpar lanturi antiderapante pentru adidasi, cum aveau multi concurenti, dupa ce am trecut pe la cabana, m-am oprit si mi-am tras una din perechile de ciorapi cu care eram incaltat peste adidasi. Am sacrificat unii din cei mai buni ciorapi ai mei si mi-a fost foarte greu sa iau aceasta decizie. Totusi, a fost o idee buna, zburdand cu ei in jos pe poteca inzapezita. De la cabana pana un pic dupa intrarea in padure se putea merge si pe schiuri. M-am mai oprit de 2 ori ca mi-au zburat ciorapii de pe adidasi, dar ultima data am fortat si i-am tras pana dupa calcai. M-au servit bine pana la sosire, unde am ajuns dupa 1:49:18, binisor as zice. Nu pot sa nu ma gandesc ca, daca aveam lanturi, scoteam poate si 10-15 minute mai bine....

Foto: Andras Istvan Kiss

Dani a ajuns cel mai bine dintre noi (1:35:28), daca nu se ratacea un pic poate prindea chiar un locul 5. Si Radu a ajuns destul de bine, desi un pic sifonat la un genunchi (1:43:44). Rezultatele complete se gasesc aici. Tot la final, la premiere, am avut surpriza sa castig premiul cel mare, lucru ciudat deoarece eu n-am castigat nimic la vreo tombola in viata mea. Astfel, sunt castigatorul unui weekend pentru 2 persoane la o pensiune la Dambul Morii. How cool is that?

Ziua s-a incheiat la Azuga, pe schiuri de tura, unde am apucat sa dam doua ture urcare-coborare, prima cu urcare pe Cazacu si coborare pe Sorica, a doua invers. Nu pot sa nu remarc munca deosebita pe care o duc cei de la Azuga pentru intretinerea celor doua partii: sunt practic ca de cupa mondiala, date fiind conditiile precare. Pe aceasta cale le cer sincer scuze celor ce ingrijesc partiile, deoarece la ultima tura, fiind semintuneric, n-am mai vazut pe unde sa o iau asa ca am coborat, cat mai la margine posibil, pe urmele proaspete de ratrack, desi ne-au rugat sa nu facem asta. Pur si simplu n-aveam pe unde sa coboram, era batuta cam toata partia...

Foto: Dani Florea

Traseul de alergat a totalizat 14 km de alergat cu 930 m diferenta de nivel si il puteti vedea aici.

Traseul de schi a totalizat 11 km cu 1200 m diferenta de nivel si se poate vedea aici.

Poze mai multe se pot vedea in albumele lui Dani Florea, Andras Istvan Kiss si Adrian Ionut.

Roxana are cursiera! Inca un we de februarie la pedale

2011-02-17T11:00:00.001+02:00

Desi in mod normal o tura de pedalat pe langa Bucuresti nu intra din punctul meu de vedere in aria de interes a blogului, acum sunt doua lucruri mai deosebite:

1. e mijlocul lui februarie
2. Roxana e mandra posesoare de cursiera

Asa ca, dupa o sesiune de acomodare sambata prin Tineretului cu cursiera si SPD-urile (Roxana n-a mai folosit SPD-uri pana acum), duminica am dat un 75 km de rulaj pe ruta Bucuresti - Chitila - Otopeni - Saftica - Moara Vlasiei - Tunari - Pipera - Bucuresti, pe o vreme placuta si +8 grade. De fapt, toata lumea parca iesise la pedalat, era plin de cursieristi si MTB-isti pe toate drumurile.

Iata si noua arma a familiei:
cadru DeRosa (sau numai sticker-ul, nu-mi dau seama), echipare Campa Veloce 2x9 speed, cu angrenaj compact si momentan un grup de pinioane tunate Tiagra 11-28 sa mearga cu Campa - o arma modesta dar redutabila, care isi va arata "forta" pe multe catarari din Carpati si Alpi. Va mai primi un set de roti Campa cat de curand, rotile astea urmand sa le pastrez eu pentru un viitor CX. Important e ca Roxana e incantata de noul tip de miscare, care m-a prins si pe mine la sfarsitul toamnei: ciclismul de sosea care, acum, dupa ce s-au asfaltat o gramada de drumuri ca lumea, inclusiv la munte, merita in sfarsit sa fie practicat in Romania.

Prin crusta si uragan la Padina

2011-02-09T10:14:00.000+02:00

Am revenit si we asta in zona Padina, in echipa serioasa: Roxana, Corina, Adi si cu mine, cu planuri mari. De data asta, chiar eram hotarati sa facem traseul de la Bucegi Winter Race. Lucrurile s-au limpezit mult mai repede decat ne asteptam ca zapada de we trecut s-a dus, vantul bate cu ura si peste tot e plin de placi de vant nerabdatoare sa te poarte inapoi in vale cu viteza maxima.

A fost o tura galagioasa, cu vijelia in urechi, cu schi prin cruste de cea mai joasa speta, cu urcat cu focile prin iarba si carat schiurile pe rucsac. Ce mai, un deliciu, dupa cum se poate vedea si in filmuletul, si el lasat galagios pentru atmosfera data de sonorul original:

Traseul a fost destul de scurt fata de ce ne-am propus, s-au adunat 47 km cu 2620 m diferenta de nivel.

Sambata am plecat pe la 10, de data asta pe piei, de la 1400. Primele semne ca e nasoala treaba au aparut pe drumul de Cota 2000. Ce ziceti de un Papagal in februarie?

Dupa lupta cu vantul nemilos si cu crusta de calitate extra de pe Pacala, de-abia pe la 14 am ajuns si ne-am cazat la Salvamont Padina. Spre seara, am zis ca nu mai urcam nicaieri si dam cateva ture pe partia de la cabana. Am dat fiecare dupa puteri, intre 3 si 5 urcari pe piei si coborari si am admirat un apus de vis cu o tornada de nori frumos colorata.

Dupa o cina copioasa cum ne-au obisnuit cei de la Salvamont si un somn bun, dimineata ne-a gasit demoralizati cu gand de retragere in Sinaia si dat la Azuga. Pieile de foca ne faceau totusi cu ochiul asa ca, totusi, in timp ce ne incaltam, ne-am "revergorat" cu capu' si am hotarat ca o dam inainte cu planul nostru, fie ce-a fi.

Astfel, destul de tarziu, dupa 10, am luat-o pe pajistea cu iarba si fara zapada spre refugiul Strunga. Zona arata deplorabil, cu bolovani si multa iarba. Ceva mai multa zapada a inceput sa apara spre Batrana, insa tot de acolo ne-a intampinat din nou vijelia, care te lua de pe picioare.

Din pacate, deasupra vaii Ialomita aventura noastra s-a terminat deplorabil: poteca ce coboara spre saua dinainte de Gavanu era plina ochi de placi de vant gata sa o ia la vale. Dupa putin debate pe tema asta, am hotarat sa facem cale-ntoarsa, desi era cam ora 14 si era clar ca ne prinde noaptea. In schimb, coborarea pe gheata cu placi pe pantele spre Batrana nu ne-a displacut deloc.

Din Batrana am taiat-o in jos pe Valea Doamnei, cel mai de calitate schi de we asta, dar in dreptul cascadelor s-a cam terminat iar zapada si am luat schiurile in carca pana jos spre Sugari. Din Sugari, am taiat-o direct spre Cimitirul Elefantilor, printr-un culoar intre jnepeni destul de haios si, pe intuneric, am ajuns la Cabana Babele unde, ca tot era deja noapte, ne-am delectat cu un ceai. Am luat-o la frontale spre Sinaia si am coborat de la 2000 la 1400 cu schiurile in spate, mai putin primele fetze pana la stancile de pe Papagal, zapada lipsea complet. Am ajuns la masina pe la 22 si ne-am permis o delectare cu o ciorba la Riviera, dupa asa zi lunga.

Per total, a fost un weekend deosebit si provocator, pe care-l vom tine minte mult timp de-acuma. Nu stiu de cate ori am ocazia sa prind asa conditii de schi... dusmanoase ca si zilele astea :)

Prin puf si printre bolovani la Padina

2011-02-01T15:04:00.002+02:00

Daca tot s-a re-amanat concursul din Muntele Mare si daca tot ne bate la usa prima editie din Bucegi Winter Race, am decis sa dam o tura prin Bucegi, respectiv eu cu Radu, cu care am zis ca facem echipa la concurs si Adi care, cine stie, poate o sa vina si el. Ca si plan, gandindu-ma ca nu prea e mare minune de zapada, am zis sa incercam sa facem traseul de concurs, respectiv sa dam o tura Padina - Strunga - Omu - Piatra Arsa - Padina. Primul semn ca nu va fi sa fie asa a fost inca de la prima coborare, de pe Furnica, unde am dat de un pulver de vis, uscat, peste o baza care din pacate mai avea si cate un bolovan. Oricum, era cam clar ca tura de alergat pe schiuri se va deturna in tura de schiat prin puf...

Totusi, nu pot zice ca nu am alergat, avand in vedere ca s-au adunat in 2 zile vreo 43 km cu 2300 diferenta de nivel. Traseul este cam asa: Cota 2000 - Piatra Arsa - Babele - Plaiul lui Pacala - Padina - Vf. Strunga - coborari pe o fata si un valcel cu pulver - Padina pentru prima zi, iar a doua zi Padina - Sugari - Cerdac - Ialomita - Padina urmat de Padina - Pacala - Piatra Arsa - Cota 2000 - Carp - Cota 1400. Arata cam asa (track-ul e pus pe Runmap):

Pentru inceput, vreau doar sa spun ca a fost un weekend cu vreme si zapada de exceptie. Dovada sta si "filmul evenimentelor" pe care-l puteti vedea chiar aici (povestea si pozele urmeaza dupa):

Scuzati rapirea lui Adi de catre extraterestrii pe valea Sugarilor (asa a iesit la montaj) si o mica greseala de limba engleza pe la ultimul comentariu, precum si watermark-ul de pe filmarile lui Adi, cu asta m-am ales fiindca dl. Mac si nea Sony nu se pupa intre ele, adica iMovie nu incarca fisiere .mov, asa ca au trebuit convertite. Softul gratuit pe care l-am gasit in graba face chestia asta pe gratis, dar ne incanta cu acel watermark. Mi se pare cinstit, mai gasisem unul care-si tragea un ditai watermark-ul fix in mijlocul imaginii. Scuzati paranteza de ordin tehnic.

Si sa continuam povestea. Am ajuns in echipa de trei la 1400 pe la 9 dimineata si, cu planuri mari, am decis sa nu mai pierdem vremea cu urcatul pe piei la 2000 si am luat cabina (stiti voi faza cu orice regula are dreptul la 3 exceptii, am consumat una). De acolo, a urmat coborarea prin puf spre Piatra Arsa, care ne-a uns la suflet, la fel cum ne-a uns si plimbarea prin puf neatins in continuare. De la Piatra Arsa, am decis sa nu intram in Plaiul lui Pacala pe poteca turistica, ci sa facem putin dreapta spre creasta spre Babele, ca sa schiem tot plaiul, ca e pacat. Cata dreptate am avut! In drum, am dat de Babele 2, niste babe micute dar frumoase si mult mai putin cunoscute decat preadesenatele si scrijelitele lor surate din cartea de geografie.

Coborarea a fost de vis, dupa cum se vede in film. La Padina, am urcat la cabana, am comandat o ciorba de perisoare si niste cabanosi cu piure si intre timp ne-am cazat jos la Salvamont, in conditii superbe si la un pret absolut ok. Dupa masa, Radu ne-a parasit, el facand cale intoarsa, fiind consemnat duminica la alergare la Semimaratonul Gerar. Pacat ca a pierdut restul turei, dar sunt convins ca si concursul, la care a scos un super timp cu echipa sa, a meritat efortul.

Eu cu Adi am pornit, cica sa facem marea tura pana la Omu, in sus spre Strunga, unde zapada cam lipsea si mergeam mai mult pe iarba si bolovani. In schimb, erau niste urme de schiuri care duceau spre creasta direct pe linia piciorului, pe unde as fi vrut si eu sa urc, asa ca le-am urmat. Nu a durat mult si am vazut in departare si silueta a trei schiori, autorii urmelor, care nefiind grabiti nu mergeau foarte tare si i-am ajuns fix unde ne-am intalnit si cu traseul turistic, pe un vafrulet plin de pulver. Am descoperit ca era vorba de Iulian Cozma cu Alex Doaga si Mihai, care se dadeau pe acolo prin puf. Suficient motiv sa abandonam total planurile marete si sa ne lansam si noi in jos prin pudra zeilor. Cam asa arata versantul dupa cateva zeci de secunde de bucurie intensa:

Dupa inca o coborare prin puf si una cautand loc de trecere printre bolovani, am ajuns inapoi la Salvamont unde am bagat o ciorba de varza cu afumatura si niste orez cu snitel/ficatei pe saturate, apoi. mai mult eu, m-am "delectat" cu un vin alb din dotarea cabanei. Seara s-a terminat cu o discutie pe diverse teme de schi cu Alex si Mihai. Iulian s-a culcat mai devreme si n-am mai apucat nici sa-l salutam, a doua zi a plecat cam cand ne-am trezit noi (pe la 8).

A doua zi, dupa o omleta cat o roata de Q7, i-am vazut pe Alex si pe Mihai ca se pregatesc de drum, sa urce pe valea Sugarilor spre Cerb si am sarit in clapari si am taiat-o in sus cu ei, cu ideea sa coboram inapoi pe undeva frumos. Pe drumul spre Pestera am admirat de departe fetele pe care schiasem seara dinainte (se vad urmele daca mariti poza si va uitati atent):

Urcarea pe Sugari a fost superba, printr-o zapada virgina si pufoasa, din nou.

La baraca ne-am intalnit cu Bubulu si nea Gigi, dupa care ne-am despartiti in 3 echipe. Bubulu cu nea Gigi au dat un Cerb, Alex si Mihai la fel, dar de pe Bucura iar eu cu Adi am dat o Ialomita sa ajungem inapoi la Padina sa ne luam lucrurile. Pulver fain si in Ialomita pana la cascada, apoi am ocolit pe versantul stang pe valcel, unde era cam crusta, iar de la cascada in jos zapada a fost din ce in ce mai putina, cu multe pietre, fiind nevoiti sa dam jos schiurile de mai multe ori.

Urcusul de la Padina la Piatra Arsa si apoi traverseul pana pe Carp a decurs normal, sub un soare arzator.

Ziua s-a incheiat cu o coborare de cosmar pe intunecate pe Carpul care era plin de tocatura de urme proaspat inghetate, combinate pe fata mare cu bucati de gheata lucie din aia galbuie. O adevarata provocare pentru schiurile mele usoare de 1.67. Ma si gandeam cum le dadeam in gura pe acolo cu Thunderul de 187, dar acuma iesisem la alergat, nu la freeriderit. Oricum, sunt foarte multumit de Random-uri, in pulver stau binisor la suprafata iar in crusta nu mi-au facut probleme: desi trebuie o idee muncite, ies invingatoare pana la urma fara probleme.

Saptamana viitoare poate daca va fi frumos revenim la Padina, dar de data asta facem tura de concurs, pe bune. Promit.

Ne-am dat intalnire cu iarna, din nou, la Ranca

2011-01-24T09:13:00.002+02:00

Ca de obicei la inceputul iernii, cand situatia cu zapada e disperata, intotdeauna exista Ranca, destul de la indemana si de obicei cu zapada cat de cat ok fara de celealalte zone. Asa ca, in intampinarea iernii care si anul asta se lasa asteptata destul de mult, am poposit din nou in statiunea de schi a Olteniei, sa ne reintalnim cu manelele si manelistii care-si dau drumul pe partie ca idiotii fara bete cu viteza maxima si se imprastie bucati pana jos. Ma si gandeam ca ar trebui interzisa casca la manelisti. De fapt, oricum nu poarta. Ideea e ca pe amarata aia de partie esti ca la un joc din ala de copii pe calculator, in care iti tot vin nave spatiale de sus si tu trebuie sa te tragi in toate partile. Asa e si la Ranca, doar ca vin manelisti pe schiuri fara control.

In fine, noi nu pentru asta mergem la Ranca, ci sa schiem pe Papusa unde in decursul ultimului an s-a inaltat si un mandru telescaun debraiabil care, intr-adevar, are sanse sa puna Ranca pe harta in ceea ce priveste schiul. Deocamdata nu e deschis, asa ca inca putem sa ne dam pe acolo off-piste.

In aceasta ordine de idei, sambata, dupa vreo 3 ture de urcat/coborat pe partia nenorocita M1, dupa ce initial am constatat ca pe oarecum mai interesanta M2 nu e destula zapada, am purces la drumul printre ATV-uri spre Papusa, fara mari sperante. Sperantele noastre nu ne-au fost dezamagite, in sensul ca pe pantele de sub Papusa, pe langa faptul ca zapada era doar printre palcuri de iarba, era si un white-out uneori total.

Asa ca am urcat oarecum paralel cu linia telescaunului nou, incercand sa tinem niste limbi mai mari de zapada, urmand sa coboram pe aceleasi urme. Asa arata noua minune de la Ranca:

Am dat asa, prin orbecaiala, trei ture, incepand dupa cum banuim si ne arata GPS-ul sa coboram cam din dreptul statiei de sus a telescaunului (poalele pantei de pe Papusa). Daca tineam linia printre smocurile de iarba, era OK si am dat doar intamplator in partea de jos de niste pietre mici pe sub zapada.

Seara ne-am intors la pensiunea noastra, aflata chiar la marginea partiei si, dupa doua portii regesti de spaghete carbonara productie proprie, am profitat de nocturna de pe partie sa mai dam 6 urcari/coborari "la lumina reflectoarelor". Ultimele doua ture am incercat sa bag in regim de concurs. Partia are cam 500 m cu vreo 100 m diferenta de nivel, am reusit vreo 12 minute o tura completa sus/jos, inclusiv ambele treceri urcare/coborare, urmata de o a doua tura de 14 minute. Oricum, un super antrenament.

Duminica dimineata am constatat ca a nins mai serios peste noapte, asa ca am taiat-o direct spre partia M2, unde era un pulver destul de frumos, desi cam dadeai in baza, baza care nu era tot timpul foarte prietenoasa.

Am dat pe acolo vreo 5 ture si am plecat catre casa, pe un drum clasic de Ranca, cu iz scandinav.

Asa s-a terminat primul weekend cat de cat de iarna de sezonul asta. Am dat vreo 25 km de schi de tura, cu vreo 2000 m diferenta de nivel, un antrenament bun zic eu. In plus, am reusit sa nu dam nici un ban in afara de cazare (care a fost oricum 100 RON pe noapte camera, Ranca e foarte scumpa) si sa ne autogospodarim complet, ceea ce a fost super fain.

Acum suntem mai antrenati si asteptam cu nerabdare sa inceapta iarna adevarata si "sezonul competitional".

La sfarsit o poza cu sistemul minimal de asigurare a schiului de clapar, ca am promis la unii ca le arat cum e:

MTB-XCO in miezul iernii - Clujul Pedaleaza

2011-01-18T10:45:00.001+02:00

Ce face omu' cand in mijlocul iernii e cald ca vara si concursul de schi pe care-l astepta s-a amanat din cauza ierbii prea abundente? Pai ce sa faca, da un concurs de MTB. Da, am ajuns sa ne alergam la MTB-XCO fix pe 16 ianuarie, in mijlcoul iernii.......

Astfel, duminica, la ora 12, in Parcul Rozelor din Cluj, s-a dat startul la primul concurs de MTB al anului. A fost un mic XCO, cu o tura de aproape 1 km, repetata de 10 ori, deci sa zicem vreo 10 km. Plat, dar nu usor, pe alocuri fiind niste curbe destul de stranse in care se intra cu viteza mare. Pe una din ele, pe niste biscuiti de beton uzi, am reusit sa cad destul de urat.

In fine, un concurs, oricat de scurt, e un concurs si e greu, pentru ca tragi la limita. Asa am tras si eu aici. Rezultatul nu-l stiu inca, nu am fost cronometrati, am ajuns undeva la 1 m in spatele lui Florin Leonte, iar noi am fost printre ultimii care am reusit sa terminam, pentru ca organizatorii i-au oprit pe toti dupa ce primii au trecut linia de sosire. O idee proasta zic eu, pentru un concurs popular, cum s-a dorit. Trebuia sa-i lase pe toti sa termine. Mai ales ca o tura avea 1 km, asa ca era destul de usor sa fii ajuns din urma. Acuma ce sa zic, astept sa vad un clasament pe pagina concursului, daca o fi sa fie. Daca nu, ramane oricum o experienta frumoasa si placuta a unui XCO pe 16 ianuarie...

Pe sicanele din padure

In plina accelerare la intrarea pe asfalt

Accelerand puternic pe bucata dreapta, unde reuseam sa ating un 35 km/h pana in prima curba

Finalul

Muci de noroi, din nou :)

Sarbatori la pedala

2011-01-04T10:07:00.002+02:00

Ce sa zic, m-am tot gandit daca sa mai scriu sau nu despre ce-am facut de sarbatori. Am zis pana la urma ca nu strica 3 randuri, acolo, sa-mi aduc aminte peste cativa ani.

Astfel, dat fiind ca nu am avut nici o zi libera si sarbatorile nu au fost decat 2 weekend-uri absolut obisnuite, n-am prea facut mare lucru, mai ales ca si zapada era lipsa la apel.

De Craciun, am fost la Draganesti, unde pe 25 am incalecat cursiera si am dat un Draganesti - Slatina tur-retur, in total vreo 70 km. Un pic ud pe jos, dar era singura miscare ce mi-a venit in cap.

De Revelion, petrecut in Bucuresti si la casa la Tartasesti, n-am facut mai nimic, decat tot o tura de pedalat, pe 2 ianuarie, cu trupa de rutieri, la Mihailesti.

"Plutonul" foto - Basso

Intre timp, oricum, profitand de vremea primavaratica din acest inceput de an, am mai dat ici colo cate o tura, de la cativa zeci de km pana la peste 100 cand timpul mi-a permis, pe langa Bucuresti, sa mai acumulez km de rulaj. Toate astea combinate cu cate o alergare in Carol seara. Si asteptam sa vina odata iarna aia...

Viscol si zapada... lipsa - Sinaia si Predeal

2010-12-23T11:05:00.000+02:00

Daca tot a mai nins ceva, am zis sa mai dam o incercare la schi. Astfel, sambata am plecat, cu planuri mari, noi doi cu Catalin si Corina. Planul: un traseu de la Sinana pe piei, spre Babele, Padina si inapoi la Sinaia, urmand sa vedem ce facem duminica. Primele semne ca "e de rau" au venit la intrare in Sinaia, de unde se vedea cum vantul spulbera zapada la Cota 2000. Am urcat totusi cu masina pe drumul 100% inzapezit pana la 1400, de unde am purces pe piei in sus.

Zapada infima, toata fiind luata de vant. Pe partea de padure din Tarle practic urcam pe pietre. Dupa stana Tarle, viscolul puternic (am aflat apoi ca a batut cu pana la 32 m/sec, oricum peste 100 km/h sus pe platou) ne-a lovit din toate partile. Conditiile neprielnice precum si zapada care nu merita efortul ne-au convins din drumul de vara sa facem cale intoarsa, asa ca l-am urmat in jos, pe piei, sa nu luam viteza sa dam in bolovani. Cum si Azuga e campioana la bolovani de obicei, am zis sa o taiem spre Predeal, unde au tunuri de zapada si sa profitam de ele dand cateva ture pe partie, cu urcat pe piei.

In Predeal, dupa aventura coborarii la ora 12 de la 1400 si a gasirii unui loc de parcare, am descoperit ca am facut o alegere buna. Zapada pe partii era acesibila. Am urcat/coborat un Cocos, apoi un Clabucet Sosire si, in final, doua Clabucet Varianta (ultima doar eu cu Cata), unde pe marginea vestica era un soi de pulver placut. Coada la telescaun, dupa cum se poate vedea, era destul de mare. Cred ca noi dadeam o tura pana dadea cineva 2 cu scaunul. Oricum, la pretul asta, pot sa-si ia gandul de la banii mei. Oricum incaseaza destul.

Seara, ne-am cam intors la Bucuresti, nu neaparat dezamagiti, pentru ca am schiat un pic si ne-am facut pofta, dar pentru ca nu prea merita cheltuiala de a mai sta inca o zi. Sa speram ca pana in ianuarie vine si iarna adevarata.

Catalin a facut un filmulet pe care cu voia lui il pun si eu aici. Tot el a facut si pozele de mai sus. Filmul are sonorul original, pentru atmosfera de viscol :)

Si eu, si eu!!! Prima zapada! In Ciucas

2010-12-10T00:22:00.001+02:00

Cum blogurile tuturor ne anunta ca a venit prima zapada, ei bine, ce surpriza, a venit si la mine. Astfel ca, in dorinta de a profita de presupusele ninsori abundente din Carpatii de Curbura, sambata pe la 22:30 am reusit cumva sa-i conving pe Radu si Mike, care la randul lor i-au convins pe Laviniu si Irina ca e rost de zgariat rugina de pe schiuri in Ciucas. Pachetul de iarna clasic: trezit la 5, intalnit la 6, ajuns pe la 9. Zapada si-a facut aparitia timid din Valenii de Munte si impresionant din Cheia. Am decis sa incercam Valea Berii, pe motiv ca sigur e zapada buna bagata de vant pe drum. Apoi Muntele Rosu, o coborare pe panta din spate si o tura pe deja mult admiratul valcel.

Zapada impecabila ne-a deschis apetitul pentru anotimpul alb, care o sa se incheie pentru noi prin mai-iunie. In fasait de piei de foca, am urcat in conditii de vis pana la izvor.

Poteca de Muntele Rosu nu era chiar asa de inzapezita, fiind mai mult troienita de vant. In schimb, fata din spatele cabanei era incarcata bine cu pulver, dar soarele isi facuse datoria si l-a compactat si incalzit. Am urcat pe urmele taiate prin zapada neatinsa.

Sus a venit insa si momentul nasol: am dat jos pieile si a urmat prima coborare din sezon. E o senzatie unica: iti aduci aminte ce meserias esti, cum stii tu sa virezi, sa te balansezi, sa punctezi si iti dai drumul in jos. Si daca mai ai norocul si de o zapada din asta care nu aluneca si te face sa o iei aiurea, iti dai seama de fapt ca toate astea sunt amintiri si tu schiezi acum ca un handicapat, imprastiat in toate partile. Dar deh, in 2-3 ture revenim la normal. Intre timp, zapada a pastrat pentru cateva ore urmele distractiei noastre:

Dupa ce am urcat inapoi, am luat-o in fata si, cu eforturi considerabile, am taiat cararea spre Gropsoarele printr-o zapada ce cu schiuri cu tot imi trecea de genunchi de multe ori. Super antrenament!

Pe picior in sus era cam batuta zapada, dar noi stiam unde s-a dus: jos in valcel. Mike a deschis drumul pana in capul valcelului, de unde ne-am dat la vale. Pe bucata descoperita zapada era cam nasoala, dar cum am dat de limita padurii a devenit OK. Cel mai important este ca am luptat cu totii, fiecare cu succesul lui, cu prima zapada dintr-un sezon pe care-l sper de vis si pe care vi-l doresc la fel si voua tuturor! Desi n-am reusit sa coboram pana in drum, din dragoste pentru integritatea schiurilor (zapada era, dar n-avea inca baza), am reusit sa alunecam relaxat apoi pana la masina. Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand spun ca am avut cu totii o zi de vis!!!

LET THERE BE SNOW!

Poze de Radu Diaconescu

Povesti din tura: Radu, Mike, Irina si Laviniu

Cu bicicleta peste granita - 190 km la Basarbovo

2010-11-28T20:57:00.001+02:00

O tura si doua "premiere": prima mea iesire peste granita calare pe bicicleta si cea mai lunga tura de sosea. Toate s-au petrecut pe ruta Bucuresti - Giurgiu - Basarbovo si retur, in compania deosebita a marilor ciclisti Basso, Costin, Alex si, pentru prima data la o tura de sosea serioasa la pluton, Daniel (nu ca eu as avea nu stiu ce experienta cu asta). Traseul dus/intors pentru mine a avut 190 km, iar diferenta de nivel este cam de 4-500 m in total.

Am pornit pe o vreme cam cetoasa si racoroasa de la capatul liniei de tramvai de pe Giurgiului, dupa ce ne-am asteptat putin unii pe altii sa aparem. Am pornit relaxat si am intins-o la drum din ce in ce mai tare, astfel incat am ajuns la Giurgiu in 1:20 h, cu o singura pauza de cateva zeci de secunde din cauza unui mic accident de pluton, Daniel atingand cu roata lui pe a lui Costin si zburand in sant, din fericire fara urmari grave. Dupa o sesiune de mancat si baut cafea in Giurgiu, am trecut fara probleme granita. Drumul prin Ruse e super, la fel si drumul local care ne-a dus spre Basarbovo. Ce e socant e ca soferii bulgari sunt foarte civilizati cu ciclistii, radical diferiti de romani. N-am auzit un claxon cat de mic, desi uneori eram cam nesimititi si mergeam pe mijlocul drumului sau ocupam toata banda fara sa vedem masina din spate. Masina astepta sa ne tragem in dreapta dupa ce o observam sau depasea cand se putea, fara scandal.

Basarbovo e o localitate langa care este o zona pitoreasca, niste chei ceva in genul Suncuius, dar mult mai mici. In peretele cheilor se afla sapate chiliile manastirii, obiectivul turistic principal din zona. Falezele adapostesc si o serie de trasee de escalada, fiind se pare cea mai apropiata zona de escalada de Bucuresti. Si, nu in ultimul rand, o super destinatie de road-bike :)

La intoarcere, de la intrarea pe drumul european in Ruse si pana la granita, Basso, Alex si Costin au dat un sprint nebun, cu o viteza constanta de peste 45 km/h, atingand si peste 50 pe bucatile mai in panta. Am pierdut trena, dar m-am tinut eroic la 10-20 secunde in spatele lor. A fost probabil cel mai tare sprint al meu. Mai fac multe din astea si, la primavara, imi sparg toti timpii la MTB. Ne-am relaxat la o sesiune foto pe Podul Prieteniei, care e mai degraba o punte ingusta rau, nimic impresionant. Tot aici mi-am dat seama ca aparatul a fost toata ziua pus pe macro, asa ca aici a iesit prima poza clara.

Din Giurgiu pana in Bucuresti am mai facut cateva pauze de alimentare, dar am mers constant, in pluton de 2+2+1, schimband mereu trena. Am ajuns in Bucuresti exact la lasarea serii si am incheiat ziua in Tineretului la o tuica fiarta. Wow, ciclismul de sosea este un SPORT ADEVARAT.

Iar Campina

2010-11-24T20:18:00.000+02:00

Am mai dat o tura la Campina, cu Hipopotanul, care a facut prima data cunostinta cu catararea. N-am facut mare lucru, am urcat in Sotrile din Campina, am coborat pe Valea Fiarelor, eu am urcat-o o data - nu m-am putut abtine. Apoi am dat o plimbare pe Doftana pana spre capatul asfaltului si inapoi pe vale pana in Campina.

Ce e remarcabil e ca Hipopotanul mi-a facut prima mea poza pe Valea Fiarelor - cea mai tare catarare pe asfalt pe care o stiu eu in Romania. Iata pozele facute, din pacate, doar cu telefonul:

Transfagarasan - cum sa treci in 5 minute de la vara la iarna

2010-11-21T14:32:00.003+02:00

Inca o tura din frenezia de toamna pe cursiera, Transfagarasanul, adevarata catarare clasica.

Am urcat de la Piscul Negru pe o vreme impecabila de toamna, aproape de tricou, pana la cota 2000 si la intrarea in tunel, unde ne-am si facut o poza de grup. Ciclism.ro in actiune:

Asta a fost partea de vara. Imediat dupa trecerea tunelului, pe nord, a inceput partea hivernala a aventurii: la Balea Lac venise iarna!

Am coborat la Balea Cascada, de unde am urcat inapoi cu un vant din fata impresionant. N-am mai intalnit in viata mea asa vant din fata turbat, te facea sa pedalezi in picioare pe plat, iar in curbe de arunca efectiv de pe sosea in orice clipa de neatentie. Am oprit foarte putin si am apucat sa fac doar o poza:

O zi super si mai mult ca sigur o ultima intalnire cu Transfagarasanul.

Transalpina ep. 2 + beleaua la picior continua

2010-11-15T00:13:00.001+02:00

Ramas cu impresii minunate, am revenit pe Transalpina joi, intr-o echipa de zile mari: impreuna cu Alex, Octav si Gabi de pe Ciclism.ro.

De data asta am dat tura in forta, cu doar 3 opriri de cateva zeci de secunde, fiecare a mers in ritmul lui pana sus. Am reusit pe urcare o medie de 14.58 km/h de care sunt foarte multumit. Vreme rece, cu nori trecatori la 2000 m si un peisaj superb care se intrevedea printre ei.

Se pare ca tendinita/bursita/fractura/beleaua cu care am ramas la picior dupa Maratonul Bucuresti e incapatanata rau, asa ca pedalatul pe sosea ramane singura activitate pe care pot sa o practic in continuare fara sa urlu de durere - sper sa treaca pana la iarna sau macar sa pot schia cu ea pana trece.

Cat despre tura, cateva poze fac cat 1000 de cuvinte:

Un vis indeplinit, o indoiala spulberata - cu cursiera la Campina

2010-11-13T11:59:00.005+02:00

De cand am fost prima data pe traseul-minune Campina - Sotrile - Nistoresti - Comarnic - Secaria - Paltinu - Sotrile - Nistoresti m-am intrebat cat de dement trebuie sa fii sa faci traseul asta cu cursiera, mai ales cu angrenaj dublu. Mi se parea oricum foarte tare sa-l faci si pe MTB.

Ei bine, cu ocazia noii mele fixatii cu cursiera, am fost si m-am executat, adica am facut-o! Da, am parcurs traseul cu cursiera, fara probleme, fara pauze pe bucatile de urcare. Si da, se poate face si de catre un ciclist mediu cum ma consider eu, inclusiv celebra urcare pe Valea Fiarelor. O tura super, cu Sorin si cu Alex, dar in care n-am facut prea multe poze..

Sorin si Alex luptand pe catararea Comarnic - Secaria

Impreuna cu Sorin, fericiti ca am biruit din nou acest drum fioros

Primul asfalt tango - Transalpina asa cum merita

2010-11-09T21:38:00.003+02:00

Da, doamnelor si domnilor, in sfarsit, dupa multe parlamentari si tentative de ani de zile, s-a intamplat! Incepand de vineri, 05 noiembrie 2010, sunt posesor de ROAD-BIKE!!! Adica de cursiera, acel dispozitiv magnific cu 2 roti care iti permite sa zbori peste intinderile de asfalt cu viteze ametitoare, fara basini de pistoane in care explodeaza combustibilul cumparat cu sange de la arabi, doar cu ajutorul muschilor si a vointei utilizatorului. Si care face asta in cel mai eficient mod posibil, rezultatul evident al celor peste 100 de ani care ne-au adus la ceea ce inseamna azi bicicleta de curse. Sau semicursa, sa inteleaga tot poporul :)

foto de pe karlosports.wordpress.com

De unde elogiile astea? Simplu, e de ajuns sa incaleci pe una o data, sa simti acel transfer incredibil de eficient de forte intre piciorul tau si rotile acelea subtiri si aderente, sa vezi cifrele vitezometrului atingand pe plat cifre pe care MTB-ul viseaza sa le atinga in coborare. Cand e vorba de ciclism, starea lui pura se regaseste pedaland in picioare, cu mainile stranse pe ghidolina, pe acele pante pe care alta data pedalai in gol pe MTB zicand ca nu e mare scofala. Dar si satisfactia de a vedea ca te deplasezi cu viteza dubla, ca varful dealului se apropie de doua ori mai repede ca de obicei. Apoi, la coborare, intins in fata, cu mainile in curbura ghidonului, piscand frana, sa gonesti cu viteza ametitoare intr-un echilibru si o siguranta care nu mi-a fost dat sa o simt niciodata pe un MTB.

Toate acestea le simti atunci cand incaleci o bicicleta de curse. Probabil ca le simti si mai bine daca esti un utilizator vechi de MTB sau alt fel de bicicleta, daca ai un termen de comparatie.

Nu, toate acestea nu taie cu nimic din frumusetea MTB-ului, acesta ramane un sport de aventura deosebit, dar civilizatia moderna ne ofera si aceasta noua modalitate de a ne bucura de natura. E drept, pedalatul placut si soseaua e greu sa fie asociate in tara asta plina de melteni idioti cu BMW-uri si de camionagii rude cu cercopitecii dar, credeti-ma, sunt si drumuri frumoase, prin munti si peste dealuri, prin sate rupte de lume, asfaltate recent cu bani europeni. Da, pentru ca odata ajuns cateva sute de km mai la vest situatia se schimba si ciclismul si soseaua devin doua lucruri asociate in mod natural, intrinsec. Si da, pentru acest feeling o sa mai iesim si noi in afara.

Maratona delle Dolomiti, unde o sa mergem daca ne ajuta norocul la tragerea la sorti

Una peste alta, noul meu "armasar" de curse e albastru si-i zice... KONA ZING (da, stiu, Kona face MTB-uri, dar uite ca a scos si o cursiera, uau). Se deplaseaza pe un set de roti Mavic Aksium (echivalentul Crossride-ului pt. MTB) incaltate cu Michelin Lithium.2, are manete, pinioane 11-25, lant si deraior fata 105, deraior spate Ultegra, frane Tektro (bunicele), angrenaj FSA Gossamer compact 52/34, e din aluminiu cu furca de carbon si arata cam asa:

Am alergat-o vineri singur 60 km pana la Tartasesti dus/intors, sambata dimineata cu Cristi, Doru si Gica alti 60 km prin Balotesti, apoi sambata seara din nou 60 km prin Balotesti cu Sorin. Insa proba cea mare a venit duminica asta, cand impreuna cu Sorin cu a lui cursiera brotac si cu Roxana care momentan inca se mai relaxeaza pe MTB am atacat cea mai tare catarare din Romania, Transalpina, cu peste 1700 m diferenta de nivel si care atinge in varf cota de 2150 m. Totul este (banuiesc ca toata lumea stie) exact ca in palma, asfalt perfect.

Ce sa zic, dupa elogiile introductive reiese clar ca imi place. Ba chiar foarte mult. E frumos si e sport in stare pura.

Si Sorin a apreciat mult noua sosea care va fi pentru urmatorii ani Mecca ciclo-catararii din Romania.

Roxana a ramas mult in urma cu MTB-ul, abia asteapta sa incerce si ea aceasta revelatie...

Ele sunt cele doua frumuseti, si noi cei ce le calarim fericiti, in pasul Urdele, la 2150 m..

Doua biciclete care vor mai vedea cu siguranta multe drumuri minunate impreuna :)

Toate pozele din aceasta minunata iesire le-am pus pe Webshots.

Track-ul urcarii pe Transalpina l-am pus mai demult pe Bikemap.

In decembrie, un nou concurs de schi-alpinism

2010-10-29T15:04:00.003+03:00

Sa speram ca o sa iasa bine si o sa fie si ceva zapada, va las cu afisul si cu link-ul la site-ul oficial. Premiul intai se pare ca va fi o pereche de Movement Fish - noul schi de race de 700 g.

Primul maraton: 42.195 km intr-o zi ploioasa de rocktombrie

2010-10-17T07:30:00.010+03:00

Duminica a fost o "zi mare" pentru mine. De fapt, o mare incercare, o incercare la care ma gandesc de ani de zile sa o trec. Este vorba de maratonul clasic, una din cele mai celebre probe sportive pe care le poate trece un iubitor de miscare: 42.195 km de alergare pe plat, pe asfalt. Fara muntii impunatori in jur, fara potecile cu urcusuri si coborasuri. Lipsa tuturor acestor elemente face ca maratonul acesta sa fie o proba sportiva in stare "pura" sa zic asa, in care in centrul atentiei este doar miscarea efectiva de alergat. Inamicii de pe munte - vremea rea, noroiul, pietrele si radacinile ude, pietrisul pe care fuge piciorul - sunt inlocuite aici cu inamicii care vin din interior: plictiseala, lipsa de motivatie, refuzul organismului de a repeta aceiasi miscare identic ore intregi...

Impresiile mele inainte de start le-am lasat la sfarsitul postului, cu italic, mi se par interesante. Dar sa vedem cum a fost, cu partile bune si cu cele proaste.

De dimineata, pe o vreme umeda dar fara ploaie, m-am prezentat si eu la start. Dupa intalnirea cu diversi cunoscuti, fara incalzire (nu ma incalzesc niciodata la maratoane, la nivelul meu de performanta consider ca imi consum doar energia, ma incalzesc pe primii km - la urma urmei asta as face oricum, as alerga 2-3 km) m-am aliniat la start in sectorul D, rezervat celor care participa prima data sau care au scos peste 4 ore. Stiam de la inceput ca asta ma va costa scump - voi lua startul in alta categorie valorica si voi avea mult de depasit, dar nu e firea mea sa ma bag in fata daca nu e voie. Altii au cam facut asta fara scrupule, eu prefer sa imi castig acest drept.

S-a dat startul si am trecut linia de start la fix 1:13 minute dupa aceea (diferenta intre timpul real si cel oficial). Dar asta nu a fost tot, pana la fantana de la Unirea a trebuit sa depasesc permanent o super coloana de oameni. Nici o problema in principiu, doar ca locul era ingust si foarte multi erau disperati si iti dadeau efectiv coate fara sa te lase sa-i depasesti, desi era evident ca mergi mult mai repede decat ei, de parca acolo pe primul km incercau ei sa castige ceva. Unii se uitau peste umar si cand vedeau ca depasesti, se lipeau efectiv de banda de pe margine sa nu poti trece. Nici vorba de fair-play-ul de la maratoanele de alergat si MTB de pe munte unde intotdeauna cel din fata iti va face loc sa treci daca vii cu o viteza mai mare. Sa zicem totusi ca aglomeratia era de vina, nu oamenii. Si fenomenul ala pur romanesc cu grupurile de oameni care cand se deplaseaza pe trotuar, merg unul langa altul si se intind mereu exact cat e de lat trotuarul - cam asa era treaba extrapolata: alergatori care mergeau impreuna, unul langa altul, ocupau cam toata latimea. Cam asa arata treaba pe primul km:

In fine, sa zicem ca am pierdut pe acolo vreo 2-3 minute, nu mai mult, asa ca n-are oricum importanta, imi inchipui cum trebuie sa fie la maratoanele cu zeci de mii de participanti. Am scapat de aglomeratie la fantana de la Unirea unde am facut cale-intoarsa spre Casa Poporului. De acolo, au urmat doua ture de alergat super placute, intr-un ritm relaxant. Practic, pe prima jumatate (semimaratonul) m-am simtit excelent, fara sa trag deloc sau sa fortez. Inclusiv urcarea de la Ministerul Apararii a mers perfect. Singura problema a fost ca in tura 2 am avut nevoie de o toaleta. Aici a aparut marea problema a organizarii: practic, pe tot traseul maratonului, am numarat doar 2 toalete ecologice, una pe Victoriei si una chiar inainte de linia de start/sosire - incredibil de putin dupa parerea mea. Mare minune ca nu am stat la coada...

Am terminat cu zambetul pe buze semimaratonul in 01:47:01. Scazand cat am pierdut la start, reiese ca l-as scoate fara sa trag in 01:45, iar daca pe a doua tura as sprinta bine, probabil nu as avea mari probleme sa scot un semimaraton sub 01:40. Totusi, eu ma simt cu atat mai bine cu cat e cursa mai lunga, adica cel putin prima tura si jumatate din a doua nu cred ca le-as fi alergat mai tare daca as fi participat la semimaraton, probabil as fi bagat tare doar pe ultimii 4-5 km.

A treia tura nu a mers rau, dar totusi, mai ales pe ultima parte, a inceput sa apara un pic de oboseala in muschi. In jur, lumea incepea sa mearga mai incet si am mai depasit cativa concurenti, castigand in tura 3 la general 20 de pozitii, fata de doar 10 in tura 2. M-am concentrat mai mult sa ma motivez pentru cea mai grea parte, ultima tura.

Ultima tura am inceput-o hotarat si motivat, dar cu muschii destul de durerosi. Aici a inceput lupta, incercand sa impart in cap traseul in tronsoane scurte: mai am un pic pana la Unirea, mai e un pic pana pe Victoriei, mai am pana la Eroilor, ma intorc si gata... Cam pe ultimii 6 km miscarea a devenit grea si a trebuit sa bag automotivare la greu. M-am oprit din alergat pentru a doua oara in cursa (prima data am fost la toaleta) la punctul de alimentare de pe Calea Victoriei unde am facut o mica genoflexiune, sa imi mai relaxez muschii de la picioare. Am stat insa doar vreo 20 de secunde si am plecat, stiind ca orice pauza va adauga la dorinta de a incetini sau de a ma opri. Asa ca am bagat cum am putut de bine. Ca de obicei, spiritul mi-a revenit pe final, pe langa parcul Izvor, unde, stiind ca mai am putin, am inceput sa accelerez pe urcare. Nu a fost usor, dar nu mai era mult, doar o coborare, asa ca imi permiteam. Pe coborare i-am dat destul de tare, iar pe ultima linie dreapta, ca sa prind sub 3:40, am dat un adevarat sprint - habar n-am de unde am gasit energie. Am trecut linia de sosire cu AC/DC in casti. Dupa nici 10 secunde, mi-au dat lacrimile: de durere, dar si de fericire. Simteam ca nu mai pot face nici un pas in plus.

Epuizare si fericire: am terminat maratonul cu urmatoarele date (le las cu fonturile cu care le-am scris incantat duminica seara):

3:38:13

(real time - de cand am trecut peste covoras)

3:39:26

(official time - de cand s-a dat startul)
Viteza medie: ~11,55km/h

Locul 93 din 301 de finisheri la maraton :)

Multumiri deosebite noilor mei incaltari de alergat pe sosea, Asics Gel Stratus 4, care s-au comportat fantastic, le recomand oricui (model pentru calcatura normala - supinatie):

In final, cateva considerente personale:

Fiecare om ar trebui sa alerge un maraton clasic o data in viata. Este o experienta deosebita si personala, in care inveti multe despre tine. Esti tu cu tine insuti pentru cateva ore, trecand printr-o multitudine de stari, de la extaz la agonie si apoi iar la extaz. Iti dai seama cu siguranta cat de bine stii sa te motivezi, sa treci peste momente grele, fara ajutorul nimanui. Iti dai seama cat de hotarat esti cand vrei sa faci un lucru. Si, mai ales, iti dai seama ca poti face de fapt mult mai multe decat credeai ca esti in stare... Asa ca parerea mea e sa va puneti pe alergat: in viata ne asteapta multe maratoane de multe feluri pe care trebuie sa le terminam cu bine...

Gandurile dinaintea cursei:

Daca citesti randurile astea, tine-mi pumnii. In fix 2 ore o sa iau startul la primul maraton. De ce primul? Pentru ca nu am mai alergat un maraton clasic, pe asfalt. Stau cu numarul in fata mea si ma gandesc la toate povestile, cu lupta pe care trebuie sa o duci pentru a termina aceasta proba monotona (lucru deloc intalnit la trail-running). Ma gandesc daca ma voi intalni cu "zidul", momentul in care nu mai ai chef sa faci nici un pas si in care trebuie sa iti invingi propriile simturi. Dar mai ales ma gandesc daca voi reusi pe plat sa sustin rezultatele bunicele obtinute pe poteca, respectiv acel 5:02 in Ciucas si 5:40 in Crai. Sunt cuprins de curiozitate. Nu indraznesc sa aproximez nimic, doar imi doresc sa nu depasesc limita de 4 ore. Orice e sub 4 ore mi se va parea un castig.

Din nou, sunt curios: oare o sa imi placa, o sa revin, sau voi spune ca e prima si ultima data si voi ramane la poteci? Greu de spus, dar raspunsul il voi afla in vreo 6 ore. Deja am hotarat, daca raspunsul e da, urmeaza Maratonul Roma, pe 20 martie. Daca nu, soseaua va ramane la nivel de antrenament....

De ce rocktombrie? Pentru ca in cinstea nou aparutului post de radio de pe 100,6 MHz, post care este in proportie de 90% identic cu playlisturile mele (mai am eu cate ceva in plus), post pe care nu au dat inca nici o melodie care sa nu imi placa, am sa alerg cu castile conectate la aceasta frecventa: 100,6, cu speranta sa iasa ceva bun, si din maratonul meu, si din postul care m-a facut sa spun ca nu mai am nevoie de CD player in masina prin Bucuresti....

In fine, in cateva ore vine concluzia, acum ma imbrac si am plecat. Pa!

11...9...7...5:40 !!! MPC 2010 - rasplata tuturor eforturilor

2010-10-06T21:51:00.005+03:00

Sunt un produs al MPC-ului. Exist pentru ca Maratonul Piatra Craiului exista si, mai ales, pentru ca in 2007 ne-am intersectat drumurile. Eu, un montaniard astenic dornic mai mult sa rada o bere (a se citi o lada) dupa o zi petrecuta sub un brad la intrarea unei pesteri, el, o provocare la care indraznesc sa raspunda doar cei mai buni dintre cei buni. Nu stiu nici acum ce a fost in capul meu in acea toamna ploioasa. Probabil mandria ca am reusit sa termin ultimul cateva maratoane de MTB, pe cand nu mai era nimeni la finish si organizatorii strangeau catrafusele, m-a facut sa ma inscriu la un concurs la care clar n-aveam ce sa caut. Atunci, in acea zi ploioasa de octombrie, doi neuroni au facut o sinapsa noua pe undeva prin emisferele cerebrale. In acea seara, pe intuneric, treceam linia de sosire, dupa 41 km de tras de mine, timp de aproape 11 ore. Tot atunci, am inteles ca sportul e ceea ce imi doresc pentru viitor, in locul combinatiei certe de ciroza cu cardiopatie ischiemica ce ma astepta cu siguranta nu departe in viitorul sumbru, viitorul unui iubitor de bere de 120 kg.

Timpul a trecut atat de repede... Alergare in jurul blocului, alergare pe stadion, alergare in parc, alergare pe dealuri, alergare pe munte... Incet, pe raftul din garsoniera din Bucuresti s-a adunat o colectie de cateva perechi de adidasi terminati. Durerile de genunchi si de tibie care ma macinau au inceput incet sa dispara. Pas cu pas, dar fara graba, rezultatele au inceput sa apara. Iar la MPC, in fiecare toamna, m-am prezentat ca si la un examen final. Un examen pe care, an de an, m-am incapatanat sa-l trec cu (mai) bine:

                                2007 - 11 h / 120 kg
                               2008 - 9 h / 105 kg
                              2009 - 7 h / 97 kg

Si a venit si ultimul examen. Examenul pentru care mi-am lasat picaturi de sudoare pe multe carari de munte. Un examen la care am sperat sa indraznesc sa reusesc mult mai mult.Am reusit, din nou:

                                2010 - 5:40 h / 83 kg

Asa s-a terminat un an plin de rezultate bune. Locul 15 din 126 la categoria mea, locul 45 din 317 la masculin open, "vecin" de clasament cu adevarate personalitati ale alergarii din Romania. Un loc la care nici nu visam vreodata. Si o greutate normala, la care nici nu indrazneam sa visez acum 3 ani...

Ce urmeaza in 2011? Simplu, voi reveni cu un rezultat sub 5 ore. Acum stiu ce am de facut si, mai ales, simt ca se poate. Abia apoi voi incerca sa ma lupt cu oameni, nu cu kilograme si cu minute...

Vesel, pe la km 38
Foto: Dani Ilovan

Si acum (pentru cine are rabdare sa citeasca), urmeaza povestea mea, asa cum am trait 5:40 ore de vis pe cararile craiesei muntilor:

Dupa o noapte in care n-am dormit foarte bine de emotii, visand diversi cunoscuti care ma incurajau la concurs, dupa un mic dejun delicios pregatit de cei de la Casa Dode, m-am aliniat impreuna cu Roxana la start. Roxana avea probleme cu un genunchi destul de nasoale, dar a zis ca incearca. Nu a putut sa alerge, a renuntat la Gura Raului.

Startul s-a dat in ritmuri de Phoenix, dupa o hora a castigatorilor. Din pacate, atmosfera celor mai din spate a fost mai putin incendiara, muzica fiind la un volum cam mic. Startul s-a dat fara sa se numere in cor, un alt moment deosebit si motivant care a lipsit. Dar as putea spune ca acestea au fost singurele mici neajunsuri a unei noi organizari perfecte.

Si a inceput alergarea. Primii km sunt intotdeauna cei mai demoralizanti, mai ales pentru incepatori. Alergand in ritmul tau, pe langa tine trec zeci de concurenti cu o viteza fantastica. Nu-i stress, la primul deal ii gasesti de obicei prin sant scuipandu-si plamanii. Dar ramane un factor demoralizant, mereu te gandesti daca nu cumva chiar mergi asa prost... Totusi, privind in jur ii vezi pe cei "grei", alergand pe langa tine. Uneori mai si depasesti cate unul care stii aproape sigur ca va ajunge inaintea ta si te gandesti ca poate mergi chiar prea repede. Important este ritmul, suficient de alert cat sa nu ramai in urma dar si temperat de gandul ca mai sunt 40 km in fata. Asa, in ritmul meu, am inceput urcarea pe macadam spre Botorog si apoi, pe poteca spre Magura, am inceput sa mai depasesc ici-colo, iesind in drum intr-o mica coloana ordonata. Aici, diferenta mare fata de anul trecut este ca acum nu intampinam nici o problema in a alerga toate zonele de plat intr-un ritm bun, in a cobora in mare viteza si in a alerga si pe urcarile nu foarte abrupte. Pe urcarile abrupte, adopt metoda mea de mers cu betele cu pasi mari, metoda care nu ma oboseste deloc si pana acum am vazut ca depaseste orice alergator. Tot asa, in sus si in jos, ajung la Casa Folea in putin peste 50'. Urcarea in saua Joaca pur si simplu ma unge pe suflet si reusesc sa ies din panta in poiana in alergare sustinuta. Cobor spre Table cu viteza moderata, sa nu declansez o durere de ficat. Pe aia o pastrez pentru Spirlea. Dau pe gat un pahar de Sponser rece ca gheata si un gel la PA dupa fix 1:20 h.

Poienile pana la urcarea de la Funduri se succed rapid, alerg oarecum singur, un pluton mai mare a disparut in fata. Dar vine specialitatea mea, urcarea, si apare in fata si plutonul pe care il depasesc lejer pana la iesirea din padure. Acolo, sus pe deal, mai vad un grup de baieti insirati dupa... Gianina. Am zis in sinea mea ca nu e rau, Gianina scoate sigur mai bine de 5:30, e un pacer bun la faza asta. Insa trag bine pe urcare si distanta scade, astfel incat incep sa-i depasesc pe baieti pe rand si, inainte de a intra in padurea de la Funduri, trec si de Gianina si o salut. Ma bucur, inseamna ca o sa ne mai vedem odata, pe undeva pe coborare unde o sa treaca glontz pe langa mine (asa a si fost). Ajung dupa o discutie despre schiuri si legaturi cu baietii de pe traseu in saua Funduri, dupa fix 2:15 h. Stiu ca sunt in fata, sunt incantat ca am depasit o gramada de lume, dar vine "calcaiul lui Ahile" - coborarea, unde cred ca voi pierde aproape toate locurile pe care le-am castigat... Poate o sa mai recuperez ceva spre Diana...

Treaba nu a fost asa sumbra. De fapt, pe coborarea pe Valea Urzicii chiar am alergat, grohotisul fiind totusi un teren care imi place si, spre surprinderea mea, am depasit eu mai mult decat am fost depasit. Situatia a fost la fel pe poteca pe la Cerdac, Marele Grohotis si Umeri. Ma mai depaseau unii daca faceam o pauza de baut apa, dar ii depaseam destul de repede inapoi. Durerea cea mare a venit unde terenul tehnic a facut loc celui simplu: de la Spirlea in jos, mai ales pe parau, oricat de tare am tras, vreo 20 de concurenti au trecut pe langa mine ca vantul, nici n-am apucat sa vad cine. Am recunoscut-o pe Gianina cu care am schimbat doua vorbe. Fiindca am tras destul de tare, m-a apucat si durerea de ficat, care m-a facut la intrarea pe forestier sa merg incovoiat de durere. Trebuie sa imi dau seama ce sa fac cu asta, ma loveste mereu pe coborari si imi trece doar la primul plat. Am inteles fenomenul, cu diafragma si legatura ei cu ficatul, dar de ce eu o patesc asa, mereu? Poate ar trebui sa donez o parte din el :)

Cum era de asteptat, pe plat durerea a disparut instantaneu si a fost inlocuita de emotie. Trei ani la rand, aceasta a fost pentru mine cea mai grea bucata - forestierul pana la Plaiul Foii, dar acum stiu ca sunt mai bun. O voi alerga toata, fara nici o secunda de pauza. Si asa am si facut, ba mai mult, fara probleme. Am ajuns la Plaiul Foii in fix 3:50 h. Nu foarte stralucit, am facut din Funduri 1:35 h. E clar ca aici e loc de imbunatatire la greu. Antrenament pe coborari + rezolvat problema cu ficatul cumva.

Din Plaiul Foii plec increzator, dupa nici un minut. Vine partea mea preferata, Diana, unde o sa depsesc pe toata lumea. Sau asa imi aduceam eu aminte. Socoteala nu s-a mai potrivit... Acum ma alergam cu concurenti mult mai buni, nu mai treceam asa pe langa ei zambind ca anii trecuti. I-am cam depasit pe toti pana sus, dar foarte greu si nu i-am lasat mult in spate. Dar cel mai interesant a fost ca urcarea asta care de obicei m-a relaxat inainte de ultima mare coborare, de data asta m-a rupt. Muschii protestau, se vedea ca am tras tare pana acolo... In fine, a trecut si Diana, coborarea spre Coltii Chiliilor a fost deosebit de alunecoasa. M-au depasit unii care alergau de parca aveau lipici pe talpa, trebuie sa studiez problema, sa calc cumva mai perpendicular pe sol (asa pareau ca faceau ceilalti). Dupa Chilii, a urmat lunga poteca spre Zarnesti. De data asta, am alergat-o binisor. Am decis sa nu ma mai uit la ceas si sa trag cat pot. Am depasit un singur concurent, cam demoralizat, pe care am incercat sa-l revigorez moral. Era atacat de problema psihica a ultimilor km. N-am reusit, asa ca l-am lasat in urma si am taiat-o in jos pe pasune pana la intrarea in oras. Acolo, ca un gust amar, erau din nou copiii care incercau sa te indrume pe un drum gresit. Asta e, suntem un neam de cercopiteci si asa crestem de mici, nu sper sa gasesc vreodata aplauzele localnicilor pe care le vad la maratoanele de afara. Cu gandurile astea, ignorand micii cercopiteci, aud talangile de la sosire, iau ultima curba si trec fericit linia de sosire. Ma uit la ceas si ma bucur de rezultatul bun, dar constientizez ca este doar un pas spre ceva mai bun, ca lupta mea nu se termina aici. Vreau mai mult, pentru ca stiu ca se poate !!!

Asa s-a terminat pentru mine un nou MPC si un nou an de concursuri. Acum stau la calculator, ascult ploaia de afara in durerea ultimelor semne de febra musculara, ma revitalizez cu mierea excelenta de la Silviu Manea (un super apicultor, daca nu stiati) si astept sa vina zapada si sa dau tot ce pot la un alt sport pe care-l iubesc atat de mult, schiul de tura!!!

O cursa dura - Duatlonul Cetatea Brasovului

2010-09-20T13:48:00.001+03:00

Sambata, am participat la unul dintre cele mai dure concursuri de la noi, dupa parerea mea. Duatlonul Cetatea Brasovului, care este la a 3-a editie, a doua participare a noastra - am fost la prima, am ratat-o pe cea de anul trecut.

Concursul se compune dintr-o tura de 5 km de alergare, 25 km de mountain-bike si apoi din nou cei 5 km de alergare. Nu pare ceva iesit din comun, dar aceasta opinie se schimba dupa ce iese la iveala traseul de alergat cu cele peste 150 de trepte inalte si, mai ales, tura de bike care pe 25 km insumeaza in jur de 1400 m diferenta de nivel. Asta inseamna ceva peste 10% panta medie pe urcari. Este dupa parerea mea din punct de vedere tehnic cel mai greu traseu de MTB de la vreo-un concurs de la noi, doar lungimea il face sa nu fie la fel de solicitant ca si 3 Munti sau Geiger - si daca ar fi de facut 100 km din astia, ar fi o treaba super adevarata. Traseul este pe cel mai dificil teren posibil, urcarile sunt pe drumuri cu pietris, pe care rotile derapeaza ca la balamuc, iar coborarile sunt foarte abrupte, cu denivelari, bolovani, radacini si, pe alocuri, chiar pe buza unor mici prapastii care se pare ca au facut victime si anul asta. Una peste alta, peste 3 ore de efort la intensitate maxima. In plus, la cursele astea mai scurte, nu exista timp de pauze: cateva minute fac diferenta. Nu e ca la un maraton de 100 km la care daca iei o pauza si privesti cerul, nu e mare lucru.

Pentru mine, prima tura de alergat a trecut usor. Am urcat scarile alea imense cate doua, incercand sa-mi fac loc printre multimea de concurenti (am inteles ca aproape 200) care nu erau obisnuiti cu diferentele de nivel. Un pic demoralizant, concurentii de la stafeta, care dupa alergare beneficiau de cel putin o ora de pauza, treceau in viteza pe langa mine. Eu nu imi permit sa ma rup de tot, ma asteapta un concurs in fata. La standuri, ma echipez de bike si trec covorul dupa 29:34 de minute. Cum am avut nevoie sa imi schimb si incaltamintea, probabil ca am terminat alergarea in vreo 26-27 de minute.

Proba de bike a fost de foc. Circuitul incepe cu poteca ce ocoleste Tampa, sapata in stanca, apoi prinzand forestierul ce urca pana pe varf. Panta este deosebit de abrupta, cu o mica zona unde e nevoie de impins. Dupa poiana, pana la restaurantul din varf, panta devine criminala. Si aici, o bucata se cam impinge, n-ai ce face.

Foto. Mihai Siman

Coborarea de pe varf e la limita imposibilului cu echipament de XC. Eu prefer sa o cobor pe langa pe bucatile mai abrupte, nu vreau sa risc un accident. Inapoi in poiana, drumul continua sa urce serios, cu bucati dure, prin padure pe creasta inspre Poiana Brasov. Apoi, incepe coborarea, cu o bucata printre urzici. Totul in jos e foarte abrupt si foarte ingust, culminand cu o bucata unde poteca e de fapt o brana pe deasupra unei mici prapastii. Mai mult, poteca e cam din stanci foarte denivelate. Am inteles ca a fost si un accident destul de urat aici. Tot asa, la limita, se ajunge inapoi in zona startului, de unde se mai da inca o tura pe acelasi traseu. De obicei ma enerveaza acest lucru, dar acum e asa frumos traseul, ca iti vine sa tot dai ture pana nu mai poti. Deci, a doua tura a trecut tot cu zambetul pe buze. Doar ca nu am mai fortat sa urc pe bicicleta cateva bucati unde chiar nu avea rost. Am trecut covorasul si am intrat in tura a doua de alergat dupa 2:34:57 ore.

Ultima tura de alergat a decurs mult mai bine decat speram. Forma mea era buna, dar aveam o durere puternica de ficat, care a devenit cam paroxistica la prima coborare (nu doare ficatul, ci doar ligamentul care-l leaga pe acesta de diafragma si care este foarte solicitat la coborari, cand diafragma este trasa in sus la expirare in acelasi timp in care ficatul trage de ea in jos la impactul cu solul). Durerea a mai trecut pe scari, a revenit iar pe coborare si m-a tinut constant pana la sosire. Poate ca daca nu pateam asta, recuperam 2-3 minute. Asa, am terminat a doua alergare in 31.07, un timp deloc rau.

Per total, am iesit pe locul 11 cu un timp de 3:35:37.1, mai bun cu aproape 1:30 h decat acum doi ani. De asemenea, am terminat foarte aproape de unii destul de buni. Eu ma declar multumit, desi nu consider ca am fost in mare forma: plecatul asta cu noaptea in cap din Bucuresti si condusul pana acolo te cam face sa ajungi rupt la start. Dar mai vedem anul viitor....

Roxana a participat la hobby, unde bicicleta are doar 8 km. Foarte bine ca a ales asta, pentru ca din pacate si-a fortat cumva genunchiul si acum de-abia mai coboara scarile. A terminat totusi pe un foarte bun loc 10. Piciorul accidentat a fost si motivul pentru care am anulat planurile de duminica si ne-am intors acasa, unde am inceput recuperarea (repaos si Gheara Dracului). Piciorul trebuie sa fie perfect in 2 saptamani, la evenimentul anului pentru noi, Maratonul Piatra Craiului. Asa ca, din pacate, sunt mari sanse ca sa ia o pauza si weekend-ul asta, cand trebuia sa mergem in Tabara Speo de la Grind. Nu prea mai poate face momentan efort cu piciorul acela...

Rezultatele si pozele de la organizatori se gasesc pe pagina concursului.
Pozele facute de Roxana dupa ce a terminat cursa se gasesc pe Webshots.

Duminica am petrecut-o la Tartasesti, unde casuta de pe Valea Malinului nr. 1 incepe sa se pregateasca de iarna (si daca ne ajuta Dumnezeu, sa ne primeasca si pe noi inauntru)...

Run. Forest run.

2010-09-14T09:31:00.005+03:00

Inca un weekend in Bucuresti e doar inca o ocazie de a cerceta ce se poate face interesant prin imprejurimi. Astfel, cum e sezonul alergarilor, am decis sa alergam si noi. Prin padure. Doua zile inseamna doua paduri foarte cunoscute din jurul orasului: Comana si Cernica, cu 18,5 si respectiv 22 km de poteci alergate. Un weekend sportiv de criza.

Sambata - Comana

La Comana nu am mai gasit documentatie despre alergat, asa ca am mers mai mult in necunostinta de cauza. Am stat sa descoperim la fata locului ce se poate face si a iesit un traseu de 18,5 km, pe care-l gasiti pe Runmap si care arata asa:

In primul rand, ziua a inceput cu o ratacire cu masina. Nu stiu de ce am inteles ca intrarea in Parcul Natural Comana se face din comuna Mihai Bravu. M-am luat dupa multe track-uri de mountain bike de pe net. E gresit. Intrarea se face din Comana, si se ajunge foarte rapid din Soseaua Giurgiului. Noi am facut ca sa ajungem vreo 40 km in plus ca prostii, pe un drum foarte prost.

Apoi a urmat parcul propriuzis. De-abia am gasit pe unde se intra. Stiam ca la Comana e o manastire si e foarte frumos. Ne inchipuiam ceva aranjat, cu floricele, cu bancute, cand ma gandeam la manastire ma gandeam cel putin la cea de la Cernica. Dragilor, NIMIC nu se regaseste acolo. Parcul e doar o padure cu niste drumuri rupte de masinile de lemne, cu santuri umplute cu moloz. Pozele alea cu carari printre stufaris se regasesc in teren intr-o poteca facuta prin mlastina cu scanduri putrede, pe care ti-e cam frica sa pasesti. Datorita faptului ca gratarul e incurajat, iar prin plata unei taxe de intrare de 3 lei/persoana si 15 lei/masina parca (ultima nu sunt sigur, ca n-am intrat cu masina), lumea e oarecum incurajata si sa isi lase mizeriile pe acolo, pe principiul "Am platit, sa vina sa curete!". Asa ca mizeria e mare. Practic, de cateva ori a trebuit sa ma opresc din alergat poteca fiind plina de cioburi care puteau sa-mi sparga talpa la pantofi. Parcul are doua "trasee" turistice pe care le-am inclus in circuitul nostru. La intoarcere, pe langa stufaris, drumul e blocat de un mare gard si o poarta, fiind nevoiti sa ocolim prin padurea destul de plina de lastaris vreo 200 m (info pentru cine merge cu track-ul asta pe acolo). Printre stuf nu am intrat prea adanc, scandurile pe care se merge nu ne-au inspirat mare incredere.

Singurele fiinte care ne-au adus aminte ca suntem intr-o zona salbatica a fost o ceata de mistreti care ne-a blocat drumul, de care am trecut 50 m cu autostopul :) si un arici foarte simpatic, care isi facea veacul printre moloz.

In rest, desi probabil ca importanta stiintifica a florei si faunei din aceasta zona este deosebita, ne-a cam incercat acelasi sentiment de tristete ca si la lacul cu nuferi al lui Eminescu, plin de PET-uri. Credem ca se poate face mai mult pentru aceasta zona, legata istoric de lupta lui Mihai Viteazu de la Calugareni si de viata si moartea lui Vlad Tepes. Intr-o tara normala, un astfel de loc cu asa istorie ar fi super amenajat si ar colcai de turisti nu de grataragii. Momentan, in spatele unui panou pe care scrie ceva de genul 'Aici se va ridica un monument, in locul in care a fost ucis Vlad Tepes', niste melteni cu ceafa groasa intorc saptamanal o ceafa si mai groasa de porc pe gratar in timp ce domnitorul nostru, singurul care ne-ar mai putea scoate din mizerie, se intoarce si el in mormant. Ca vorba aia, "Esti ceea ce mananci!'. Asta e, cum zice cineva pe blogul lui - Numai sabia mai poate schimba ceva!

Unde esti Tu Tepes Doamne

Ca punand mana pe ei

Sa-i imparti in doua cete

In smintiti si in misei

Si in doua temniti large

Cu de-a sila sa-i aduni

Sa dai foc la puscarie

Si la casa de nebuni....

Traseul acesta vi-l recomand daca tot aveti drum pe acolo, sau sa mergeti si voi o data. Altfel, mai bine trecem la cel de ziua urmatoare, care e cu adevarat deosebit.

Duminica - Cernica

Cernica e o zona pe care am mai batut-o o data cu bicicleta. Acum ne-am intors pentru alergat. Ne-am ghidat in mare dupa un traseu de pe Runmap al lui Peewee, dar l-am imbunatatit un pic, evitand niste bucati unde poteca a fost invadata de lastaris si o bucata de alergare pe langa drumul national. A iesit un circuit foarte frumos, de 22 km, pe care l-am pus pe Bikemap si arata asa:

Datorita unor acumulatori descarcati, n-am mai facut poze. In schimb, spre deosebire de Comana, Cernica e o zona impresionanta. Carari superbe, o padure pe alocuri luxurianta si, mai ales, curatenie luna (ma rog, in comparatie cu restul tarii). La modul cel mai serios, exceptand 50 m de la marginea padurii unde mai gasesti gunoaie, in padure efectiv e curatenie aproape perfecta. Potecile se intretaie si, cu GPS-ul in mana, iti poti face traseul cum vrei tu. Traseul nostru pleaca de la Manastire (care e frumoasa oricum si merita vizitata) si ajunge in partea lui de mijloc la marginea autostrazii A2. Ce e frumos e ca se combina diverse tipuri de drumuri, de la late si plate, la inguste si cu santuri, de la largi pana la cele pline de crengi sub care trebuie sa te apleci. Traseul te solicita foarte variat si eu zic ca e un antrenament perfect de trail-running pe care vi-l recomand oricand stati prin oras si n-aveti altceva de facut.

Buila, un munte cat o zi de toamna

2010-09-06T11:13:00.002+03:00

Buila, un munte misterios pentru mine, de multa vreme. Cand stateam in Cluj tot auzeam de el, ca ar fi pe langa Valcea, dar nu-l puteam identifica. Din Bucuresti, lucrurile pareau mai clare, iar in drumurile noastre spre zona Tg. Jiu am avut ocazia sa-l vad de departe. In sfarsit, a venit vremea sa-l cunosc. Si cum nu se prea preteaza de pedalat, inseamna ca e perfect de... alergat. Asa ca am dus la indeplinire un nou proiect de-al nostru, Buila Run, care arata cam asa: 33 km, aproape 2000 m diferenta de nivel si peisaje de vis. Traseul l-am pus pe Runmap, iata cum arata:

Vineri seara, am parcat masina undeva pe drumul intre schitul Iezer si Pahomie, pe valea Cheii, langa o masuta cu bancute, pentru a innopta si a fi gata de atac dimineata devreme. Intre timp, am incercat si mini-gratarul primit cadou (o mica tavita cu gratar peste ea). A iesit o cina delicioasa:

Cina alergatorului de cursa lunga

Gratarul nu-i treaba usoara

Sambata dimineata, dupa o portie de spaghete la primus (reteta noastra de criza), parcam masina la intersectia cu drumul spre Pahomie si ne echipam de "atac".

1. Intersectie - intrare traseu Stevioara - 30 minute

Ne incalzim...

Traseul incepe cu o urcare destul de inclinata pe forestier, pana la manastirea Pahomie, un schit deosebit de frumos, asezat la baza stancilor. Merita vizitat! Dupa schit, am mai urcat un pic pe drum pana la intrarea in traseul spre saua Stevioara. Pana aici am facut 30 minute.

2. Pahomie - Saua Stevioara - 1:10 h

Castigam altitudine...

Aceasta este cea mai dificila bucata de traseu. Poteca urca pieptis, intai pana la stana, apoi si mai pieptis pana in creasta. Sageata din drum indica 4 - 4:30 h. Eu mi-as fi dorit sa ne incadram intr-o ora, dar n-a fost sa fie. E destul de mult de urcat. Asa ca, dupa cam 1:10 h de la drum, poposim pentru 15 minute in Saua Stevioara, pentru o pauza de banana. Creasta e minunata, exact cum imi place mie: domoala de parcurs, dar cu abrupturi stancoase extraordinare. Vremea nu era prea stralucita, asa ca nu mai facem ocolul pana pe Vanturarita si hotaram sa continuam pe creasta.

3. Saua Stevioara - Curmatura Builei - Muntele Cacova - 1 h

Pe buza abruptului

Refugiul refacut din Curmatura Builei

Hornul si traseul dupa refugiu

Din nou, sageata ne ameninta cu 4 h pana la Muntele Cacova. Aici nu mai stiu ce sa zic, habar n-am cat e. Oricum, in ceva mai putin de 30 minute, poposim la refugiul din Curmatura Builei. E refacut si e gata sa primeasca o gramada de vizitatori. Mi-am rezervat timp sa completez in fuga un chestionar ce se afla pe masa. Dupa aceea, am continuat printr-un horn superb si in continuare pe creasta. Marcajul este foarte sporadic si, ca o consecinta, cararea e inexistenta, fiecare o ia pe unde vrea. Noi am luat-o pe un picior in stanga, pana la un mic lac, apoi am iesit din nou in creasta. Am traversat peste muntele Cacova si am ajuns la intersectia cu traseul triunghi rosu de cabana Cheia intr-o ora din Stevioara.

4. Muntele Cacova - Cabana Cheia - 2 h

Wanna run?

Ma asteptam ca bucata urmatoare, pe sub abrupturile vestice ale muntelui, sa fie cea mai frumoasa parte a traseului. Asa si este. Chiar daca o prima bucata traseul merge prin padure, pe curba de nivel (perfect de alergat), pe la jumatatea crestei el urca brusc pana in poienile de sub abrupt. Peisajul este impresionant. Unul dintre cele mai frumoase locuri prin care am alergat!

Traseul continua apoi din nou prin padure, traversand mai multe valcele. Pe unul dintre ele, am dat de un strat consistent de bile de gheata, Nu imi inchipui ce pot sa fie: firn de asta iarna? Daca da, s-a pastrat foarte bine cu toata canicula. O grindina recenta? Daca da, n-as fi vrut sa fiu pe acolo cand s-a intamplat. Gheata era sub forma de bile, cu diametrul mediu de peste 1 cm.

Bilute de gheata, pana la genunchi

Dupa ce se desparte de traseul cu banda albastra ce o ia spre creasta Capatanii si de punctul galben spre Curmatura Oale (pe unde aveam noi planul initial sa ne intoarcem, dar am hotarat sa mai lungim tura), traseul coboara prin padure pe o poteca ce tine linia unui foarte vechi drum de tractor, pana la cabana Cheia. O alta bucata perfecta de alergat.

Usurel la vale

La cabana Cheia, cabanierul a fost incantat de oaspeti si ne-a servit si cu un ceai delicios de menta, din partea casei. Nu am putut sa nu stam vreo 20-30 minute sa savuram ceaiul si peisajul. Cabanierul ne imbia cu o intoarcere pe Brana Caprelor. Noi insistam ca vrem pe drum, care (credeam noi) are vreo 7-8 km. Si pentru noi intre o brana (marea mea "iubire") si o alergare frumoasa pe forestier, nici nu a fost greu de ales.

5. Cabana Cheia - tunel - Valea Cheia (1 h) - intersectie Pahomie (cam 30 minute)

Savurand un ceai la cabana

La iesire din tunel

Drumul urca bine de la cabana pana la tunelul care permite acestuia sa iasa din chei. Am alergat placut, in urcare. Exista si o scurtatura de la cabana direct la tunel, dar nu ne place: e mai scurta, nu? Apoi urmeaza coborarea luuuuuunga cu serpentine. Cam intr-o ora de la cabana am ajuns inapoi in firul vaii Cheia, iar apoi, dupa ceva mai putin de 30 minute, am ajuns inapoi la masina. Drumul de la cabana pana la masina a avut cam 13 km, nu 8 cum credeam noi.

Tura a durat cam 6:30 h, din care 4:50 h de mers. De la masina e dat ca timp turistic 5 h pana in Stevioara. Ne-am incadrat cu toata tura in timpul acesta :) Oricum, muntele e prea frumos sa treci prin el alergand, asa ca am avut si un total de 1:45 ore de pauze, in care am admirat si am facut poze.

Sambata seara ne-am dus la Draganesti, unde ne-am reintalnit cu Castor si cu noua lui prietena, Suzi, pe care o iubeste mult si cu care se joaca toata ziua:

Pozele le-am pus pe Webshots.