O tura si doua "premiere": prima mea iesire peste granita calare pe bicicleta si cea mai lunga tura de sosea. Toate s-au petrecut pe ruta Bucuresti - Giurgiu - Basarbovo si retur, in compania deosebita a marilor ciclisti Basso, Costin, Alex si, pentru prima data la o tura de sosea serioasa la pluton, Daniel (nu ca eu as avea nu stiu ce experienta cu asta). Traseul dus/intors pentru mine a avut 190 km, iar diferenta de nivel este cam de 4-500 m in total.
Am pornit pe o vreme cam cetoasa si racoroasa de la capatul liniei de tramvai de pe Giurgiului, dupa ce ne-am asteptat putin unii pe altii sa aparem. Am pornit relaxat si am intins-o la drum din ce in ce mai tare, astfel incat am ajuns la Giurgiu in 1:20 h, cu o singura pauza de cateva zeci de secunde din cauza unui mic accident de pluton, Daniel atingand cu roata lui pe a lui Costin si zburand in sant, din fericire fara urmari grave. Dupa o sesiune de mancat si baut cafea in Giurgiu, am trecut fara probleme granita. Drumul prin Ruse e super, la fel si drumul local care ne-a dus spre Basarbovo. Ce e socant e ca soferii bulgari sunt foarte civilizati cu ciclistii, radical diferiti de romani. N-am auzit un claxon cat de mic, desi uneori eram cam nesimititi si mergeam pe mijlocul drumului sau ocupam toata banda fara sa vedem masina din spate. Masina astepta sa ne tragem in dreapta dupa ce o observam sau depasea cand se putea, fara scandal.
Basarbovo e o localitate langa care este o zona pitoreasca, niste chei ceva in genul Suncuius, dar mult mai mici. In peretele cheilor se afla sapate chiliile manastirii, obiectivul turistic principal din zona. Falezele adapostesc si o serie de trasee de escalada, fiind se pare cea mai apropiata zona de escalada de Bucuresti. Si, nu in ultimul rand, o super destinatie de road-bike :)
La intoarcere, de la intrarea pe drumul european in Ruse si pana la granita, Basso, Alex si Costin au dat un sprint nebun, cu o viteza constanta de peste 45 km/h, atingand si peste 50 pe bucatile mai in panta. Am pierdut trena, dar m-am tinut eroic la 10-20 secunde in spatele lor. A fost probabil cel mai tare sprint al meu. Mai fac multe din astea si, la primavara, imi sparg toti timpii la MTB. Ne-am relaxat la o sesiune foto pe Podul Prieteniei, care e mai degraba o punte ingusta rau, nimic impresionant. Tot aici mi-am dat seama ca aparatul a fost toata ziua pus pe macro, asa ca aici a iesit prima poza clara.
Din Giurgiu pana in Bucuresti am mai facut cateva pauze de alimentare, dar am mers constant, in pluton de 2+2+1, schimband mereu trena. Am ajuns in Bucuresti exact la lasarea serii si am incheiat ziua in Tineretului la o tuica fiarta. Wow, ciclismul de sosea este un SPORT ADEVARAT.
Am mai dat o tura la Campina, cu Hipopotanul, care a facut prima data cunostinta cu catararea. N-am facut mare lucru, am urcat in Sotrile din Campina, am coborat pe Valea Fiarelor, eu am urcat-o o data - nu m-am putut abtine. Apoi am dat o plimbare pe Doftana pana spre capatul asfaltului si inapoi pe vale pana in Campina.
Ce e remarcabil e ca Hipopotanul mi-a facut prima mea poza pe Valea Fiarelor - cea mai tare catarare pe asfalt pe care o stiu eu in Romania. Iata pozele facute, din pacate, doar cu telefonul:
Inca o tura din frenezia de toamna pe cursiera, Transfagarasanul, adevarata catarare clasica.
Am urcat de la Piscul Negru pe o vreme impecabila de toamna, aproape de tricou, pana la cota 2000 si la intrarea in tunel, unde ne-am si facut o poza de grup. Ciclism.ro in actiune:
Asta a fost partea de vara. Imediat dupa trecerea tunelului, pe nord, a inceput partea hivernala a aventurii: la Balea Lac venise iarna!
Am coborat la Balea Cascada, de unde am urcat inapoi cu un vant din fata impresionant. N-am mai intalnit in viata mea asa vant din fata turbat, te facea sa pedalezi in picioare pe plat, iar in curbe de arunca efectiv de pe sosea in orice clipa de neatentie. Am oprit foarte putin si am apucat sa fac doar o poza:
O zi super si mai mult ca sigur o ultima intalnire cu Transfagarasanul.
Ramas cu impresii minunate, am revenit pe Transalpina joi, intr-o echipa de zile mari: impreuna cu Alex, Octav si Gabi de pe Ciclism.ro.
De data asta am dat tura in forta, cu doar 3 opriri de cateva zeci de secunde, fiecare a mers in ritmul lui pana sus. Am reusit pe urcare o medie de 14.58 km/h de care sunt foarte multumit. Vreme rece, cu nori trecatori la 2000 m si un peisaj superb care se intrevedea printre ei.
Se pare ca tendinita/bursita/fractura/beleaua cu care am ramas la picior dupa Maratonul Bucuresti e incapatanata rau, asa ca pedalatul pe sosea ramane singura activitate pe care pot sa o practic in continuare fara sa urlu de durere - sper sa treaca pana la iarna sau macar sa pot schia cu ea pana trece.
Cat despre tura, cateva poze fac cat 1000 de cuvinte:
Ei bine, cu ocazia noii mele fixatii cu cursiera, am fost si m-am executat, adica am facut-o! Da, am parcurs traseul cu cursiera, fara probleme, fara pauze pe bucatile de urcare. Si da, se poate face si de catre un ciclist mediu cum ma consider eu, inclusiv celebra urcare pe Valea Fiarelor. O tura super, cu Sorin si cu Alex, dar in care n-am facut prea multe poze..
Sorin si Alex luptand pe catararea Comarnic - Secaria
Impreuna cu Sorin, fericiti ca am biruit din nou acest drum fioros
Da, doamnelor si domnilor, in sfarsit, dupa multe parlamentari si tentative de ani de zile, s-a intamplat! Incepand de vineri, 05 noiembrie 2010, sunt posesor de ROAD-BIKE!!! Adica de cursiera, acel dispozitiv magnific cu 2 roti care iti permite sa zbori peste intinderile de asfalt cu viteze ametitoare, fara basini de pistoane in care explodeaza combustibilul cumparat cu sange de la arabi, doar cu ajutorul muschilor si a vointei utilizatorului. Si care face asta in cel mai eficient mod posibil, rezultatul evident al celor peste 100 de ani care ne-au adus la ceea ce inseamna azi bicicleta de curse. Sau semicursa, sa inteleaga tot poporul :)
foto de pe karlosports.wordpress.com
De unde elogiile astea? Simplu, e de ajuns sa incaleci pe una o data, sa simti acel transfer incredibil de eficient de forte intre piciorul tau si rotile acelea subtiri si aderente, sa vezi cifrele vitezometrului atingand pe plat cifre pe care MTB-ul viseaza sa le atinga in coborare. Cand e vorba de ciclism, starea lui pura se regaseste pedaland in picioare, cu mainile stranse pe ghidolina, pe acele pante pe care alta data pedalai in gol pe MTB zicand ca nu e mare scofala. Dar si satisfactia de a vedea ca te deplasezi cu viteza dubla, ca varful dealului se apropie de doua ori mai repede ca de obicei. Apoi, la coborare, intins in fata, cu mainile in curbura ghidonului, piscand frana, sa gonesti cu viteza ametitoare intr-un echilibru si o siguranta care nu mi-a fost dat sa o simt niciodata pe un MTB.
Toate acestea le simti atunci cand incaleci o bicicleta de curse. Probabil ca le simti si mai bine daca esti un utilizator vechi de MTB sau alt fel de bicicleta, daca ai un termen de comparatie.
Nu, toate acestea nu taie cu nimic din frumusetea MTB-ului, acesta ramane un sport de aventura deosebit, dar civilizatia moderna ne ofera si aceasta noua modalitate de a ne bucura de natura. E drept, pedalatul placut si soseaua e greu sa fie asociate in tara asta plina de melteni idioti cu BMW-uri si de camionagii rude cu cercopitecii dar, credeti-ma, sunt si drumuri frumoase, prin munti si peste dealuri, prin sate rupte de lume, asfaltate recent cu bani europeni. Da, pentru ca odata ajuns cateva sute de km mai la vest situatia se schimba si ciclismul si soseaua devin doua lucruri asociate in mod natural, intrinsec. Si da, pentru acest feeling o sa mai iesim si noi in afara.
Maratona delle Dolomiti, unde o sa mergem daca ne ajuta norocul la tragerea la sorti
Una peste alta, noul meu "armasar" de curse e albastru si-i zice... KONA ZING (da, stiu, Kona face MTB-uri, dar uite ca a scos si o cursiera, uau). Se deplaseaza pe un set de roti Mavic Aksium (echivalentul Crossride-ului pt. MTB) incaltate cu Michelin Lithium.2, are manete, pinioane 11-25, lant si deraior fata 105, deraior spate Ultegra, frane Tektro (bunicele), angrenaj FSA Gossamer compact 52/34, e din aluminiu cu furca de carbon si arata cam asa:
Am alergat-o vineri singur 60 km pana la Tartasesti dus/intors, sambata dimineata cu Cristi, Doru si Gica alti 60 km prin Balotesti, apoi sambata seara din nou 60 km prin Balotesti cu Sorin. Insa proba cea mare a venit duminica asta, cand impreuna cu Sorin cu a lui cursiera brotac si cu Roxana care momentan inca se mai relaxeaza pe MTB am atacat cea mai tare catarare din Romania, Transalpina, cu peste 1700 m diferenta de nivel si care atinge in varf cota de 2150 m. Totul este (banuiesc ca toata lumea stie) exact ca in palma, asfalt perfect.
Ce sa zic, dupa elogiile introductive reiese clar ca imi place. Ba chiar foarte mult. E frumos si e sport in stare pura.
Si Sorin a apreciat mult noua sosea care va fi pentru urmatorii ani Mecca ciclo-catararii din Romania.
Roxana a ramas mult in urma cu MTB-ul, abia asteapta sa incerce si ea aceasta revelatie...
Ele sunt cele doua frumuseti, si noi cei ce le calarim fericiti, in pasul Urdele, la 2150 m..
Doua biciclete care vor mai vedea cu siguranta multe drumuri minunate impreuna :)
Toate pozele din aceasta minunata iesire le-am pus pe Webshots.
Track-ul urcarii pe Transalpina l-am pus mai demult pe Bikemap.
