MTB de elita la 4 Munti

Si iata ca a venit si punctul culminant al anului MTB-ist, 4 Munti, cunoscut pana acum ca si 3 Munti :)

Astfel, anul asta m-am aliniat la start cu echipa Spokes Cannondale impreuna cu colegul meu Serban Bara pentru 4 zile de MTB de cea mai inalta clasa, 4 zile de vis de pedalat prin, evident, 4 munti frumosi foc: Iezer, Leaota, Piatra Craiului si Bucegi. Dar as lua povestea pe zile, ca e mai simplu....

Ziua 1 - Muntii Iezer

Muntii Iezer sunt noii intrati in pleiada celor 4 munti parcursi pe MTB de cei ce vor sa devina Carpathian Man-i. Din pacate iarna tarzie a facut ca zapada sa persiste sus pe creste asa ca organizatorii ne-au pregatit un traseu surpriza care nu urca peste 2000 de m dar care promite sa merite sa faca parte din acest concurs...

Am plecat de dimineata cu Serban, Doru si Sorin din Stoenesti, unde va fi sosirea si, numai bine, ne-am facut incalzirea vreo 10 km pana in Campulung Muscel in centru unde e startul. S-a plecat moderat si am reusit sa luam un start bun, incalzirea spunandu-si cuvantul. Imediat din drumul de Leresti am intrat pe off-road si am inceput o lunga urcare, la inceput ciclabila, apoi mai pe final si cu mici bucati care pentru noi cel putin au necesitat cate putin push-bike. Vremea a fost cam inchisa, nu a plouat dar era noroi si mai ales o ceata care nu ne permitea sa vedem peisajul. Doar putin s-au dat norii la o parte sa vedem privelistea majestuoasa ce se deschidea din creasta estica a Iezerului.

Traseul a urcat constant pe o creasta dupa care a coborat pe alta pe niste bucati de single-trail delicioase, prin rauri, pe push-bike-uri noroiase, asa cum ii sta bine MTB-ului.

Pe ultimul sfert ne-am alergat putin cu echipa "concurenta" a lui Teodor Cosmin dar, undeva dupa traversarea DN-ului si inainte de coborarea finala spre Stoenesti am sprintat tare pe un forestier si i-am lasat in urma. In schimb i-am ajuns pe Balan si Fodor si i-am depasit si pe ei pe coborarea finala terminand prima etapa pe locul 8. Am mers frumos ca echipa si se pare ca, desi oricum stiam asta, decizia de a merge cu Serban a fost una foarte buna.



Ziua 2 - Muntii Leaota

Am reusit sa il conving pe Serban cat de cat de strategia mea de a porni moderat si a intrece lumea cand e deja obosita, dar parca nu parea convins. Eu stiam ca asta va fi ziua in care il voi convinge. E o strategie foarte buna ca sa obtii un loc bun, dar nu prea poti castiga un concurs cu ea. Oricum nu trageam la podium ca n-aveam cum, asa ca am zis sa o aplic aici unde se potriveste de minune. Startul e pe asfalt in usoara coborare dupa care se intra in urcare usoara pentru cativa km buni, urcare pe care toti sunt tentati sa traga tare. Dar apoi urcarea devine brusc foarte grea iar bucata grea e foarte lunga. Serban s-a dus un pic in fata dar eu am ramas sa ma conserv, undeva la vreo 50 m mai in spate, incercand astfel sa-l mai domolesc si pe el. Am venit langa el doar cand drumul paraseste valea Badeni si incepe sa urce, unde i-am zis sa incepem si noi sa ii dam.

Astfel, echipa dupa echipa au inceput sa ramana in urma pana cand am ajuns pe unde ne era locul, pe langa cei de la CPNT, Balan care ramasese singur (Suca a plecat din cauza unor probleme de familie), echipa lui Cosmin si se mai vedeau si englezii de la Dullwich Paragon. Din pacate, cum am inceput sa trag tare, lantul meu a inceput sa scartaie rau, desi il dadusem seara cu ulei. Trebuia sa-i mai dau un ulei si dimineata... La un moment dat incepuse sa sara de pe un pinion pe altul. Atunci am trecut pe langa Balan si l-am intrebat daca n-are niste ulei de lant. Ii raman dator pe multa vreme pentru ajutor, avea si bicla mea era iar noua. Cum ne apropiam de punctul de alimentare din varful Leaota i-am depasit pe englezi si pe Cosmin.

Coborarea de pe varful Leaota e pe un single-trail in coasta cu bolovani si imi place mult de tot. Cred ca i-a placut si lui Serban, eu eram mai avantajat un pic cu rotile de 29.

Pe single-trail am observat in fata inca o echipa pe care am ajuns-o mult mai incolo, pe un push-bike criminal.

Apoi, pe coborarea din creasta spre Fundata, am dat de unul din echipa S&S Cannondale care se ratacise, practic ii depasisem si pe ei. Am tras cat am putut si am reusit cea mai buna clasare din cele patru zile, pe locul 5, in mare parte si datorita greselii celor de la Cannondale. In clasamentul general am fost propulsati pe locul 6.

Dupa finish am reusit sa il "pacalesc" pe Serban sa mearga cu mine inapoi in Stoenesti sa recuperam masinile, el a lui Doru si eu a lui Corrado, desi s-a cam ofticat cand am avut de mers aproape 40 km, desi mai toti au fost in coborare :) Dar na, am mers la munte sa ma dau cu bicicleta, nu sa stau cu burta la soare, chiar daca e concurs...

Ziua 3 - Piatra Craiului

Ziua asta e ziua care da oarecum brand-ul concursului si e si ziua cand se desfasoara si cursa de o zi, deci traseul e ceva mai aglomerat. Am luat startul de la Cheile Gradistei destul de slab, pe prima coborare cu pietre mi-a derapat o roata si m-am cam speriat. Mi-am revenit cat de cat si m-am regrupat cu Serban, dar el s-a mai distantat putin pe coborarea de pe torentul din Fundata. A mers mai bine ca mine si pe coborarea spre drumul de Ciocanu, dar ne-am regrupat pe marea urcare si am reusit sa mergem cat de cat in echipa pana in Sirnea.

Dupa punctul de alimentare in schimb, Serban a plecat mai tare un pic pe coborarea spre valea Sbarcioara si la un moment dat cativa concurenti mi-au taiat fata si nu am mai putut sa-i depasesc o bucata lunga de timp.

Am intrat pe firul raului, cu cele peste 20 de treceri prin rau, unde vreau sa zic ca e parfum cu rotile de 29... Dar cu toate astea nu il vedeam pe Serban, desi stiam ca trebuie sa fie pe aproape.

Dupa ce am iesit in asfalt in Moieciu am inceput sa imi fac griji, daca cumva Serban a ramas in urma cu o problema si nu l-am vazut, ca pe Sbarcioara sunt mai multe versiuni de carare. Am inceput urcarea spre Magura cu teama asta in suflet, dar la un moment dat cand era vizibilitatea mai buna l-am vazut si pe Serban destul de aproape in fata mea. L-am ajuns pe la push-bike si de acolo am mers relativ impreuna.

Urcarea de la Prapastii a mers fantastic, m-am simtit in mare forma, ne-am mai alergat un pic cu Balan care pana la urma in sfarsit s-a distantat de noi in fata. Mai erau si cativa concurenti de la o zi. La Table ma saluta Adi Bostan si ii fac si eu cu mana, treaba care ma arunca direct in bot, singura cazatura din concurs pentru mine, dar destul de dura. Un pic sifonat, ma urca inapoi pe bicicleta si ii dam si urcarea in saua Joaca si coborarea ce urmeaza pe bolovani, apoi trecerea pietroasa spre Sirnea si de acolo ultimele bucati, pe drumul judetean, coborarea pe single trail in Cheile Gradistei si urcarea finala pana la complex sus unde am ajuns pe locul 6 si ne-am pastrat pozitia in clasament.

Ziua 4 - Bucegi

Ziua 4 e cea mai urata zi dintre toate, pentru ca totul se termina..... Parca nimeni nu s-a saturat de pedalat, nimeni nu ar vrea sa plece seara acasa.... Dar ca si traseu, e ziua cea mai provocatoare, cu o urcare cu push-bike si single-trail pana in Strungulita. Ne-am fugarit pana acolo un pic cu Balan care ne-o cam luase in fata. De asemenea echipa din spatele nostru din clasament ne-o luase si ea in fata, Are We There Yet, iar noi stiam ca ei sunt foarte buni pe coboorare, iar a doua jumatate a zilei e chiar cel mai lung single-trail si poate si cel mai frumos din Romania, coborarea din Saua Strunga pana in Moieciu, unde cu siguranta ei se vor distanta si mai tare de noi. Nu ne despartea decat vreo 15 minute care le puteam pierde usor, asa ca am tras cat am putut. Totusi, nu am reusit sa ajungem inaintea lor in saua Strunga, oamenii erau hotarati.

Cu nemultumirea asta in suflet, dupa micul carry-bike prin zapada din Strungulita, ne-am dat si noi drumul in coborare pe single-trail unde ne-am bucurat sincer de fiecare moment. Dar cel mai mult ne-am bucurat (desi nu e frumos) cand echipa din fata era trasa pe dreapta si repara o pana...

Nu cred ca reuseau totusi sa ne ia tot avantajul, dar macar de acolo scapasem de un stres, asa ca am urcat spre Cheile Gradistei in tempo mai relaxat, ca era clara treaba. Clara pana cand, cu 2 curbe inainte de a ajunge sus, constat ca am facut.... pana!!! Noroc cu un spray din ala ieftin de Lidl care mi-a pus roata un pic pe picioare si am putut ajunge cu ea asa si-asa pana la sosire, terminand astfel concursul pe un nesperat dar muncit loc 6 in clasamentul general.

Transfagarasan si Iezer - 2 zile de pedalat

Ca sa mai iau o pauza de la atatea concursuri, am decis sa aloc weekend-ul de rusalii turelor de placere. Astfel, am avut ocazia sa revad doua locuri si doua trasee dragi de ciclism.

Duminica - Transfagarasanul pe sud

Inpreuna cu o echipa serioasa, adica Basso, Han, Dani, Cristi si Marius, am scos cursierele la munte si am dat un Transfagarasan sudic. Plecati de acasa cu planuri mari, de mers pana la Cartisoara, urcarea de la Poienari pana la cota 2000 ne-a mai imblanzit, la fel si norii care se cam aratau dupa creste. Zapada prezenta din belsug ne-a si racorit, la fel si frigul din tunel pe care l-am trecut fiecare cum a putut pana la Balea, pentru o ciorbita. La Balea, cum e si normal, iarna inca era dominanta iar in fata tunelului trona un covor imens de zapada de 1 m grosime numai bun sa ne faca muci ciorapii. Dar ne-am incalzit cu ciorba si, dupa inca o tura prin tunelul intunecos aglomerat ca la metrou la Unirii de turisti, am taiat-o la vale si ne-am mai dezmortit picioarele pe drumul valurit de contur al lacului Vidraru, drum care, daca acum 1-2 ani era cam nasol, azi e aproape complet reasfaltat si e o placere. Am ajuns la masina numai bine fericiti, dupa 120 km de pedalat asa cum ne place....

Luni - Iezer - Crucea Ateneului

Traseul din Iezer ramane pentru mine un traseu de referinta pentru MTB in Romania, fiind dificil si frumos si la urcare, si la coborare. De data asta am mers sa-l fac in gasca mare, cu van-ul lui Straff. Astfel, dimineata ne-a gasit in numar de 8 MTB-isti, complet echipati, gata sa ne lansam in aventura, pentru unii mai mare, pentru unii mai mica. Ziua a mers relaxant, am mers mai tare in fata, apoi ne-am mai oprit sa ne regrupam cu cei din urma, am mai urcat cate un deal mai abrupt de ambitie. Oricum, asa,  catinel, am ajuns cu totii la obiectivul propus, Crucea Ateneului, imediat dupa coborarea de la 2350 m. Coborarea a fost dementiala, iar de la stana nu am mai stat pentru regrupari ci i-am dat blana pe pantele ametitoare din padure pana in asfalt. A fost o zi relaxanta de MTB cu oameni faini. Iar cainii din Iezer, de data asta, ne-au lasat in pace...

La Grande Vadrouille - Maratonul Muscelului

Tea for two and two for tea/Me and you and you and me
Sau era invers? Two for tea and tea for two? Tot timpul ma roade intrebarea asta cand ma gandesc la melodia ce o cantau in baia turceasca actorii din celebrul film. Si asa ma intrebam si la maraton, cand eu urcam o panta de vreo 15% si alti concurenti veneau de sus. Oare e invers?

La Grande Vadrouille este titlul ce mi-a venit in cap pentru aceasta prezentare, inca din prima intersectie in care concurentii veneau disperati din toate partile intr-un haos de nedescris. Marea Hoinareala. Pentru ca asa m-am simtit, ca intr-un film bun cu Luis de Funes. Dar pana la urma a fost o zi frumoasa, un traseu de zile mari si niste organizatori, sa zicem, ghinionisti....

Traseul are, in versiunea oficiala, vreo 35 km cu 1350 m diferenta de nivel. Impresionant, nu? Asa si este. Urcari la limita de blocare a muschilor, urmate de coborari tehnice pe single-trail, picantizate din loc in loc cu rampe, drop-uri si alte accesorii de DH. Era loc, e drept, pentru ocolit, dar nu la toate. Asa arata el, dupa traseul pus pe Bikemap si dupa site-ul organizatorilor:

Si acum povestea mea, sau cum am vazut eu acest concurs (inca n-am inteles foarte bine tot ce s-a intamplat pe acolo).

M-am prezentat la start in ultima zi de concediu de vara, intr-un fel antrenat, intr-un fel obosit. Doar cu o zi inainte dadusem traseul de Crucea Ateneului. Dar macar ma odihnisem bine la Pensiunea Jupanitei, din Leresti, pe care v-o recomand. E cam scumpa la 120 RON camera, dar cam asta e pretul zonei si, in plus, va ofera un super mic dejun imperial inclus.

Roxana era cam obosita, asa ca nu s-a mai inscris. Organizatorii i-au returnat taxa de inscrieire, un lucru de remarcat.

La start, ma "laud" un pic cu noile mele Supersonice. Cineva pipaie Race King-ul de pe spate si remarca: "Nu e cam moale?" "Nuuuuu!" zic eu, desi cam era, dar oricum nu mai aveam timp sa-i fac nimic.

Apuc sa bag un gel preventiv, o gura de apa si se da startul.

Traseul incepe cu o urcare destul de abrupta pe piatra cubica uda. O gramada de lume se da jos dar, cu putina indemanare si noroc, reusesc sa-i ocolesc si sa ajung sus. Dupa un plat cu pietris si balti pe care am ajuns la culoarea regulamentara, maro, urmeaza o coborare pe un drum destul de rupt, suficient de abrupt si plin uneori de pietre. Se merge tare, am peste 30-35 km/h, dar cauciucurile cele noi tin incredibil linia virajului, absolut chirurgical. Depasesc ceva concurenti si ma bucur. Undeva jos, se intrevede sfarsitul coborarii. Dar deodata, trosc! Pana! Nici nu am stat sa ma gandesc, roata moale de pe spate de la start = snakebite, pana prostului! Ma trag pe margine si, in cea mai mare viteza, scot singura camera de rezerva, o montez si dau la pompa cu o viteza mai ceva decat i-o da un iepuras iepuroaicei. Adica repede! Cred ca in 3-4 minute bicicleta era la loc pe roti, dar am impresia ca jumatate din concurs a trecut deja pe langa mine.

O iau tare, impulsionat de situatie, sa recuperez cat pot. Urmeaza o bucata cam noroioasa pe langa un rau, unde, vrand-nevrand, am mai pus un picior jos ici-colo si, desi am depasit multi concurenti, nu am depasit cati am vrut. A urmat o urcare destul de tare pe asfalt, unde am mai depasit cativa si m-am alaturat lui Zoloper, cu care am parcurs o bucata buna de traseu in continuare. Dupa inca un pic de off-road unde ma chinuiam sa depasesc pe bicicleta o gramada de "impingatori" am ajuns la punctul de alimentare. Nu intentionam sa ma opresc deloc, dar cursa nebuna pentru a mai recupera din timp m-a cam secatuit, asa ca dau pe gat vreo 3 pahare de Isostar si o banana si, in maxim 30 de secunde, sunt iar in sa pentru urmatoarea coborare.

Coborarea a fost superba din toate punctele de vedere. Un single-trail excelent, din pacate ud, ceea ce a facut sa trebuiasca sa ma dau jos preventiv la maxim 2 pasaje scurte. Oricum, bestial.

De jos, nu mai tin minte exact traseul, de fapt mai stiu bucatile, dar nu sunt sigur ca le pot pune in ordinea corecta. Chiar am tras tare si n-am avut timp sa memorez asta. Imi aduc aminte de unii la un XCO care nu stiau cate ture au dat. Atunci mi s-a parut ciudat, dar asa eram si eu: cu energia in pedale si ochii in profil.

Dupa un pic de haos, a urmat parca o bucata unde am trecut un rau, niste noroaie si o urcare destul de tare, dupa care am coborat pe niste drumuri de tractor.  Am inteles ca bucata asta era scoasa din concurs, noi n-am fost informati. Toti concurentii din jurul meu din clasament va asigur ca au facut-o.

Parca dupa aceea, urma urcarea aia SF unde noi dadeam din greu la pedale, si niste baieti de la tura scurta coborau. Inainte, erau unii dezorientati pe un pod. Mai tin minte o urcare printr-o poiana cu iarba, apoi un pic de forestier prin padure, am trecut pe sub un banner si am ajuns iar la punctul de alimentare. De data asta, nu m-am oprit si am continuat.

A urmat cireasa de pe tort, acea coborare cu rampe si drop-uri de DH. Pacat ca era ud, altfel as fi incercat si eu cateva dintre ele, dar Race King-ul meu de pe spate nu cred ca m-ar fi ajutat prea mult. Oricum, superb. Din pacate, poteca era plina de unii din afara concursului ce coborau pe langa bicicleta. Incercau ei sa se traga intr-o parte, dar unii se trageau exact pe unde imi calculam eu traseul si eram nevoit sa ma opresc. Foarte nasol sentimentul atunci cand incerci sa tragi tare. O problema mare de organizare!!! Asa ca si aici m-am dat jos de vreo 3 ori, asta e.

Jos am ajuns iar in sate, deci iar haos. Noroc cu un concurent care stia traseul si era cam in paralel cu mine care imi zice ca acum urcam pe drumul ala, pe care am coborat la inceput. Adica unde facusem pana. OK, fara el mai stateam la mila babelor pe acolo vreo 5 minute sa aflu drumul. Depaseam o gramada de la tura scurta care impingeau la biciclete pe o urcare nu foarte grea. Probabil erau demoralizati de haosul care, la tura scurta, a fost mult mai mare.

Ajung iar in satele de sus. Stiam ca finish-ul nu e acelasi cu start-ul, ca fusesem cu Maus si Rosioru inainte de start sa vedem traseul si dadusem pe coborare, care era tot pe un single trail prin padure. In plus, aici deja organizatorii se "organizasera" si erau oameni la intersectii care dirijau. Inclusiv la intrarea in single-trail care, altfel, o ratam. Si ultimele sute de m au fost destul de tehnice, o coborare cu mici urcari bruste care te tineau alert. Dupa ce am trecut peste niste radacini, am dat in drumul de piatra cubica pe care urcasem sa ma incalzesc si, imediat, am dat de o mare de oameni si o banda intinsa pe jos. Toti imi strigau "Gata, ai ajuns!" Asa ca m-am oprit. Erau organizatorii ascunsi de ploaie intr-o duba cu laptop-ul si notau cine a sosit. Am mai stat vreo 5 minute si m-am carat in centru. Ma astepta Roxana, am mancat un Kurtos, m-am spalat pe picioare cu o apa plata ce o aveam prin masina si am plecat, ca era ziua lui Ionica (mesterul care ne face casa) la Tartasesti si i-am promis ca venim cat mai repede. Asa ca am incheiat ziua in sfarait de gratare!

Am avut unul din cele mai bune rezultate din viata mea "sportiva": locul 8 la categoria mea si 13 la general. Dar nu asta conteaza, ca daca nu se ratacea lumea, probabil era altfel. Insa timpul de 3 ore mi s-a parut fantastic si de acesta sunt mandru si pot sa spun ca a fost ziua mea de glorie!!!

Tin sa precizez ca nu m-am suparat pe organizatori si am inteles situatia. Cei din sat le-au furat marcajele si oamenii pusi la dirijat nu si-au facut treaba. In plus, consider ca eliminarea unei parti din traseu de dimineata nu a fost oportuna. Traseul a fost eliminat doar pentru cei cativa care il stiau si nu au mai facut bucata. Noi restul ne-am luat dupa marcaje si l-am facut tot. Asa se explica multe anomalii din clasament. Eu am avut 37 km pe computer. O trupa de elita, cu Maus si Rosioru, au facut chiar 47, fiind ghidati pe aceiasi bucla de doua ori. Asta este, intr-un final am avut o zi frumoasa, chiar daca a plouat, iar aceste greseli, cu minimum de atentie, nu se vor repeta anul viitor, cand sper sincer ca organizatorii ne vor pregati o noua editie!

Si cu asta am incheiat povestile aventurilor ce le-am trait in acest concediu de vara "de criza", de 3 saptamani, in care am decis sa balaurim doar pe plaiurile mioritice, care au atat de mult de oferit celor ce indraznesc sa le cerceteze. Si nu ne-a parut deloc! Visit the Carpathian Gardens!!! :))

Obligatoriu in palmares - MTB pe Iezer

Exista un cel mai inalt drum din Romania. Din cate stiu eu, acesta este drumul spre Crucea Ateneului, pe sub Iezerul mic, drum ce atinge cota de 2360 m. Asta il face automat un traseu obligatoriu oarecum in palmaresul MTB-istului mioritic. Nu doar atat, ci este foarte frumos, ba mai mult, se poate face in circuit. Traseul nostru, incepand din centrul comunei Leresti, are cam 60 km cu peste 1900 m diferenta de nivel. L-am pus pe Bikemap si arata asa:

Am mai urcat de 2 ori la Crucea Ateneului pana acum, dar m-am intors pe acelasi drum. In sfarsit, l-am facut ca circuit. Traseul este deosebit de simplu ca orientare, este destul de solicitant atat fizic cat si tehnic, datorita starii precare a drumului si, mai ales, este deosebit de frumos ca peisaj.

El incepe cu traversarea barajului de la Rausor, drumul de pe baraj continuand intai pe vale in sus, iar apoi, facand o mare serpentina de cativa km, iese in golul alpin. Nu aveti cum gresi drumul, urmariti tot timpul drumul principal, cel mai bun, care o ia in sus.

Drumul continua sa tina creasta, facand uneori mici serpentine. Peste 2000 m se face simtita si atmosfera alpina.

Dupa ce atinge cota sa maxima, de peste 2350 m, sub varful Iezerul Mic, acesta trece pe cealalta parte a crestei principale a masivului, ajungand la Crucea Ateneului, monument ridicat intr-un loc foarte frumos, cu vedere spre lacul Iezer si refugiul Salvamont din vale.

Pentru a continua tura, foarte simplu, urmati in continuare drumul, care acum merge in paralel cu marcajul banda rosie, spre cabana Voina. El trece pe langa niste imense momai pe care Roxana si le-ar fi dorit in portbagaj, sa facem alei prin curte :)

Coborarea este destul de relaxanta in prima parte, drumul facand cateva serpentine spre deosebire de traseul turistic care merge drept si pe care il reintalneste mereu.

La un moment dat, drumul coteste tare la dreapta, traseul urmand un picior inierbat, unde cand am fost noi pastea o turma de oi. Mai jos se vedea drumul. Mie mi s-a parut ca, daca drumul este acelasi, face un ocol prea mare, peste un picior montan destul de indepartat, asa ca am atacat poteca prin iarba, care se coboara relativ ok, mai putin ultimii 100 m pana in drum unde smocurile de iarba sunt ceva cam mari.

Odata ajunsi in drum, am continuat pe acesta pana cand se pierde pe o pajiste deasupra unei stane. Traseul, marcat cu stalpi, continua direct spre stana respectiva. Aici s-ar putea sa fie nevoie sa va dati jos un pic de pe bicicleta, daca nu de la smocurile de iarba, sigur din cauza cainilor, destul de agresivi.

Pe directie dreapta inainte, treceti pe langa stana ce se vede in poza in departare si, fix in spatele ei, incep niste drumuri de TAF de exploatare, pe care se coboara exact pana la cabana Voina. Asta este o alta parte foarte frumoasa a traseului, coborarea fiind deosebit de tehnica si abrupta. Eu am facut-o integral pe bicicleta, pe ploaie, deci se poate face. 

 Chiar inainte de a ajunge la cabana, drumul tine pentru vreo 200 m o albie de parau. Aici ar mai fi un loc unde mai trebuie mers un pic pe langa bicicleta. Intoarcerea pe langa lac este rapida si e o ocazie buna de dezincalzire a muschilor.

A fost aglomeratie mare pe Iezer in acea zi. Luci cu Andreea ziceau ca vor sa faca o tura hardcore, sa plece devreme si sa faca toata creasta pana pe Papusa, sa coboare de acolo. Am vazut urme de biciclete si am zis ca sunt ei in fata noastra. De fapt, ne-am intalnit cu Len si prietena lui, care urmau sa doarma la refugiul Iezer si sa continue a doua zi spre Plaiul Foii. La intoarcere, la baraj era masina lui Luci, deci si ei au plecat, dar doar pe la ora 13, si au facut acelasi traseu cu noi. Pana la urma, saracii caini de la oi au avut ce latra in dupa-amiaza aceea :)

Acesta este, fara discutie, unul dintre cele mai frumoase, dificile, nu foarte lungi si destul de simple ca orientare trasee de la noi. Adaugand altitudinea la care se ajunge, nu pot sa va recomand decat sa puneti bicicletele pe masina si sa-i dati bataie repede spre Campulung, ca sigur o sa va placa.

Carpathian Adventure 2008 - asa cum l-am trait noi

Fotografii: Robert Ghement

Anul acesta ne-am hotarat sa participam la Carpathian Adventure, asta pentru ca auzisem de la multa lume ca e o experienta extraordinara si ca macar o data e bine sa participi sa vezi cum e, sa vezi care iti sunt limitele. Asa ca eu am facut join cu Cristi, Radu si Tudor in echipa Alpine Challenge iar Horatiu cu Kitty, Roxana si George in echipa Alpine Challenge 2. Concursul s-a desfasurat la Plaiul Foii, miercuri seara eram acolo toti, pe ultima suta de metri estimand timpi si facand calcule. Eu personal eram stresata pentru ca a fost prima participare la un concurs de acest gen si am participat direct la profesionisti. Practic de cand am aflat ca la proba de mers o sa avem 90km m-am intrebat permanent daca o sa pot face fata efortului.

Roxana:



Dupa o noapte in care m-am trezit din ora in ora din cauza emotiilor, joi la ora 5 eram in picioare pentru ultimele retusuri ale bagajului si pentru a astepta startul in "marea aventura" a acestui an. La cinci si jumatate ma duc cu bagajul la verificat, totul e in regula asa ca stau langa baieti in asteptarea fluierului de inceput. La ora sase se da startul si pornim toti pe traseu, primul checkpoint fiind la Refugiul Diana. Se merge intr-un ritm alert, urcusul mi se pare greu pentru ora sase dimineata dar reusim in mai putin de o ora sa ajungem. Trecem de primul checkpoint si ne indreptam in viteza pe traseul Brana Caprelor spre creasta unde ne oprim dupa doua ore si jumatate la Refugiul de la Varful Ascutit. Facem o pauza scurta dupa care ne continuam drumul pana la Refugiul din saua Grindului unde ne asteapta inca un checkpoint si unde aflam ca suntem destul de jos in clasament, adica pe locul 17. De aici urmeaza creasta sudica pe care incercam sa mai invioram un pic ritmul astfel ca la Saua Funduri ajungem dupa aproximativ sase ore si jumatate de la Plaiul Foii. Incepe coborarea pe Valea Urzicii, cablul existent ii pune ceva probleme lui Tudor, pana la urma trece si dupa ce mai facem o pauza scurta coboram pana la grohotisul de dupa Umeri si urmam poteca ce se lasa in stanga. Reusim sa depasim o echipa si urmam marcajul destul de prost care ne conduce spre Curmatura Foii. Dupa ce trecem si de acest checkpoint incepem urcusul spre Vf.Tamasul peste copaci rasturnati rezultatul defrisarilor masive care au loc in zona. Pe Tamasul ajungem destul de repede si dupa o pauza de masa ne continuam traseul spre Saua Comisului. Traseul e din ce in ce mai prost, marcajul e rar, noroc cu Radu si Cristi care se descurca exceptional. La un moment dat ajungem intr-un camp langa o stana unde il intrebam pe cioban de directie. Dupa cateva sfaturi pe care le primim si dupa inca o discutie cu un padurar aflam care e drumul bun. Continuam sa mergem o bucata buna de drum. La un moment dat ne intalnim cu baietii de la Alternative Tm care nu mai gaseau drumul. Inca o data experienta lui Radu isi spune cuvantul si gaseste marcajul. Mergem destul de bine pe traseu, pe la ora opt seara mai gasim un stalp indicator spre Saua Comisului. Continuam sa mergem, ii depasim pe baietii de la Explorer si pe la noua seara ajungem la checkpointul de la Saua Comisului. Am facut treizeci de kilometri, adica o treime din traseul pe care il avem. Ma intreb cum o sa fim dupa nouazeci de kilometri. Drumul se continua pe plai, urmatorul punct tinta este Curmatura Bratilei. Marcajul este pe pietre, poteca se citeste usor. Este deja intuneric asa ca ne oprim sa ne luam frontalele si sa ne imbracam mai gros. In spate ii vad pe baietii de la Explorer care ne ajung din urma. Se face ora unsprezece seara, suntem toti obositi. Baietii de la Timisoara ne ajung si dupa ce gasim cu greu refugiul Berevoescu hotaram sa stam sa ne odihnim. Inauntru surpriza este de proportii. Refugiul nu mai are nimic, nici macar geamuri. Pe jos sunt trei persoane chiar la intrarea in refugiu deoarece este un pic mai curat. In rest este o mizerie crunta, priciurile lipsesc cu desavarsire. Reusesc sa gasesc un loc mai retras si curat in timp ce baietii incearca sa stranga gunoaiele si sa isi faca loc. Scot sacul de bivuac si ma pregatesc pentru ceea ce urma sa fie momentul de odihna din aceasta prima zi de maraton. Dupa ce pun toate hainele pe mine si intru in sac incerc sa adorm. Este destul de frig, cred ca sunt in jur de 4-5 grade si afara bate vantul. Ma chinui sa adorm, incerc sa respir in interiorul sacului dar se face condens. Daca desfac sacul mi se face instant frig. Trag din nou de snururile sacului sa il strang cat mai bine. Reusesc sa ridic genunchii la gura si mi se pare ca e mai bine. Totusi e destul de frig, tremur necontrolat, dintii incep sa imi clantane, ma uit la ceilalti care par ca dorm. Nu stiu cat timp trece, la un moment dat ii aud pe baieti vorbind si ii strig sa mergem ca nu mai pot de frig. Suntem de acord cu totii si in mai putin de cinci minute suntem afara unde ne asteapta o noua etapa. E ora doua, afara e ceata si bate vantul, imi strang gluga cat mai bine. Ne continuam drumul spre Curmatura Bratilei, suntem ca niste stafii care merg prin noapte. Ajungem la checkpoint pe la ora trei, ii salutam pe baieti si mergem mai departe. Cred ca in jur de ora patru constatam ca suntem pe o directie proasta, decidem sa ne oprim o jumatate de ora pana se lumineaza si luam o decizie. Intindem doua folii pe jos, ne bagam in saci si ne acoperim cu inca o folie. Reusesc sa adorm nu mai mult de jumatate de ora, dar ne striga Cristi sa ne trezim. Desi senzatia de somn fusese destul de placuta, cand ma ridic constat ca sunt oarecum intepenita. Afara e ceata, nu stim incotro sa mergem. Noroc cu o stana la care gasim un sfat bun din partea ciobanului si inca o data iesim din incurcatura. Afara se lumineaza mai bine, mie insa imi e foarte somn. Ma incearca diferite senzatii. Cristi si Radu merg in fata, eu si Tudor suntem mult in spate. Simt cum dorm si ma trezesc la fiecare pas. Aproape ca imi tarasc picioarele dar incerc sa ma tin dupa baieti. Ceata e destul de deasa, sunt momente cand ii pierd din ochi si ii strig sa ne astepte. Oboseala imi joaca feste, am impresia ca din ceata se desprind diferite forme care danseaza prin fata ochilor. Incet incet ma mobilizez, Radu si Cristi merg foarte bine, nu inteleg de unde au atata energie. Nu stiu cat e ceasul, probabil este ora zece cand ajungem la Curmatura Oticului. De aici urmeaza urcusul spre Varful Rosu din Iezer. Intr-o ora si zece minute suntem pe Varful Rosu, continuam sa mergem pe creasta prin ceata care nu vrea sa ne lase in pace. Incep sa ma resimt la picioare, genunchiul stang ma supara destul de tare. In jur de ora trei ajungem la checkpointul de pe Tambura si dupa vreo zece minute de cautari prin ceata ne indreptam spre Spintecatura Papusii. De aici urcam in creasta si dupa vreo ora ajungem pe Varful Cascoe. Coborarea este foarte lunga pana la stana din Cascoe iar de la stana prin padure o ora pana la drumul forestier. Cand ajungem langa drumul forestier facem o pauza de masa, inaintea ultimei urcari din aceasta tura. Cu ultimele forte ne mobilizam si incepem sa parcurgem cei patru kilometri de drum forestier pana la urcarea pe drumul forestier Tamasu. Incepem sa urcam si dupa doi kilometri ajungem la o intersectie unde avem o vale in stanga si una in dreapta. Hotaram sa mergem pe cea din stanga, si dupa ce inaintam cand pe firul vaii cand ocolind pe stanga sau dreapta ajungem la un versant abrupt pe care inaintam greu din cauza pamantului care este destul de instabil. Ne dam seama ca am urcat pe o vale gresita dar nu mai e cale de intoarcere si dupa ce continuam ajungem la un drum de taf care jos se infunda iar sus ajunge intr-un fel de marcaj. Pe la zece si douazeci ajungem la checkpointul de la Curmatura Foii si dupa o coborare la varice ajungem la corturi la miezul noptii. Hotaram cu totii sa ne trezim la cinci si jumatate pentru a porni in proba de bicicleta, si cel mai tarziu la sase sa fim plecati. La ora stabilita am iesit din cort si cu forte noi am plecat cu totii pe traseu. Am decis sa mergem spre Rudarita pentru a ajunge repede la proba de pluta. La noua si jumatate ajungem la locul faptei adica la lacul Pecineagu unde trebuie sa evoluam la proba de pluta. Pentru mine proba de pluta e o piatra de incercare, mai ales ca nu stiu sa innot. Baietii se misca repede si fac pluta, intre timp eu pregatesc niste batoane pe care le luam cu noi. Ma incearca oarecare emotii dar le inlatur si ma concentrez pe ce trebuie sa fac. Asa ca luam pluta si o lasam pe apa, ne asezam si noi si dam primele vasle. Treaba pare sa mearga bine, totusi Radu si Cristi vaslesc cu mult mai bine decat eu si Tudorica. Asa ca dupa jumatate de ora tragem la mal si schimb locul cu Radu. Vaslim la unison, ni se pare ca e destul de ok. Intre timp ne intalnim cu alte echipe care ne descurajeaza spunandu-ne ca mai e destul de mult. Intr-adevar pare capcana timpului. Vaslim deja de o ora si mai e mult pana la stanca unde trebuie sa ajungem. Hotaram sa mergem pe mijlocul lacului si vaslim fara pauza sa ajungem cat mai repede. Deja stau in apa, si simt picioarele cum amortesc. In fine, ajungem la locul faptei, oprim langa mal in timp ce Cristi urca doi metri pe stanca si ia biletul cu nr.22. Intoarcem pluta si ne concentram sa vaslim pentru a ajunge la finalul probei. Miscarea deja devine un automatism, din cand in cand incerc sa ma desmortesc si ma incapatanez sa trag cat mai bine. Dupa patru ore de vaslit ajungem la mal, coboram de pe pluta si cu statisfactia primei probe terminate purtam pluta ca pe un trofeu pana la arbitri. Baietii desfac pluta, iar eu pregatesc o gustare sa ne mai vina sufletul. Timp total la pluta patru ore si jumatate. Buuuun. Urmeaza proba de pestera care se desfasoara la Pestera Ursilor. Luam bicicletele si continuam traseul pe Valea Dambovitei iar la ora trei ajungem la checkpointul de la pestera. Proba e scurta gasim capsatoarele si ne grabim in continuare spre probele de rapel si tiroliana. La patru si jumatate suntem la tiroliana si rapel, ne echipam repede si in jumatate de ora terminam si aceasta ultima proba. Practic mai avem treizeci de kilometri pana la Plaiul Foii si terminam concursul. Ii dam inainte pe biciclete, trecem de Brusturet, parca ne ameninta si ploaia dar oricum mai e putin pana la destinatie. La ora sapte suntem la ultimul checkpoint din punctul La table, intre timp ploaia se face simtita dar stim ca mai este foarte putin. Urmeaza Cheile Pisicii, Prapastiile Zarnestilor, ajungem la Gura Raului iar de la intrarea in Zarnesti o taiem pe o scurtatura pana la drumul de Plaiul Foii. Alegerea e proasta, drumul e plin de gropi dar numaratoarea inversa a kilometrilor a inceput iar la ora noua si jumatate ajungem la Plaiul Foii. Satisfactia e mare, cel putin din partea mea, ne intalnim si cu cealalta echipa Alpine Challenge si ne povestim aventurile.


Ma bucur ca am participat, imi pare rau ca am dormit asa de mult inainte de proba de bicicleta. Dar este o experienta, una foarte placuta pe care mi-ar placea sa o reeditez.


Horatiu:

Incredibil dar adevarat, a venit ziua cea mare. Cea mai mare dintre cele pe care le poti avea pe munte in Romania, cel putin dupa parerea mea. E vorba de prima participare la Carpathian Adventure. Zeci de intrebari framanta mintea: oare voi putea, oare o sa ma fac de rusine pe acolo, cat o sa fie de greu, o sa abandonez? Nu, nu am abandonat niciodata, nu o sa o fac nici acum, in ciuda bronsitei care m-a apucat cu 2 zile inainte.
Asa, cu gandurile astea in cap, m-am trezit la 5 jumate sa-mi pregatesc bagajul. La 7, s-a dat startul. In fata noastra, o mai veche bariera psihica: toata creasta Pietrei Craiului. Dar nu e timp de amintiri, timpul trece si drumul e lung, asa ca s-au succedat prin fata noastra Diana, Varful Ascutit, nordica, Refugiul Grind 2, sudica, intr-o simfonie placuta. Niciodata nu le-am parcurs cu atata dorinta. Doar la Funduri, cand creasta s-a terminat, mi-am dat seama: e abia trecut de amiaza, asa ceva era in capul meu imposibil. Era o tura de 2 zile!!! Am mancat ceva repede si impulsionat de viteza cu care s-au desfasurat toate si de faptul ca ne aflam pe la mijlocul clasamentului, am pornit cu totii in jos pe Valea Urzicii. Au trecut ca prin vis Cerdacul, Marele Grohotis si am ajuns la Umeri, unde stiam de mult ca e un traseu spre Curmatura Foii. Traseul nu prea era clar, dar cu harta in fata si dupa urmele de prin hatisuri ale echipelor de avansati, am ajuns, pe la un mult dorit izvor, in Curmatura Foii si apoi in drumul de pe Dambovita. Noaptea ne-a prins la inceputul traseului de urcare pe Papusa, pe care impreuna cu insotitorii nostrii Iasi Bike si inca o echipa, am impresia ca CPNT II, l-am abordat cu curaj la lanterna. Curajul a fost rasplatit, traseul destul de umblat de ciobani ne-a scos la stana din Cascoe, urmand o halucinanta urcare orbeste printre maracini spre varf. Ne-am oprit, la sugestia lui Kitty, pe la 2000 m si am campat pe la 12 noaptea. Celealalte echipe la fel. Am adormit in zgomotul pasilor celor care deja coborau, cu siguranta fiind pe primele locuri. Noi ne-am trezit pe la 4 si pe la 5 urcam prin negura diminetii spre Papusa, care era mai departe decat credeam, si spre PC care era si mai departe. Intoarcerea la Plaiul Foii am facut-o cu gandul ca terminam plimbarea, si cu gandul sa ispravim in aceeasi zi si proba de pluta. Cat de departe eram de adevar.
Dupa ce am ajuns, ne-am pregatit bagajele si am mancat cate o ciorba, ne-am urcat pe biciclete si am plecat din Plaiul Foii spre marea incercare: urcarea cu bicicleta in spate spre traseul de creasta a Fagarasului. Urcare care nu a fost chiar asa de rea, mai ales in comparatie cu ce avea sa vina. Jos, in vale, ne astepta lacul Pecineagu si proba de pluta. Am fost sfatuiti sa nu plecam, sa asteptam dimineata, era deja ora 19:00 trecut iar Grind, cea mai buna echipa, a facut peste 3 ore. Ce ne-a fost in cap nu stiu, dar am construit pluta si ne-am dat drumul pe lac. Nici nu intelesesem bine unde trebuie sa ajungem: undeva era o punga cu niste numere agatate de o stanca, trebuia sa recuperam biletul 11. Dar noi vasleam, tot vasleam, peste noi se lasa noaptea si nu ajungeam nicaieri. Poate hazardul a facut ca, la indicatiile unui organizator ce mai dadea ture cu caiacul si dupa indelugi cautari cu lanterna sa gasim tinta. Intoarcerea a fost halucinanta, am vaslit parca in gol ore in sir. Pe la ora 2:00 noaptea am ajuns terminati de oboseala si de frig la mal, mal pe care l-am ghicit doar in bezna. Ne-am revenit la focul facut de organizatori si pe la 3 jumate, neavand echipament de dormit, am taiat-o spre proba de speologie, in jos pe vale. Am mers greu, incet, la lumina frontalei, iar dupa o jumatate de ora de plimbare prin pestera si lupta cu drumul care urca prin cheile Dambovicioarei, am ajuns pe la 8 dimineata la ultima proba speciala, rapelul si tiroliana. Pentru mine au trecut ca si cum n-ar fi, dar colegele mele de echipa, mai ales Roxana, au avut mari emotii. Ce vremuri, cand simteam si eu la fel. Acum, dupa atatia ani de tehnica de coarda, nu mai inseamna nimic. Poate e chiar o pierdere pentru mine. Dar nu e timp de filozofii, mi-am reparat o pana si am taiat-o spre Table, de unde, dupa coborarea de vis prin Prapastii, am ajuns in Zarnesti. De finalul aventurii ne despartea doar un drum prafuit de 10 km. Cu ultimele forte, in paralel cu colegii de la Iasi Bike pe care soarta ni i-a scos in cale mereu, terminam si aceasta ultima provocare, atat de simpla, dar atat de grea acum. Ajungem la sosire dupa amiaza, cateva aplauze, o bucurie imensa in suflet si o veste de necrezut: suntem pe locul 6. Savuram cate o felie de pepene si apoi mai mult adormiti mergem sa bem o bere la cabana. Manevra a fost grea, datorita celor doar 3 ore de somn din ultimele 53 de ore. Ne retragem intr-un final care pe unde poate si dormim cateva ore pentru a-i intampina seara pe colegii nostrii de la Alpine Challenge 1.
Ce sa spun, o echipa minunata: Kitty, Roxana, George si cu mine, o experienta unica, picioarele imi sunt inca amortite, bronsita s-a acutizat, dar sunt nespus de fericit. Am terminat Carpathian Adventure, am ajuns pe locul 6, cu siguranta ca nebunia ne va indruma de acum an de an spre aceasta aventura incredibila. Cat de putin credem noi ca suntem in stare sa facem, si cat de gresite sunt concluziile pe care le tragem!