Trail-(running) finding la Crovuri in Mehedinti

Trail-running finding e noul sport pe care l-am descoperit cu ocazia turei pe care am facut-o in Muntii Mehedinti. Ideea era sa facem, dupa track-ul facut de Alin si Gianina si pus pe Alpinet, o super tura: urcare pe Tasna, creasta Mehedintilor, crovurile si coborare inapoi in Cerna. Dupa alergarea pe traseul de la Hercules Marathon cu o zi inainte, eram oarecum rupti la picioare, dar eram in vana pentru un trail-running serios. Am plecat tarziu, pe la 12, ca deh, alergi 20 km imediat. Realitatea avea sa ne contrazica. Traseul l-am pus pe Runmap, cu specificarea autorilor initiali. El are cam 21 km, 1370 m diferenta de nivel pozitiva si arata asa:

Si acum povestea. Plini de incredere si de energie, plecam din nou de la Dumbrava, dar de data asta pe celalalt versant, cel stang, urcand cararea abrupta spre Tasna in alergare. 21 km ii vom rade in maxim 4 ore, ziceam noi.

Eu nu mai fusesem pe acolo, asa ca in momentul in care cararea stancoasa a iesit in peretii canionului, am fost impresionat de frumusetea locurilor. O atmosfera de Piatra Craiului, dar parca mai calda. Ce sa zic, minunat, chiar daca nu vreti sa parcurgeti vreodata tot traseul acesta, o plimbare de o ora-doua in sus si in jos pe Tasna trebuie sa faceti daca treceti pe acolo, e o crima sa o ratati.

Dupa vale, care se mai domoleste in partea superioara, traseul trece pe langa o moara de apa functionala, o stana ai carei ciobani au lasat anunturi pe traseu invitand turistii la o mamaliga cu branza (data viitoare vom onora invitatia) si, dupa un pic de padure, iese intr-o mare poiana inconjurata de versantii domoli dar stancosi si plini de lapiezuri a Mehedintiului calcaros. Traseul urmareste poiana in stanga si, la capatul ei, incepe o urcare abrupta prin padure, pe traseul cu banda rosie. 

Dupa o mica escalada pe un bolovan, traseul banda rosie continua pe o vale domoala prin padure. Toate bune si frumoase, dar track-ul nostru nu continua asa, ci o lua undeva aiurea in stanga prin hatasuri. Am incercat timp de vreo 2 ore sa gasim continuarea dupa track, dar de fiecare data mi s-a parut aiurea, ca nu putea sa fie pe acolo. Intr-o prima faza, GPS-ul imi si dadea o precizie de vreo 40 m, care nu ma ajuta deloc. Dar, dupa multe cautari si o resetare, precizia a crescut la 7 m si am hotarat sa o luam pe liniuta, orbeste, ca sigur dam de drumul bun. Am traversat o gramada de tufe si lastaris si, la un moment dat, am vazut o urma de poteca foarte veche si o banda rosie care abia se mai vedea pe un copac. Era clar, asta era traseul, dar era vechi. Probabil a fost retrasat pe altundeva (cum avea sa aflam mai incolo). Noi, incantati ca suntem pe drumul bun, am continuat urcarea prin padure, pe un picior, mereu cu ochii pe GPS, ba prin padure aiurea, ba pe urme vechi de carare si din cand in cand pe langa un marcaj antic. Alin cu siguranta stia bine traseul asta, de multi ani, cand a luat track-ul. 

Poteca aproape inexistenta iese din padure intr-o zona de jnepenis cu un peisaj superb, dupa care tine creasta principala prin alte lastarisuri pana se intersecteaza cu linia limitei rezervatiei, marcata cu patrat rosu, care la randul ei tine linia crestei. E destul de greu sa o tinem si noi, fiind multe crengi, urzici si spini, dar incercam sa o pastram cat mai bine. Dupa vreo 2 ore aproape de cand am ratacit traseul, ajungem pe creasta plina cu lapiezuri si golasa a Mehedintilor, de deasupra crovurilor, iar privelistea din fata ochilor ne face sa uitam de orice suparare. In fata noastra, majestuoase, ca niste terase, se intind poienile pline de lapiezuri, crovurile, pana sub Varful lui Stan care se vede in departare.

Dupa o sesiune de poze si fragute, incepem coborarea spre prima poiana, cu mici dureri de la febra musculara achizitionata cu o zi inainte. Crovurile sunt superbe, le-am luat la rand, intre ele sunt mici urcari si coborari, dar nimic greu. La un moment dat am dat de traseul cruce rosie parca, ce cobora in stanga spre valea Cernei. Eram obositi, dar track-ul nostru mergea inainte. Am zis ca sigur Alin a facut asa pentru ca mai e ceva de vazut, asa ca am ales sa continuam. A meritat, mai erau cateva poieni, pana chiar sub Varful lui Stan, de unde traseul face cale intoarsa si incepe sa coboare, sa se intalneasca cu crucea rosie.

Ei bine, de aici a inceput trail-finding, tura II. Incredibil, dupa ce coboara destul de bine, traseul incepe o lunga traversare prin niste fanate. In aceste fanate, buruienile atingeau aproape 2 m si nu era nici urma de vreo poteca. Practic mergeam orbeste cu iarba peste nivelul capului si cu ochii in GPS, pas cu pas. Cu betele, agitam iarba in fata, cu groaza ca in ea ar putea fi ascunsa vreo vipera pe care n-aveam nici o sansa sa o vad. In zonele umbrite, buruienile erau inlocuite cu urzici, la aceiasi dimensiune, care ne-au asigurat ca nu o sa mai facem reumatism niciodata. Apoi a urmat o sesiune de brusturi, printre ei fiind si o fantana ascunsa in care era sa pic ca n-aveam cum sa o vad. Brusturii de 2 m a trebuit pana la urma sa-i ocolesc, erau mult prea mari si urzicile mult prea multe.

Dupa vreo 2 ore de balaurit prin jungla asta, am jonctionat in sfarsit cu traseul celalalt, care era in stare perfecta, mult mai folosit de turisti, fiind mai scurt, ba ne-am si intalnit cu un cuplu care facuse acelasi traseu, dar mersesera pe banda rosie marcata in padure, care ocoleste din cate am inteles creasta prin spate si o traverseaza sa revina la crovuri.

A fost o experienta unica, contra timp, in care soarta ne-a demonstrat ca, si daca toate par ok, tot e mai bine sa pleci pe munte de dimineata, ca nu stii ce o sa se intample. Am ajuns totusi la drum pe la 19:30, destul de bine, si rupti total de picioare. Fara trail-running, doar cu trail-finding.

Am facut multe poze, ca parca nu ma mai puteam opri. Pe toate le-am pus pe Webshots.

Nohtaram Selucreh

Adica Hercules Marathon, pe care ne-am dus sa-l parcurgem si noi cu ocazia zilelor petrecute la Tismana. Dar nu stiu cum am facut, ca ne-a iesit tot traseul invers, asa ca i-am zis si eu tot invers.

Nu ma apuc acum sa incarc net-ul cu un alt track al maratonului, el exista deja pe Runmap. Totusi, asa arata vazut de sus si asta e profilul invers, cel parcurs de noi:

Ce sa zic, am fost impresionati de frumusetea si continuitatea traseului care, intr-adevar, face o tura pe drumuri tainice in jurul maretului varf Arjana, care troneaza deasupra vaii Cernei. Imaginea Arjanei pe de o parte si a versantilor abrupti ai muntilor Mehedinti de cealalta parte a vaii, peisajele rustice, privelistea, satele pierdute in munti, toate dau o nota aparte acestui traseu minunat. Felicitari timisorenilor pentru munca depusa, felicitari lui Gianina si Alin. Ne pare rau ca nu am putut participa la concurs, dar parcurgerea traseului acum a venit ca si o oarecare consolare. La anul viitor vom spune mai mult ca sigur prezent la start!

Am parcat la Dumbrava si am plecat pe unde am vazut track-ul, dar pe unde ne-am dat seama apoi ca era intoarcerea. Asta e, am urcat cu cea mai mare placere versantul si, dupa o pauza la izvor, am ajuns la bisericuta unde se desparte traseul.

La rascruce, dupa ce am incercat sa-l sun pe Alin sa vad care e sensul, dar nu era semnal, nu stiu de ce, am taiat-o in dreapta. Adica invers, dar ne-am prins de asta doar cand am ajuns sus in creasta. Asa ca am purces pe drumul care tine oarecum curba de nivel, am coborat in sat si apoi, brusc, am inceput urcarea spre creasta, printr-un pic de noroi.

Bucatica de creasta ne-a placut mult, la fel si coborarea de pe aceasta pana la intrarea in padure.

A urmat o lunga si frumoasa coborare spre Bogiltin, pe parcursul careia nu am putut sa nu ma gadesc la cei care, la concurs, au urcat-o. Cred ca pe aceasta s-a facut diferenta. Apoi din sat am inceput sa urcam, dar foarte domol, practic pana aproape inapoi la bisericuta. Trebuie sa fi fost o coborare de mare viteza. Sensul ales de organizatori este cel bun, cu siguranta, noi beneficiind in varianta noastra de o urcare brusca din start si apoi de ceea ce nu-mi place mie deloc, o urcare usoara de multi km.

Revederea cu bisericuta a fost foarte placuta, dar coborarea inapoi in drum ne-a cam obosit muschii de la picioare. Se vede lipsa antrenamentului de trail-running in ultima vreme, ceea ce e rau, ca Ciucasul bate la usa.

Am coborat in drum prin stanga, adica pe unde a fost urcarea, si nu am mai alergat si bucata de sosea de vreo 2 km. La iesirea in asfalt, asa arata GPS-ul ca ne-am descurcat. Binisor zic eu pentru o tura in doi, ma gandesc ca la concurs am fi facut o figura mai buna. Si sensul ales aleator de noi zic eu ca e ceva mai incet si mai solicitant.

In final, toate pozele facute de noi in aceasta zona de vis le-am pus pe Webshots.

Isverna de 1 Mai

Cu ocazia faptului ca Matei ne-a facut propunerea sa mergem sa ne petrecem weekend-ul prelungit de 1 Mai la casa lui din Isverna (din pacate fara el), ne-am adunat o trupa cu ganduri mari. Noi doi, Doru si Oana, pregatiti serios de MTB, am aterizat dupa cautari intense la casa joi noaptea pe la 2 jumate. Vineri dupa-masa au mai aparut si Robert, Madalina si Diana de la Timisoara, cu scop de relaxare si spre seara, dupa o tura pe jos pe la crovuri, au sosit si Alin si Gianina.

Avand trei zile la dispozitie, am inceput cu ceva lejer, o tura fara fortari, de aproape 50 km, sa vizitam imprejurimile cu bicicleta.

Astfel, nu foarte devreme, noi doi cu Oana si Doru am plecat pe sosea spre Podul Natural de la Ponoare si, apoi, pana la Padurea de Liliac unde inca nu erau inflorite toate tufele... Intr-o lene generala, la intoarcere, am ras o bere la birtul de la Podul Natural, apoi ne-am indreptat pe acelasi drum inapoi, dar am continuat spre Balta. Dupa ce am trecut un deal, am dat de o intersectie la dreapta si ne-am spus ca e imposibil sa nu gasim un drum la Isverna de acolo. Asa ca am ajuns in Gornovita de unde, pe drumul principal care incet s-a transformat intr-un super traseu de MTB, udati de o usoara ploaie, am trecut in Izverna unde ne-am intalnit cu Robert, Madalina si Diana cu care am facut o plimbare pana la intrarea in Pestera Isverna. La intoarcere, ne-am intalnit si cu Gianina si Alin care tocmai sosisera sa doarma si ei cu noi si sa ne insoteasca in tura de sambata, ziua cea mare.

Sambata ne-am mobilizat devreme, ca aveam planuri mari. Noi doi, Gianina, Alin si Doru ne-am transbordat bicicletele in Closani de unde urma sa facem o traversare pe forestiere pana in Cerna Sat, apoi sa urcam la Izvoarele Cernei si sa ne reintoarcem apoi pe drumul direct spre Closani pe la lacul de pe Valea Mare.

Tura a totalizat peste 80 km superbi. Am luat-o lejer si am savurat trecerea pe drumuri de TAF spre valea Cernei, drumul nesperat de frumos de pe malul lacului Iovanul (inclusiv celebrul loc unde acesta s-a rupt - intr-adevar nu se mai poate trece decat pe jos). Au urmat Izvoarele Cernei, o urcare de nota 10 si o coborare pe ploaie pana la Valea Mare. Dupa o mica neintelegere de trasee pe la coada lacului, am continuat pe asfalt si am ajuns cu bine pe la 19:00 la masini, avand timp sa spalam si bicicletele la un mic izvoras din intersectie.

Ce mai, o tura si o companie de zile mari, poze minunate si un final documentat pe masura. Ziua s-a incheiat cu o ciorba de burta la Baia de Arama si un gratar la Isverna.

Duminica, Gianina si Alin au plecat devreme sa mai dea o tura pe jos, iar noi ne-am strans lucrurile si am plecat cu totii pe DN spre Cerna, pana in pas, unde ne-am oprit si am dat o tura de plimbareala pe Varful lui Stan.

Noi doi, Doru si Oana am urcat prin dreapta, pe o creasta alpina demna de Piatra Craiului, nemarcata si destul de fioroasa, noroc ca unele pasaje care m-au cam speriat la vedere se ocoleau pe brane. Pe poteca normala, pe unde am coborat la final cu totii, au urcat Madalina, Robert si Diana pana aproape pe varf. A fost prima tura mai serioasa pe munte cred pentru Diana. Noi am urcat pana pe varful stancilor (sau varful "turistic") dar ne-am balaurit prin lastaris si in spate vreo 300 m sa ajungem si pe varful real, geografic.

Am ajuns jos destul de tarziu si, dupa o masa copioasa si foarte ieftina la Casa Alba din Baia de Arama (recomandata sincer tuturor), pe la 8 si ceva am taiat-o la Bucuresti unde, cu surprindere, am ajuns pe la 12:30 noaptea, deosebit de repede.

Cu ocazia turei am aflat si cum incap 4 biciclete in portbagaj: bine.

A fost un mini-concediu reusit, printre prieteni, intr-o zona in care vom reveni cu siguranta. Multumiri nemasurate lui Matei pentru cazare, casa e super, de asemenea si vecinilor care ne-au cinstit seara cu lapte si branza proaspete - Sa ne traiti!

Toate pozele din ture facute de noi sunt pe webshots.
Povestea si pozele Oanei si ale lui Doru sunt aici.
Povestea si pozele Gianinei si ale lui Alin sunt aici.