18 ore de vis - Iron Bike Oradea 2010

Cum ar fi daca, pentru 15:17 ore, piciorul ar fi una cu pedala, mana una cu ghidonul, iar magnetul nebun al vitezometrului l-ar face pe acesta sa se invarta pana la 265 km. Iar in spate ar ramane munti si vai de o frumusete si serenitate cum numai in Apuseni mai poti gasi, trecatori ascunse prin munti, prin catune batranesti uitate de lume, hainele imbibate de noroiul roscat cu bauxita s-ar lipi de piele sub picaturile apei de ploaie si s-ar usca pe coborari nebunesti de zeci de km cu pieptul aplecat peste ghidon? Iar impreuna cu un coleg de echipa, intr-un mic pluton, roata in roata, cu noaptea in cap, sa pleci intr-o aventura de neuitat care se  va termina doar cand soarele va fi din nou apus si intunericul stapan? Impreuna cu cele 02:40 ore de pauza, au facut aproape exact 18 ore de vis: Iron Bike Oradea 2010, 265 km, 4500 m diferenta de nivel si satisfactii nemasurabile in cifre.

Cifrele noastre, ale mele si ale lui Sorin, zic asa:
Total distance: 265 km
Moving average: 17,3 km/h
Total average: 14,7 km/h
Moving time: 15:17 h
Stopped time: 02:40 h

Cifrele lor zic locul 9, de care noi suntem multumiti, dar trecerea liniei de sosire este cea mai mare multumire posibila.

Si, pentru cine e curios ce simti cand treci prin asta, sau cel putin ce am simtit eu, il invit sa citeasca randurile care urmeaza, care vor fi poate cam lungi si cam plictisitoare. Macar am sa ma bucur eu sa le citesc peste cativa ani. Pentru ca e una din acele experiente care vor ramane cu tine pentru totdeauna.

Ballbreakers la final de cursa (foto de la organizatori):

Ceasul suna de ora 4 la pensiunea unde, vineri seara, in graba, dupa inscrierea cam tardiva, pe la 12 eu si Sorin am reusit sa inchidem un ochi. Bicicletele sunt pregatite, bagajele la fel, asa ca sarim pe ele si fugim la start. In intuneric, mai reusesc sa deslusesc cate o fatza cunoscuta, dar am ramas surprins sa aflu ca au participat multi cunoscuti pe care nu i-am vazut. Asta pentru ca, la 04:30, cu precizie de ceas elvetian, s-a dat startul in cea mai nebuna competitie de ciclism organizata vreodata pe plaiurile noastre natale.

Echipa Ballbreakers, vesela, la start (foto de la organizatori):

Primii 15 km, pe asfalt, au ocolit o zona care se pare ca datorita ploilor devenise cam impracticabila, iar organizatorii s-au gandit sa nu ne belim bicicletele din primii 5 km. Bine gandit. Noaptea e placuta iar noi doi rulam cu vreo 30 km/h, lejer, inconjurat de ceilalti concurenti, intr-o incalzire placuta pentru ceea ce va urma. Dupa o regrupare pentru a se respecta caracterul de mers in pluton, intrarea "in paine" a avut loc pe un drum lateral satesc pe care, pe nesimtite, am intrat in track-ul original al traseului, pe care l-am urmat cu sfintenie folosind GPS-ul de pe ghidon fara de care, trebuie sa recunosc, ar fi fost muuuult mai greu.

Intre timp, trecem pe langa primul punct de alimentare pe care-l vad doar cu coada ochiului, si sincer nu cred ca s-a oprit cineva la el. In schimb distractia inceteaza cand, ceva mai incolo, niste organizatori ne fac cu mana semn sa iesim de pe drum si sa intram pe un drumeag noroios pe un camp. Oups! Rulajul s-a terminat. Drumul se transforma brusc intr-o coborare cu noroi alunecos si bolovani, pe care bicicleta o ia pe unde vrea ea. Unii mai destepti ocolesc pe iarba, eu ma mai dau jos caci rotile se blocasera deja. E clar, bicicleta nu o sa mai mearga ca lumea dupa baia asta de noroi. Speram sa ajugem cu ele in stare perfecta macar pe urcarea la Stana de Vale, punctul culminant (credeam noi) al traseului.

Norocul face ca toata nebunia sa se termine intr-un sat unde pe drum curge un mare rau, iar dupa cativa zeci de m parcursi prin apa, bicicletele s-au curatat cat sa inceapa sa functioneze din nou acceptabil. O succesiune de drumuri satesti prin care rulam la trena cu soarele rasarind dupa dealuri ne duc spre prima urcare, un drum de piatra cubica prin padure, nu foarte dificil, pe care il urcam cu entuziasm si din capatul caruia, dupa un pic de forestier, intram in proaspatul drum modernizat din cheile Albioarei, de pe valea Sohodolului, drum care face legatura foarte importanta intre Beius si Borod, o foarte importanta scurtatura pentru cei ce bat drumurile Apusenilor si care acum cativa ani era sub orice critica, reusind sa-mi rup de vreo 2 ori tirantii de pe fata la Dacie pe el. Acum e asfaltat ca-n palma si, fara ca vitezometrul sa scada sub 40 km/h, intram vijelios in comuna Rosia. Totul era perfect, mai putin picioarele care imi inghetasera si nu mai simteam talpile. Am bagat totusi tare pana la intersectia spre Meziad, unde am tras la un birt pentru vreo 10 minute sa ne rehidratam.

Urmatorul punct de control a venit repede, si am mai bagat niste fructe uscate, dupa care, incetul cu incetul, drumul a inceput sa urce pana am iesit in soseaua de Stana de Vale. Intr-adevar, urcarea este deosebit de dura, mai ales dupa 90 km de pedalat. Cred ca asa, facuta "de dimineata", ar fi fost foarte fun. Nu ne-a fost greu, dar a fost un pic demoralizanta, stiind ca e cea mai grea bucata din traseu (nu era de fapt, dupa parerea mea). Ne-am mai oprit de cateva ori cate 1 minut, sa nu ne blocam muschii si, dupa mai bine de o ora, am ajuns in varf. De aici a urmat o coborare lunga pe Valea Iadului, pana la Lesu, vale care e adanca si foarte rece si care a facut multe victime printre cei care au intrat pe ea incalziti de pe urcare si in tricou.

La Lesu ne-a asteptat cel mai important punct de alimentare, cu pulpe de pui la gratar, cu orez si o gramada de alte bunatati. Ne-am infruptat din ele fara mila, pentru ca urma drumul de contur al lacului, unde era timp sa se digere mancarea. Dupa lac, am coborat un pic pe sosea spre Remeti si, nu foarte departe, un alt punct de alimentare ne-a bagat pe cea mai grea urcare a concursului, cea de pe Valea Daica, pe unde, pe pante destul de la limita, am trecut prin niste catune izolate deosebite spre valea Bratcutei, unde am intrat pe o coborare destul de abrupta, pe care imi era frica de frane, doream sa le protejez cat pot de mult, stiind ca daca incepe ploaia mult anuntata, ele vor fi suprasolicitate si s-ar putea sa raman fara ele. La baza coborarii astepta un mosulica cu un Trabant care m-a intrebat curios daca mai sunt multi de coborat, sa urce si el. Eu i-am zis ca mai bine sa urce si sa mai dea niste claxoane, ca lume mai e destula. El saracu' ar fi asteptat de frica sa nu loveasca pe unul dintre noi care coboara mai repede si neatent.

Valea Bratca, desi neasfaltata, era ca-n palma si a permis o viteza foarte mare, dar am apucat totusi sa vedem si peisajul. Pe nesimtite, am ajuns in Bratca de unde, peste dealurile binecunoscute, am trecut in Balnaca, Suncuius si apoi in Vadul Crisului si Birtin, la urmatorul punct de alimentare.

Pentru mine, aici, cam la km 175, a inceput cea mai grea bucata, urcarea la Tomnatec, pe care a inceput si ploaia. Nu stiu de ce m-a rupt un pic, cred ca era mai mult psihic, pentru ca de pe harta nu prea intelegeam profilul, lucru greu oricum in zonele carstice, care nu prea respecta regulile deal-vale. Pana la urma, antrenat de un telefon care imi tot suna si nu puteam sa sun inapoi, am ajuns la capatul urcarii de vreo 12 km. De aici, chiar nu mai stiam pe unde ne duc organizatorii, harta era destul de incurcata. Imi era frica de multe urcari. Nu a fost sa fie asa, dupa vreo 3 km de asfalt pe drumul de Alesd, am dat de un nou punct de alimentare de unde am mai urcat doar vreo 50 m. Sus, a fost cel mai greu moment al concursului. Am luat o pauza sub un copac, eram distrusi de frig iar eu nu mai puteam sa pun mainile pe ghidon, orice atingeam cu palma, ma electrocuta imediat, era un efect al distantei lungi combinata cu manusile ude. Ne-am luat toate hainele pe noi, pentru ca urma o coborare lunga si, ce sa facem, am plecat pe cea mai "MTB" bucata a traseului, o coborare intr-o vale cu drum de TAF, cu mult noroi si bolovani. Nu era ceva nu stiu cat de tehnic, dar combinat cu faptul ca trecusera 200 km si de-abia mai tineam mainile pe ghidon, au facut-o destul de dura. Ea se termina intr-un drum care arata ciudat pe harta, facea o gramada de curbe si avea forma unei mari potcoave, pleca aproape de unde pornea. Imi era frica sa nu fie ceva serpentine nasoale, frica ce se adauga senzatiei de disconfort. Nu a fost sa fie asa, era un drum de curba de nivel, si ceea ce credeam eu ca sunt serpentine, erau de fapt trecerile unor paraie. Drumul era plat cu usoare bucati de coborare. Asta mi-a facut moralul sa revina in parametri normali, cu toate ca schimbatorul spate a inceput sa refuze sa mai functioneze, probabil un cablu blocat intr-un bowden pe undeva. Mergea foarte greu la revenire. Cum de la inceputul concursului am constatat ca nu mai pot folosi foaia mijlocie, facand chainsuck instantaneu, am pus spatele pe o viteza intermediara si jonglam doar cu fata, pe foaia mare si mica, treaba care mergea perfect: cu cea mare puteam sa tin o viteza de 25 km/h pe plat, cea mica ma lasa sa urc. Drumul, destul de lung si cu multe bucati de noroi, s-a terminat cu o coborare lunga pana in drumul asfaltat de la Dobresti care, speram eu, ca ne va duce tot pe asfalt in coborare spre Varciorog si Tileagd unde, practic, concursul era ca si incheiat. Am ajuns la punctul de alimentare de la intrarea pe asfalt, unde am aflat ca ultima urcare din concurs, pe undeva pe langa Oradea, s-a scos si de la Tileagd mai avem doar rulaj prin niste sate. Asta ne-a adus moralul la maxim din nou. Apoi ni s-a spus ca pana la Varciorog avem de urcat 300 m diferenta de nivel si o coborare tehnica. Cum eram deja veseli, nu prea ne-a mai pasat, asa ca, afland si ca suntem pe locul 9, am taiat-o in sus.

Problema mare a aparut la 100 m de la PC cand am simtit ceva ciudat la piciorul stang, ca si cand nu intrase placuta bine in pedala sau, credeam eu, s-a desprins placuta. I-am zis lui Sorin ca ne oprim, ca am o problema. Cand m-am uitat mai bine, se desprinsese bratul stang de la angrenaj. Fut&$#@i! Nasol! Sper ca mai merge pusa la loc. Aranjez bratul cumva la loc si strang cele doua suruburi, dar dupa 100 m cedeaza din nou. Am belit p$%A! Sa abandonam aici! Ma reculeg si ma asez langa bicicleta, intre timp ne depasesc doua echipe. Iau o decizie: pun bratul la loc, il fixez cat pot de bine lovindu-l cu un bolovan, apoi strang suruburile la maxim, e ultima sansa. Aproape ca imi venea sa plang. Dupa ce m-am lasat cu toata greutatea pe cele doua suruburi succesiv, am taiat-o in sus, eu pedaland doar cu piciorul drept, sa nu fortez treaba, neapasand cu stangul deloc. Evident, am luat-o in sus si cu o viteza usoara, tot ca sa nu apara forte nedorite. Cu emotii mari, am vazut ca treaba merge, ba mai mult, am depasit pana sus cele doua echipe care ne-o luasera inainte. Cu tot noroiul de pe drum, improvizatia a rezistat si ne-am vazut, fericiti, coborand spre Varciorog. Imi mai era frica sa nu cedeze franele, asa ca incercam sa franez mai mult natural pe zone cu mult noroi. Am ajuns cu bine in Varciorog la asfalt, unde trona un semn cu Urcare 10%. WOW, iar in sus. Dar nu putea sa fie mult, iar dupa aceea a urmat o coborare lunga pana in Tileagd, cu viteze de peste 40 km/h. Fix in drumul national, in Tileagd, au cedat de tot placutele de frana de pe fata. Dupa cum am constatat acasa, era uzat si jumatate din metal!!!

La PC din Tileagd eram veseli, credeam ca o dam pe undeva pe asfalt pana la Oradea. Nu ma deranja sa mai urc, dar nu stiam daca ma tine angrenajul. N-a fost asa, am mai avut o mica urcare pana in urmatorul sat, dar totul a fost OK. Intre timp s-a facut noapte. Ultima bucata a constat dintr-un rulaj de vreo 20 km pe drumuri cand asfaltate, cand cu balti si noroi, dar care a mers bine. Finalul a fost in oras, intr-o parcare, unde am aflat ca am ajuns tot pe locul 9. Super bine, cel mai interesant fiind ca nu ma simteam obosit deloc. Eram chiar fericit si bine dispus. M-a dus Rares cu masina inapoi la pensiune, de unde am luat masina mea si l-am recuperat pe Sorin cu bicicletele, am facut un dus, am dormit pana la 6 dimineata cand am taiat-o la Bucuresti sa ajungem la AC/DC. Super concert, super concurs, a meritat efortul, chiar daca luni si marti am dormit toata dupa-amiaza sa-mi revin.

Rezultatele complete ale concursului le gasiti aici.
O gramada de poze sunt puse aici.

La Ratei ca acasa

Al treilea weekend la Ratei. Tura din Grind se apropie cu pasi repezi asa ca o zi de antrenament pe faleza si in aven e binevenita. Plecam de vineri seara si ne cazam la Cerbu, in ultimul moment se hotaraste si Radu sa vina.
Vineri seara impart echipamentul pentru faleza si aven si fac planul pentru a doua zi. Imi propun sa plecam la o ora matinala sambata si ma intreb daca o sa reusesc sa mobilizez sapte oameni sa se trezeasca la sapte dimineata. Printre ei si Radu, deci misiunea e cu atat mai grea. Sambata ma trezesc mai intai la 5:33 apoi la 7 fara 10. Cu surprindere vad ca se trezesc si altii, deci e ok. Nu ma incadrez in program, abia la 8:30 suntem la faleza. Dar e bine, prima echipa merge la aven sa echipeze in timp ce noi echipam faleza. Pe la 1 cei de la aven vin la faleza iar noi mergem sa dezechipam avenul.

La faleza la Ratei, din nou

Afland cu cateva zile inainte ca Horatiu trebuie sa se intoarca in Bucuresti dupa maratonul Eco am zis ca cea mai buna idee de a petrece ziua de duminica este un mic antrenament pe faleza de la Ratei mai ales ca vineri am plecat din Bucuresti spre Moeciu impreuna cu Radu Dumitru si Roxana. Desi sambata dimineata la start am plecat un pic cu inima indoita ca nu stiam cum o sa ma simt pe traseu, tinand cont de faptul ca nu prea am avut timp sa alerg pe munte, iata-ma la finish dupa 6h:42min de la start. Un timp bunicel, care imi ridica moralul pentru urmatoarele maratoane la care voi participa. Horatiu in schimb e cel mai tare din familie, el alearga mult mai bine in primul rand pentru ca a tras mai tare la antrenamente dar si pentru ca are un psihic foarte bun la concursuri. Concursul mi-a placut la nebunie, organizarea a fost de departe impecabila. Sis au fost la inaltime, vineri noaptea cand am ajuns la Moeciu ele erau pe baricade. Se pare ca aceasta mica comunitate de alergatori creste de la un concurs la altul asta si datorita lui Lucian Clinciu care a fost deschizator de drumuri in ceea ce priveste maratoanele de alergat pe munte dar si concursurile de schi de tura. Dupa ce ajung la finish, schimb cateva impresii cu oamenii cunoscuti dar mai ales cu colegii de club: Radu, Alin si Ovi. Radu e pentru prima oara la un concurs de acest gen si in ciuda faptului ca e fumator convins se descurca destul de bine. In fine, nu avem timp de pierdut, strangem bagajele si mergem in Sinaia unde il lasam pe Horatiu la trenul de 9 seara iar noi ne continuam drumul spre tabara Cerbu.

Radu

La Cerbu, in ciuda faptului ca e 1 mai e liniste totala. Se pare ca suntem singurii musafiri. Cum ora e tarzie ne bagam la somn mai ales ca oboseala de peste zi isi pune amprenta asupra noastra. Duminica, pe la 9 dimineata ne hotaram sa incepem ziua cu obisnuita cafelutza. Dupa ce mancam strangem tot si mergem la faleza unde ne intalnim cu restul trupei.

In plina actiune

La faleza echipam o parte din trasee. Ne dam pana pe la 5 dupa care dezechipam si ne punem sa mai mancam ceva. La 7 plecam si dupa o oprire la o bere in Pucioasa ne continuam drumul spre campia noastra minunata.

EcoMarathon - sperante de foarte bine

Prima mare emotie si primul mare concurs estival de anul acesta, Eco-Marathon-ul din Moieciu de Sus, a trecut. Multe intrebari si multe ore de antrenament si-au gasit raspunsul. Si nu a fost chiar rau. Am aflat ca, pentru mine, pe 1 mai 2010, 42,2 km cu 2100 m diferenta de nivel = 6:09. Si in acest timp m-am si ratacit o data destul de rau, deci as putea lejer sa presupun un timp de sub 6 ore. Roxana a scos 6:42. Mi se par niste rezultate mult mai bune decat la MPC in toamna, mai ales ca mai toata lumea a considerat aceasta cursa ca fiind mai dificila. Tot cu noi a mers si Radu Dumitru, care a participat pentru prima data la un asemenea concurs, la proba de cross. Povestea lui este aici.

Acuma sa spun cum a fost. Pai a fost aproape perfect. Desi am ajuns tarziu la fata locului, pe la 1 noaptea, SiS erau pe baricade si ne-au inscris, la ora aia, asa ca a doua zi ne-am trezit mai relaxati si am bagat o omleta, branza si sunca.
La start s-au aliniat vreo 400 de oameni, cam 2 treimi la cross si restul la maraton.
Am pornit in alergare medie-usoara pe asfalt, apoi pe forestier cativa km, ascultand sfatul tuturor de a nu lua betele. Pe prima urcare serioasa, spre Fundatica, am regretat profund aceasta decizie: eu functionez cu bete pe urcare, e clar. Practic mi-am rupt picioarele incercand sa depasesc lumea si apasand, in lipsa betelor, cu mainile pe genunchi. Primul punct de alimentare mi-a confirmat parearea despre organizarea perfecta a acestui maraton: cel mai bine aprovizionat punct din cate am vazut pe la concursuri. Am bagat apa, Sponser si fructe uscate si am continuat, o coborare usoara, o urcare usoara si apoi ultima coborare, abrupta, inapoi la start. Prima bucla, de 14 km, am terminat-o in vreo 1:40. Am tras tare, sa vad cum stau. La sosire nu am oprit deloc, dar mi-am luat din mers betele si am pornit pe urcarea destul de abrupta de pe intrarea in tura 2. Pe coborarea de pe primul deal, am urmat un drum de care bine conturat, pe care vedeam concurentii alergand inspre vale. Dar surpriza, dupa ce am coborat vreo 100 m altitudine, ii vad pe toti intorcandu-se. Cu totii am gresit drumul: inapoi in sus sa vedem unde. Am urcat ceva pana la o intersectie destul de prost semnalizata, cam singura problema de marcaj dupa parerea mea de pe traseu. Sa tot fi pierdut vreo 10 minute si tot moralul. I-am dat la vale spre Cheile Gradistei, unde speram sa dau de o urcare simpatica. Nici vorba! A urmat cea mai scarboasa bucata de traseu, un forestier plin de masini si de praf care ne bloca plamanii, fiind nevoiti sa ne deplasam printre grupuri de turisti de tip gratargii grasi. Sper din tot sufletul sa scoata bucata asta data viitoare, nu are nimic din frumusetea restului traseului. De la ceva complex monstruos turistic din varful dealului, am coborat pe ceva drumuri satesti si apoi pe o poteca abrupta inapoi la sosire, astfel terminand si tura 2. Iar n-am avut chef sa stau, mai ales ca se vedea ca urmeaza ceva ce-mi prieste, o urcare lunga si abrupta, urmata la final de una si mai tare pana la vreo 1500, punctul cel mai inalt al concursului. Dupa cum stiam despre mine, urcarile au mers brici, probleme am inceput sa am pe coborari. Dupa un gel inainte de ultima urcare la Gutanu, parca am trecut pe turbo, am depasit tot ce am intalnit si, din ultimul punct de control, am alergat aproape non-stop pana la sosire, ceasul spunandu-mi ca va fi un rezultat bun. Tot ce speram era ca bucata de asfalt de la final sa fie cat de mica, si asa a fost, vreo 100 m. Cativa km de asfalt pe final m-ar fi rupt complet. Am trecut linia de sosire foarte fericit. Dupa vreo jumatate de ora a venit si Roxana, si rezultatul ei mi se pare extraordinar.

 Ce mai, se pare ca visele mele 5:30 la MPC nu sunt chiar nerealizabile, ca pana atunci mai e muuuuuult antrenament si muuuuulte concursuri si ture pe munte.

S-a dat drumul la pedalat: bike pe dealurile Campinei

Duminica de 25 aprilie a insemnat prima tura de bike pentru mine anul asta. Astfel, am plecat la o tura de antrenament pe langa Campina, impreuna cu Doru si Oana, Sorin si Dragos. Tura are cam 63 km, in intregime asfalt, dar cu diferente de nivel super tari, insumand cam 1810 m si arata cam asa (traseul de pe GPS-ul meu l-am pus pe Bikemap):

A fost o tura pe de o parte relaxanta, cu multe pauze de bere, dar pe de alta parte de antrenament serios, toate urcarile fiind parcurse fara oprire. Intr-un final, timpul meu total de pedalat a fost cam de 3:50 h, dar am mai facut ceva bucle prin padure si m-am mai intors de cateva ori sa urc din nou o panta mai delicioasa, deci probabil cam 3:30 - 3:40 ar fi corect.

Concluzia este ca merge bine treaba pentru inceputul de sezon, dar in aceiasi ordine de idei peste doar cateva zile voi lua startul cu Sorin in echipa in Iron Bike, un concurs de MTB de 275 km, pentru care cu siguranta nu e suficient cat putem acum. Dupa Eco-Marathon-ul de la Moieciu va urma o serie de antrenamente serioase de rulaj. In fine, iata-ne pe mine si bicicletutza mea gata de un nou sezon de MTB (foto facute de Doru - toate pozele lui le puteti vedea aici):

La Ratei, partea a 2-a

We trecut a avut loc cea de-a doua parte a Stagiului de Initiere in Speologie "Vali Neagu", al Clubului Focul Viu, la care am participat in calitate de cadru. Roxana nu a mai putut sa vina si we asta. Sambata dimineata, dupa o alergare de la Cerbu la tunel si inapoi la faleza, am mai bagat o zi cu stagiarii pe perete, si inca o editie de concurs amical cu Martinez, de data asta pe un traseu ceva mai complex, cu foarte multe maini curente si o mica tiroliana la final. Am facut un filmuletz cu "evolutia" mea, pentru ca speologia sportiva e un sport mai putin, mai ales ca a cam fost omorat de federatie prin 2000, considerandu-se ca speologia e mai mult decat un sport. Da, asa e, dar multitudinea de concursuri dinainte erau frumoase si atrageau oameni, din care apoi destul de multi ramaneau ca speologi activi si cu rezultate deosebite explorative. In fine, asta e filmuletzul si sportul meu initial, sa zic asa, la care sunt destul de bun as zice. E mai interesant, nu e un sport cu viteza mare de deplasare, ci conteaza mai mult cat de repede faci manevrele destul de incalcite de trecere a diferitelor obstacole pe coarda. Dar e nevoie si de forta si viteza. Mi se pare un sport destul de complex, e nevoie chiar si un pic de strategie. Dar sa las vorba si sa pun filmul:



Dupa faleza, am taiat-o la un alt alergat, impreuna cu Marian, dar de data asta aveam chef de mai mult. Si cum la amiaza se blocasera unii prin zapada spre cantonul Bratei, am zis sa o tai pana acolo. Am aproximat vreo 2 km de la tunel cand am ajuns la zapada. Tura pana la tunel are 3,6 km pe un sens, dar cu 250 m diferenta de nivel! Am mai adaugat 2 km si inca vreo 130 m, pentru un total de cam 11,5 km dus-intors. Asa arata unde ne-am oprit :)

Duminica am mers la aven, la Bratei, unde datorita faptului ca am fost multi, am coborat doar pana la platforma intermediara de la -30 m. Oricum, si asa, a durat destul de mult, dar deh, e stagiu de initiere si nu prea conteaza.

Am terminat ziua, ca de obicei, la restaurantul Viena de la Pucioasa unde, ca prin minune, portiile mici de saptamana trecuta au revenit la dimensiunea normala. Oare pentru ca era si patroana pe acolo? In fine, s-au terminat 2 weekend-uri de speologie (la faleza, e drept) de care imi era destul de dor si din care mi-am propus sa fac anul asta ceva mai multa. Sper sa ma tin de cuvant, cu atatea concursuri.

Inca un pas - semimaratonul

O zi normala, mers la 8 la lucru, la 4 lumea pleaca, eu mai am de lucru pana pe la 6, directia Herastrau la un alergat. Si asa, alergand pe langa parc, vad ca ma simt bine, asa ca azi e ziua.

Deci, sub 2 ore dupa servici in parc. Am reusit o chestie care mi-o doream demult. Sa vedem ce urmeaza, mergem mai departe...

La Ratei

Weekendul acesta dupa o pauza de doi ani a fost primul modul din stagiul de la Ratei. Modulul al doilea urmeaza sa fie weekendul urmator. Cum nu am reusit sa plecam de dimineata, vineri la ora patru fix iesim pe poarta si mergem sa le recuperam pe Anca si pe Sasha. Acasa mai facem o oprire scurta sa luam restul bagajelor iar pentru mancare mai facem doua escale. In fine, reusim sa ne urnim pe la sase seara, dar parca toata lumea merge incet, se merge in coloana in afara localitatii asa ca abia pe la noua seara ajungem la Cerbu. Descarcam materialele si munitia si ne punem la povesti, in timp ce Horatiu merge sa tina lectia teoretica cursantilor. Dupa cateva beri, pe la 12 noaptea, ma lansez cu Ducu intr-o lectie scurta de istorie si niste versuri din Eminescu si dupa o incheiere glorioasa mergem la culcare.
A doua zi pe la sapte dimineata Radu da trezirea si dupa ce mai lenevesc un pic, imi tarasc picioarele pana in camera vecina unde oamenii se pregatesc sa mearga la faleza. Eu sunt in echipa care merge la aven, suntem vreo cinci oameni care mergem in Bratei. Recunosc ca vremea de afara nu ma imbie sa fac mare lucru, si ideea de a face TSA pe ploaie imi da fori. Da, stiu e speo, dar uite ca lenea incepe sa ma cuprinda si cum nu am mai fost de un an pe coarda ma gandesc sa incep cu o mica echipare la faleza.

Pe faleza foto: Anca Munteanu

La faleza incep cu lasatul corzilor jos dupa care continuu sa pun mana curenta de jos. Radu ma pune sa micsorez buclele nodurilor din amaraje si sa fac segmentele de maini curente mai mici asa ca am de lucru. Intre timp stagiarii isi vad de stagiu intre timp Andrei echipeaza si restul mainilor curente. Desigur prognoza ne urmareste, ploua in reprize de 15 minute cu pauza de 10. In fine, pe la doua o ploaie mai serioase ne trimite sa ne adapostim care pe unde poate. Pana la uma pe la doua jumate incepem sa ne urnim spre aven. Vin cu noi si Cristina si Anca, Anca nu stie sigur daca o sa coboare.
Dupa urcusul surt pana la aven incepem pregatirea echipamentului. Planul e sa echipez eu pana la platforma iar Andrei restul.

Incepem echiparea foto: Anca Munteanu

La parcurgere e Cristina, Silviu si Anca iar Octav ne supervizeaza cum echipam, el coboara doar pana la platforma. Incep echiparea. Ca de fiecare data inainte de a incepe sa echipez, dupa o pauza de TSA, imi simt gura uscata si ma incearca emotii. Dupa ce pun mana curenta cobor la prima platforma. Incepe sa ploua usor, eu continuu cu mana curenta pana ajung la primul Y. Dupa ce pun bucla care se potriveste cel mai bine cobor un pic si stiu ca urmeaza un spit pentru deviere. Ma uit peste tot si nu il vad, asa ca la sugestia lui Octav pun devierea dupa un bolovan. Merge destul de bine asa ca cobor si ajung la fractionarea dubla, dar cum un spit se misca decid sa echipez un singur spit. Echipez si urmatoarele fractionari si ajung la a doua paltforma si la capatul corzii. Il strig pe Andrei sa coboare sa continue echiparea.

Pe platforma foto: Anca Munteanu

La Y-ul mare ne mocaim un pic cam mult pana il echipam pentru ca eu stiam de anul trecut ca sunt trei spituri, Octav ne ajuta si pana la urma il facem din doua spituri. Andrei coboara si echipeaza si devierea si ultimul Y dupa care ne da liber. Dupa ce coboara Silviu si Cristina cobor si eu. Silviu urca primul din motive de frig, urmeaza Cristina si eu. Inainte sa urc aud niste zgomote venind dinspre tunel. Nu imi dau seama cine se poate plimba la ora asta prin tunel. Ulterior aflu ca Horatiu iesit la o tura de alergat a vrut sa isi faca simtita prezenta. Dupa ce termina de dezechipat, urca si Andrei astfel ca la opt seara ne regasim toti sus. Strangem echipamentul si coboram la masini. La noua seara ne intoarcem la cabana, asistam la lectiile teoretice si dupa ce mancam deschidem sesiunea de bancuri la care Ducu si Horatiu se descurca de exceptie. A doua zi e mai greu cu trezitul, vremea e dintre cele mai nasoale dar baietii de la stagiu pe la zece pleaca la faleza. Horatiu e hotarat sa mai alerge o tura inainte de faleza, eu prefer sa mai dorm. Dupa ce stam la cafele prelungite pana pe la 12, reusim sa ne urnim si noi si mergem la faleza. Pe la patru incepe dezechiparea asa ca impreuna cu Octav si Sasha ne alegem cate un traseu pe care il dezechipam. Dupa ce strangem tot calabalicul ne arhivam toti in masini si dupa o pauza de spalat corzi si echipament ne oprim in Pucioasa la carciuma pentru concluziile turei.

Cantonament de Paste la Cluj

Cum nu ne sta in fire sa ne punem la masa cu bucate si sa nu ne mai ridicam de acolo 3 zile, ne-am gandit sa ne petrecem Sfintele Sarbatori la Cluj, dar in acelasi timp si sa ne incepem antrenamentul pentru un sezon deloc usor ce va urma. Asa ca am ajuns la Cluj vineri, cu gandul sa stam pana luni si sa dam macar o tura mai serioasa de trail-running.

Sambata, de dezmortire, am dat o mica alergare de 8,5 km si vreo 220 m diferenta de nivel, prin Hoia.

Treaba nu a mers foarte prost (cum ma asteptam), ba chiar as putea sa spun ca, inclusiv urcarea de pe strada Donath pana la observator, nu m-a obosit in mod deosebit. Traseul il gasiti pe Runmap.

Astfel, cu curaj, duminica am dat un traseu mai adevarat, de data asta prin Faget, o zona care mi se pare raiul antrenamentului de trail-running. Daca as mai sta in Cluj, toata ziua as fi pe acolo alergand... In fine, traseul nostru de alergat a acumulat aproape 25 km cu 540 m diferenta de nivel, destul de mult as zice eu pentru inceputul sezonului. Urcare din Manastur pe banda rosie, apoi pe asfalt pana spre Salicea, cruce albastra pe vf. Peana, banda albastra pe langa Izvorul Bilascu, apoi banda rosie inapoi in soseaua de Ciurila. Pentru antrenament psihic, am mai urcat o data spre Salicea pe asfalt, terminand cu o coborare pe cruce albastra pana la poligon. Oboseala mai mare a inceput sa se simta cam pe ultimii 5 km, dar a fost ok.

Am reusit sa parcurgem, la inceput de sezon, traseul cu o medie de vreo 8,4 km/h, ceea ce suna incurajator. Abia asteptam maratonul de la Moieciu, dar pana atunci mai avem cateva saptamani de antrenament serios. Traseul l-am pus pe Runmap.

Ma dusei sa pedalez la Olt

De mult aveam eu un plan sa dau o pedala pe la Draganesti, campia usor delurita acoperita cu paduri si, mai ales, Oltul, care in zona este format dintr-o "salba de hidrocentrale" cum ne-au invatat comunistii si care au pe malul lacurilor drumuri forestiere de contur m-au facut sa cred ca merita incercarea. Peisajul lacustru cu lebede, ratuste si pelicani merita efortul, chiar daca zona e destul de murdara prin apropierea localitatilor (cine stie, poate "Let's do it, Romania!" va rezolva ceva...)

Astfel, sambata, cu inima in dinti, am hotarat sa deschid aceasta zona. Din pacate, planul de acasa nu s-a potrivit, si in loc sa am toata ziua de la 2 incolo, am avut timp doar de la 11:30 pana pe la 15:00, dar m-am pus in sa si am taiat-o spre Olt pe primul forestier mai interesant pe care l-am vazut.

Padurea din zona e brazdata de ceva forestiere simpatice. Am ajuns la DN-ul de Caracal fix la podul peste Olt, de unde am continuat pe malul stang pana la barajul de la Draganesti. De acolo, am urcat pe malul drept pana la confluenta cu Oltetul, unde a trebuit sa urc pe acesta in sus pana la Cioroiu, la primul pod. La intoarcerea la Olt, la confluenta, m-am oprit pentru o sesiune foto solitara.

Am trecut inapoi pe malul stang la urmatorul baraj si am luat-o inapoi ca deh, "Time's up!". La Draganesti la baraj am schimbat din nou malul, si am iesit la DN la Stoienesti (cam cea mai murdara zona). M-am intors direct prin camp, unde apa inca nu se uscase si am avut parte de o baie de noroi lutos de zile mari (clasic: bicla de 30 de kile, rotile nu se mai invart, noroiul mult peste pantofi...) In total aproape 70 km cu o viteza medie de vreo 20 km/h, o dezmortire perfecta inainte de un sezon care promite sa fie bogat.

Track-ul turei il gasiti pe Bikemap.

Am dat si vreo doua plimbari cu Castor sa-l mai scoatem la alergat si am facut niste poze, ca isi gasise el o pasiune in a sari un paraias de pe-o parte pe alta. E un dulce si abia astept sa-l mai scoatem la munte...

Sinaia, altfel

Mi-am dorit de mult, cum am mai spus, un setup usor de tura. Mi-am dorit sa pot sa bat muntii si iarna asa cum o fac vara, dar nu frustrat si sa ma lupt pentru fiecare pas pe jos. Personal detest mersul pe jos iarna pe munte: n-am reusit niciodata sa gasesc frumusetea in a intra pana la brau in zapada la fiecare trei pasi si a munci 1 ora pentru a merge 100 m.  Am senzatia ca natura isi bate joc de mine la modul cel mai nasol... Consider, cel putin pentru mine, ca mersul pe jos trebuie lasat doar pentru traseele tehnice (din care, oricum, nu prea fac).

Pe schiuri in schimb, e alta viata: viteza la urcare este asemanatoare cu cea obtinuta vara pe jos, pe plat este superioara iar la vale, hmmm, cred ca e evident ca nu se compara. Per total, undeva intre alergat si bicicleta. Iar daca mai ai parte si de o zapada buna, coborarile iti aduc un zambet suplimentar pe fata.

In aceasta ordine de idei, in combinatie cu faptul ca a dat vara peste noi iar zapada se va retrage cu viteza maxima spre crestele inalte si vaile adanci, am fugit la Sinaia pentru un ultim weekend de bagat pe piei. Dar altfel, asa cum imi doream demult. Adica sa urc pe piei de jos, nu de la 1400 ci mai jos, din oras. Cat mai jos. Sa simt ca am urcat muntele ca si cum statiunea de schi nu ar fi acolo.

Sambata: Premiera absoluta - pe Genune cu basca-n cap

Astfel, sambata am plecat (cam tarziu) si am ajuns in Sinaia pe la 12. Am hotarat sa lasam masina la intersectia cu Poiana Stanii si sa urcam de acolo pe platou, Babele, Plaiul lui Pacala si apoi inapoi.
Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, am schimbat programul de 2 ori:
- ne-am intalnit la 1400 cu Vlad, colegul Roxanei, cu care am dat o tura pe Tarle (mai aveam 3 urcari pe o cartela)
- am vorbit cu Bubulu care a zis ca urca si el cu cabina de ora 15, si vine sa dam o Genune, asa ca am zis sa o dam spre Babele mai repede si, cu ultima urcare si inca un bilet, am urcat pana la urma la 2000 cu cabina (rusineeeee)

Asadar, am taiat-o spre Babele, cu gandul sa ne intalnim cu Bubulu undeva pe drum, dar sa facem si noi ceva miscare. Cabina am vazut-o plecand cand eram la poligon la Piatra Arsa, iar cu Bubulu ne-am intalnit sub coborarea de la Babele. Am plecat sa aruncam o privire la Valea Urlatoarea, poate e de o tura, desi nu prea ma tenta cu schiurile de alergat. Oricum, era gheata oglinda si am renuntat, indreptandu-ne spre Genune.

Pe intrare, era o crusta de zile mari. Ma gandeam ca faceam carving pe acolo cu Thunder-ul. Cu Random, m-am descurcat, dar cu balans mare si nu cred ca foarte estetic. Pe fir in schimb, am dat de un pulver cat se poate sa fie de bun la +15 grade, neasteptat. Am putut cobora lejer pana in drum, si apoi pe drum pana la masina. Una peste alta, pregatit fiind de plimbare si mai putin de schi, am fost probabil primul care a coborat pe Genune cu basca-n cap...

Duminica: Semimaraton pe schiuri: 23,3 km, 1300 m dif. nivel

Duminica, in compensatie, am hotarat sa o comitem. Pornim clar de la gondola, urcam DOAR pe schiuri, mergem pana la Babele, dam si un Pacala si ne intoarcem pe la Piatra Arsa. Si chiar o facem!

Astfel, am plecat pe la 11, pe schiuri, de la gondola. Urcarea a fost de vis, sportul asta e deosebit. Am urcat pe partia veche, apoi pe partea inferioara din Tarle si in final pe Drumul de Vara si pe traseul de Piatra Arsa, pe la obarsiile Genunii si Pelisorului. Pe o vreme de vis, dupa 3,5 ore exact de la gondola, luam o pauza de masa la cabina la Babele. Am dat jos pieile la antena, de unde am taiat-o in jos.

Din pacate, partea care ar fi trebuit sa fie frumoasa, coborarea pe Plaiul lui Pacala, nu a fost chiar asa. Am dat de cea mai nasoala zapada data schiorului, nu crusta, ca aia e amuzanta, ci o fleasca totala pe care schiurile nu aluneca, te tarasti la vale ca melcul cu senzatia aia ca parca te tine cineva din spate, si incerci sa rupi niste viraje batranesti. In concluzie, nu am insistat, asa ca am coborat doar pana la intersectia cu traseul de Piatra Arsa, de unde ne-am intors.

La insistentele mele, am urcat si panta din Sinaia pana la antena, sa mai dam o urcare mai abrupta, dupa care am coborat pe Papagal, Tarle, am ocolit zona 1400 prin dreapta si inapoi la gondola pe partie. Surprinzator, am reusit sa ajungem pe schiuri pana la gondola fara mari probleme, le-am dat jos doar 5 m intr-un loc cu bolovani.

Per total, desi traseul in sine nu pare mare lucru, combinat cu urcarea din oras a dat o tura pe cinste: 23,3 km, 1310 m dif de nivel, 04:30 ore de mers, 02:00 ore de pauza, viteza medie la mers 5,1 km/h (4,2 inainte de coborarea de la 2000). Cine stie, poate mai prindem o tura anul asta, doamne-ajuta!

Traseul l-am postat (ca n-aveam unde) pe Runmap.
Toate pozele din tura le-am pus pe Webshots.

Concurs cu probleme tehnice la Madarasi si 2000 m la Azuga

In we asta, am facut un efort si am fugit la Madarasi, pentru ultimul concurs de schi de tura de anul acesta. Drumul e lung iar urcarea pana in statiune e grea, insa lumea spunea ca statiunea e superba si ca are si o partie super abrupta.

Acuma realitatea:
- drumul e probabil cel mai prost drum public pe care am fost vreodata, am urcat cu lanturi (oricum nu te lasa fara) dupa ce am achitat si o taxa de 7 lei si, credeti-ma, e nasol. Pe langa faptul ca urca destul de serios, si cu cateva curbe destul de abrupte, drumul avea santuri de roti sapate adanc in gheata si acoperite cu un strat subtire de zapada, practic lanturile se chinuiau sa muste din gheata din baza. Eu am din pacate lanturi scarita si am urcat curbele cu un pic de derapaj, probabil cu lanturi romb e ceva mai bine



- partia neagra si foarte abrupta nu e chiar asa, e undeva pe la 25 de grade la pornire si dupa vreo 100 m se domoleste bine de tot. In plus, pe la amiaza partea de sus era deja plina de moguli, care erau la moda acum 20 de ani, dar azi parca nu mai sunt la fel de amuzanti. Cel putin nu sa te dai o zi intreaga pe ei. Partia rosie e ok, cum trebuie sa fie, dai de cateva ori din fund si esti jos. Ca off-piste pe langa partie, ai de ales intre o defrisare plina de cioturi in care mai dai ocazional cu schiurile si o padure dintre partii care se termina in niste valcele si cu un gard care trebuie sa-l sari. Deci nu prea e business.

Partea buna: zona e superba, oamenii primitori si abonamentul e 40 RON/zi.

Acuma despre concurs: a fost un traseu super si simplu, nu foarte lung, din cate am inteles scurtat datorita viscolului. Am plecat in vana de la start, undeva in al doilea pluton (in fata la vreo 200 m se vedeau meseriasii din plutonul fruntas). Mai depasa cate unul coloana, dar eram multumit si trageam la maxim. La prima trecere in coborare am scapat o foca in zapada, am ridicat-o si le-am bagat pe ambele la piept. Mai facusem asta cu pieile BD de multe ori fara probleme. Coborarea am dat-o bine, era loc de mai bine dar inca nu m-am obisnuit total cu schiurile. Oricum, era prin pulver, frumos. Am ajuns in viteza la urmatoarea trecere, am pus pieile si am taiat-o la deal. Dar, *&%$##*&*!!! O piele imi sare efectiv de pe schi. Dau jos schiul, o pun la loc, iau schiul si plec dar, dupa doi pasi, sare din nou. Verific cu mana: nu mai lipeste deloc. Nu ca mai putin, nu, DELOC! Parca nu ar mai avea lipici. In 5 ani de schi de tura n-am mai vazut asa ceva. O potrivesc cumva cu o chinga de pe rucsac pusa la mijloc, mai merg vreo 10 m si iar sare. Mai gasesc o chinga si o prind bine si la coada, si merge. Intre timp, a cam trecut toata lumea pe langa mine. Apare si Roxana care avea pe un bat niste Power Tape, ii dau un bat de-al meu la schimb si zic ca m-am scos. Pe naiba! Nici Power Tape-ul nu se mai lipeste. Era un soi de umezeala nasoala. Asta e, plec cu o piele legata, o depasesc pe Roxana si inca vreo 5 concurenti, trec in coborarea urmatoare care a fost o linie dreapta superba cu hopuri, o data chiar am zburat prin aer vreo 2 m. La urmatoarea trecere, dupa cum ma asteptam, nu mai prinde nici cealalata foca. Era ultima urcare, vreo 300 m lungime pana la finish. Pun focile cumva si le leg ambele cu chingi la cozi. Urc incet dar focile imi flutura in lateral. Cu 20 m inainte de linia de sosire, focile zboara definitiv de pe schiuri, asa ca iau totul in mana si trec asa, pe jos, linia. Mersi lui Luci Clinciu care a incercat sa ma mai ajute cu focile la ultima montare. Nu am iesit foarte bine, dar asta e. A fost pana la urma un concurs super si a meritat sa mergem pana acolo, experienta nasoala mi se putea intampla oricand si oriunde.

Rezultatele de la concurs si un slide cu cateva poze se pot vedea aici.

Consolarea a venit dupa concurs. Am dat cu Bux care a venit si el cu Ada prin zona cateva ture pe partie cu teleschiul, sa vad cum e (concluziile mai sus) si, exact cand Bux zicea ca merge sa manance ceva, m-am intalnit cu o trupa mare care dadea o tura pe piei pana la premiere: o gramada de adevarati, din care as aminti pe sarite Joe, Luci, Dani, Balan, Andreea, foarte multa lume si doar spuma. Am avut onoarea sa "alerg" dupa ei si sa dau doua coborari superbe prin pulver neatins. Din pacate, focile au cedat din nou dupa prima coborare, iar Luci m-a ajutat cu niste foci de rezerva, foarte inguste, dar care m-au dus inapoi in statiune cu bine, mai putin cateva bucati mai abrupte pe care m-am cam chinuit, si partia pe care am urcat-o cu schiurile in spate.

Duminica am fost la Azuga unde am dat 3 urcari/coborari pe Cazacu, insumand aproximativ 2000 m diferenta de nivel (nu fiindca e 17 RON urcarea cu gondola, ci fiindca asa am vrut eu).

 E super cu schiurile noi (Movement Random) la deal, am facut un pic peste 40 minute pana in varf la antena. La coborare, schiurile sunt OK, se comporta acceptabil. Nu excelent, trebuie atentie, dar iti faci treaba cu ele. Nu le-as recomanda ca schi unic in colectie, pentru asta ar fi mai bun un Chaman sau un IKI. Mai jos e un film cu coborarea pe aceste schiuri, se poate vedea o oarecare instabilitate dar, cum ziceam, isi fac treaba. Pe pulver sunt chiar foarte bune, o sa incerc sa fac un review mai complet, si cu alte tipuri de zapada, numai sa apuc sa ma dau pe ele.

Postavaru Night si o zi de Ciucas - ziua cand am dat mana cu DYNAFIT

Sambata seara a avut loc cupa Postavaru Night la schi de tura - vertical race. Asta inseamna un concurs care include o singura urcare lunga, fara portiuni de coborare. In plus, concursul are loc noaptea, cu start la ora 19.

Pentru mine a fost insa mai mult decat un concurs. A fost ziua in care am facut pasul cel mare, spre Dynafit. Astfel, sambata la amiaza in Sinaia am intrat in posesia noului meu echipament de race:
- schiuri Movement Random 2011 - 168 cm, 115/76/105, 1100 g
- legaturi Dynafit TLT Speed
- clapari Silvretta X-Mountain (de compromis pana la anu', sper sa pot sa fac un sacrificiu sa trec pe Scarpa F1)
Inainte de concurs am primit de la Luci si noile piei Contour Carving de mohair.

Se anunta o tura frumoasa si interesanta. Interesanta a fost, dar nu a avut doar laturi frumoase. Astfel, experienta mea cu Dynafit a inceput in parcare la Club Rossignol unde, dupa o mica intarziere cauzata de un eveniment nefericit (un accident auto a unui participant la concurs pe care am fost sa-l ajutam), pe la ora 18, am zis ca ma pun pe schiuri si dau o incalzire. Toate bune si frumoase, pun schiurile jos, claparii pe legaturi, apas si... nimic. Nu intra. Mai incerc, din toate pozitiile, si nimic. Concurenti curiosi se uita la mine ciudat: ce-o mai fi si cu asta? Incerc tot felul de pozitii si tot nimic. Ma uit pe ceas, e 18:59, adica un minut pana la start, si eu nu am reusit sa imi bag claparii in legaturi. Ce mai, Dynafit-ul asta e un business mai mare decat credeam.

Am fugit cu schiurile la start si am rugat in jur sa ma ajute cineva. Am primit tot felul de sfaturi, baga intai un cui, apasa cu toata talpa, etc... Nimic nu mergea, iar organizatorii anuntau startul. Am adoptat cea mai de criza solutie. Am dat jos claparii, i-am bagat cu mana in legaturi si apoi m-am incaltat cu ei, cu schiurile gata prinse. PENIBIL !!!

Am prins startul in ultima secunda, ramas in spate si nevoit sa depasesc o gramada de oameni. O tai in sus si... surpriza!!! Parca nu mai am nimic in picioare, totul seamana cu o alergare in adidasi prin parc. Diferenta este senzationala. Practic am dat jos 2 kg pe fiecare picior, fata de schiurile mele Thunder de 187 cu Diamir Freeride. E ALT SPORT!!!

Bag tare la deal. Din pacate, ocupat cu legaturile, nu am mai apucat sa ma schimb, sunt cu o geaca grea si groasa, habar n-am ce prostii am in rucsac si n-am avut timp nici macar sa merg la toaleta. Asta e, greseala mea, trebuia sa ma exersez de mai devreme cu legaturile. Dar cum sunt doar 4,5 km, o dau asa. Mai depasesc pe unul-altul. Pe ultima panta, destul de abrupta, ma mai depasesc si pe mine vreo 2 concurenti. Ajung la sosire rupt in gura, atat fizic cat mai ales psihic, de frustrare. Ajung totusi destul de bine. Dau jos schiurile si ma relaxez.

Dupa putin timp apare si Alin si apoi Roxana. E frig si viscol si ei vor sa coboare la cabana Postavaru, unde va avea loc un mic chef urmat de premiere. Vreau sa merg si eu dar, ia ghiciti? Trebuie iar sa imi pun schiurile in picioare. Si iar nu-mi iese. Incerc vreo 10 minute si nimic, asa ca le zic sa plece ca vin si eu. Incearca multi sa ma ajute, dar e noapte si e viscol. Pana la urma adopt aceiasi metoda, cu descaltatul, si ajung la cabana.

La Postavaru, cheful era in toi, la inceput cu muzica mai relaxata, iar mai apoi trecand pe AC/DC, Metallica si alte chesti grele, care ne-au facut sa tzopaim si sa dam din cap pana pe la 1 noaptea. Eu insa am mai luat cateva pauze, in care m-am retras cu schiurile pe holul cabanei pentru a invata, dupa razboi, sa folosesc legaturile. Probabil am stat in total o ora facand asta, in vreo trei ture, dar finalul a fost victorios: am cam inteles cum sta treaba. Totusi, claparii mei intra ceva mai greu, le lipseste un ghidaj pe care cei Dynafit il au. Dar imi iese!

Premierea a inceput pe la 1 noaptea. Roxana a luat locul 3. Trebuie sa o trec si pe ea pe Dynafit, neaparat. Eu am iesit pe 13. Nu e rau, dar inca nu stiu ce inseamna asta ca timp. Abia astept sa vad. Stiu insa ca daca nu aveam problemele care le-am avut, as fi castigat poate chiar 4-5 minute. Offf, data viitoare.

Totul s-a terminat cu o coborare la frontala pe Sulinar, pe un pic de pulver asezat peste damburi, unde schiurile s-au comportat peste asteptari. Claparii la fel, sunt peste asteptari de rigizi. Singura problema pare sa fie unghiul claparilor, ceva mai drepti decat sunt obisnuit, pozitie care ma cam arunca pe spate. Pana jos m-am prins, trebuie sa stau mai aplecat pe limbi.

Am descarcat doua poze cu noi din cele de la organizatori, noi evident n-am apucat sa facem poze, fiind concurs.

Dupa o noapte friguroasa dar ieftina la Hotel Codreanu, duminica pe la amiaza am mers la Muntele Rosu sa dam o tura. Pulverul era imens si uscat. Am dat o coborare pe fata din spatele cabanei, dar schiurile alunecau cam greu, zapada era cam ciudata. Apoi am dat o coborare pe valcelul nostru de pe valea Berii. Nici acolo nu aluneca cum trebuie, practic l-am dat aproape direct. Se pare ca asa a fost zapada, si Bubulu a patit acelasi lucru in Bucegi, a dat la betze de la Manoliu la Babele.

Din pacate, obiectivul aparatului foto a inghetat si nu am putut face poze, asa ca pe data viitoare. Primul weekend pe Dynafit a fost interesant si urmeaza o saptamana de exercitii cu legaturile acasa. Unde am descoperit totusi ca talpa la clapari e o idee cam subtire in zona de presiune a legaturii. Am lipit un petic de vulcanizare de bicicleta pe talpa claparilor si, automat, legaturile se inchid perfect.

Sa speram ca vom face o figura si mai buna saptamana viitoare la Madarasi, unde va fi si coborare, la care ne pricepem cat de cat.

Cateva poze de la Postavaru Night facute de Sis Team le puteti vedea pe Picasa.