Nohtaram Selucreh

Adica Hercules Marathon, pe care ne-am dus sa-l parcurgem si noi cu ocazia zilelor petrecute la Tismana. Dar nu stiu cum am facut, ca ne-a iesit tot traseul invers, asa ca i-am zis si eu tot invers.

Nu ma apuc acum sa incarc net-ul cu un alt track al maratonului, el exista deja pe Runmap. Totusi, asa arata vazut de sus si asta e profilul invers, cel parcurs de noi:

Ce sa zic, am fost impresionati de frumusetea si continuitatea traseului care, intr-adevar, face o tura pe drumuri tainice in jurul maretului varf Arjana, care troneaza deasupra vaii Cernei. Imaginea Arjanei pe de o parte si a versantilor abrupti ai muntilor Mehedinti de cealalta parte a vaii, peisajele rustice, privelistea, satele pierdute in munti, toate dau o nota aparte acestui traseu minunat. Felicitari timisorenilor pentru munca depusa, felicitari lui Gianina si Alin. Ne pare rau ca nu am putut participa la concurs, dar parcurgerea traseului acum a venit ca si o oarecare consolare. La anul viitor vom spune mai mult ca sigur prezent la start!

Am parcat la Dumbrava si am plecat pe unde am vazut track-ul, dar pe unde ne-am dat seama apoi ca era intoarcerea. Asta e, am urcat cu cea mai mare placere versantul si, dupa o pauza la izvor, am ajuns la bisericuta unde se desparte traseul.

La rascruce, dupa ce am incercat sa-l sun pe Alin sa vad care e sensul, dar nu era semnal, nu stiu de ce, am taiat-o in dreapta. Adica invers, dar ne-am prins de asta doar cand am ajuns sus in creasta. Asa ca am purces pe drumul care tine oarecum curba de nivel, am coborat in sat si apoi, brusc, am inceput urcarea spre creasta, printr-un pic de noroi.

Bucatica de creasta ne-a placut mult, la fel si coborarea de pe aceasta pana la intrarea in padure.

A urmat o lunga si frumoasa coborare spre Bogiltin, pe parcursul careia nu am putut sa nu ma gadesc la cei care, la concurs, au urcat-o. Cred ca pe aceasta s-a facut diferenta. Apoi din sat am inceput sa urcam, dar foarte domol, practic pana aproape inapoi la bisericuta. Trebuie sa fi fost o coborare de mare viteza. Sensul ales de organizatori este cel bun, cu siguranta, noi beneficiind in varianta noastra de o urcare brusca din start si apoi de ceea ce nu-mi place mie deloc, o urcare usoara de multi km.

Revederea cu bisericuta a fost foarte placuta, dar coborarea inapoi in drum ne-a cam obosit muschii de la picioare. Se vede lipsa antrenamentului de trail-running in ultima vreme, ceea ce e rau, ca Ciucasul bate la usa.

Am coborat in drum prin stanga, adica pe unde a fost urcarea, si nu am mai alergat si bucata de sosea de vreo 2 km. La iesirea in asfalt, asa arata GPS-ul ca ne-am descurcat. Binisor zic eu pentru o tura in doi, ma gandesc ca la concurs am fi facut o figura mai buna. Si sensul ales aleator de noi zic eu ca e ceva mai incet si mai solicitant.

In final, toate pozele facute de noi in aceasta zona de vis le-am pus pe Webshots.

Muntii Valcan - traseu de vis cu bicicleta sub Oslea

Urmarind vremea buna anuntata la meteo, ne-am hotarat sa ne incepem concediul prin vestul tarii, respectiv la Tismana, unde e rost de ceva biciclit iar la Herculane, nu departe, e rost de ceva trail-running. Asa ca am procedat la gasirea unei pensiuni frumoase si miercuri seara, pe 7 iulie, ne-am cazat la poalele Valcanului cu planuri mari in minte. Am dormit 4 nopti la pensiunea Magnolia, cum intri in Tismana pe dreapta, spre manastire, la un pret absolut decent de 60 RON camera pe noapte si in conditii foarte bune, cu gazde cat se poate de primitoare.

Prima tura, am hotarat sa urcam pe valea Tismana in sus si sa ajungem cumva sub varful Oslea, dupa care sa coboram inapoi pe ceva picior. In general, turele astea cu urcat pe vale/coborat pe picior sunt perfecte pentru MTB. Am folosit ca inspiratie un traseu ceva mai lung, gasit pe Bikemap, semnat Anonymous, care propunea urcarea asta pe Oslea, o coborare apoi la izvoarele Cernei, trecerea pe Motrul Sec si urcarea in creasta noastra. Noi am decis pe parcurs ca nu o sa facem toata tura. Insa, pentru anonimul care a propus-o, daca citeste ce scriu aici, am verificat drumul de urcare inapoi pe picior din Motru si el exista, fiind necesar doar un mic push-bike. Cat despre urcarea pana sub Oslea, ii recomand varianta mea, un pic modificata pe ultima bucata. Dar sa vedem cum e traseul, o ruta frumoasa si nu foarte grea, accesibila oricarui ciclist de nivel mediu la care nu-i e frica si un pic de push-bike.

Tura completa, care are 60 km si 1500 m diferenta de nivel, o gasiti pe Bikemap.

 Astfel, am inceput urcarea pe valea Tismana, unde am avut si placerea de a fi muscat de un caine de picior, chiar mai sus de manastire. Nu mi s-a mai intamplat pana acum sa ma muste sau sa incerce asa ceva un caine in timp ce pedalez, dar uite ca se poate, si s-a infipt binisor, ca dupa 3 saptamani inca nu s-a vindecat complet. Intamplarea ne-a cam demoralizat, stiind ca vom incheia ziua pe la spital la Targu Jiu... Dar traseul statea in fata noastra, si nu am renuntat asa, de dimineata. Se continua pe vale pana ce drumul coteste brusc stanga iar in fata continua un drum mai prost, cu o bariera pe un afluent, Tismanunta sau ceva de genul asta. Drumul urca in serpentine si devine provocator si din ce in ce mai abrupt. Spre varf se mai domoleste si iese intr-o sa de unde se vede impunator Oslea. Tentatia mare este sa o iei direct spre linia crestei, pe cateva drumuri de TAF de pe acolo, dar noi am incercat si se pierd intr-un mare lastaris, asa ca am urmat ceea ce am pregatit de acasa pe GPS, respectiv am inceput sa coboram din saua respectiva, sperand sa dam intr-un alt drum care sa ne duca sus. Asa si este, drumul ajunge in valea Rachiteaua, in alt drum forestier pe care se mai urca lejer pret de cateva zeci de minute pana la niste baraci forestiere. De acolo, urmeaza vreo 30 de minute de push-bike pana pe piciorul pe care traseul, indiferent daca e cel scurt sau cel prin izvoarele Cernei, coboara in Tismana. Ajuns acolo, am fugit sa inspectez si iesirea de pe Motru in creasta, care, desi e ascunsa, pare OK. Maximum 10 minute de push-bike din drumul ce se vede mai jos in vale.

Noi am continuat spre Oslea o bucata de vreme, pana am ajuns la poalele acestuia. Nu am mai coborat spre izvoare, pentru ca mai era de urcat destul de mult si doream sa ajung cu muscatura la doctor. In plus, izvoarele si trecerea pe Motru le mai vazusem nu demult cu Gianina, Alin si Doru.

Piesa de rezistenta a traseului este intoarcerea pe piciorul care se numeste Plaiul Sohodului si are si un marcaj turistic mai vehi, triunghi rosu, dar cu sageti destul de noi in intersectii. Trebuie tinuta mereu directia plaiului, pana, evident, in satul Sohodol. Drumul ne-a dus prin pasuni si catune batranesti minunate, cu coborari si urcari tehnice inconjurate de peisaje de vis. Iti venea sa stai si sa admiri toata ziua odaile construite parca de niste capcauni sub niste bolovani imensi, sau ciudatele capite de fan suspendate ale localnicilor. Una peste alta, e o tura unde sa va luati DSLR-ul, daca aveti asa ceva, ca merita. Si daca o faceti pe cea scurta, aveti si timp de poze.

Traseul se termina in satul Sohodol, absolut rupt de lume, in care casele parca sunt asezate pe laturile unui traseu de Downhill. Foarte tari cei care urca cu masina pe acolo. Drumul dintre Sohodol si Tismana este partial asfaltat, si pastreaza pentru ultima bucata si o ultima urcare pe macadam destul de tare cand te-ai astepta sa se termine totul. Am iesit in Tismana pe malul lacului, unde e loc de o pauza binemeritata pentru a admira ratustele si apusul. Ziua am incheiat-o la urgenta la Tg. Jiu cu un antitetanos in mana dreapta si un antirabic in mana stanga...

Nici nu stiu ce poze sa aleg, mi se pare foarte frumoasa zona. Asa ca le puteti vedea toate pe Webshots.

Una peste alta, va recomand macar un we de MTB la Tismana, nu veti regreta nici o secunda.

Perfect! Maratonul 3 Munti 2010

Am asteptat acest concurs cu sufletul la gura, de cand am auzit de el. Peste 100 km lungime, aproape 4000 m diferenta de nivel, 2 zile, 3 munti si mai ales mana priceputa a lui Luci Clinciu ne-a facut sa ardem de nerabdare sa trecem peste aceasta proba deosebit de grea dar cu siguranta deosebit de frumoasa.

In aceasta ordine de idei, noi doi impreuna cu Doru si Oana ne-am prezentat vineri seara la locul faptei, complexul Cheile Gradistei - Fundata, un exemplu adevarat de cum trebuie sa arate o statiune montana, cu o arhitectura unitara, care se potriveste perfect cu zona. Din pacate si preturile sunt cam prohibitive pentru noi, dar nu sunt mari pentru ceea ce ofera. Oricum, locatia e de vis, privelistea intinzandu-se complet peste lanturie Bucegilor, Craiului si a nordului Leaotei, de altfel chiar cei trei munti ai nostrii din urmatoarele doua zile.

Din pacate, sambata dimineata ne-am trezit si am constatat ca doar o mana de oameni am raspuns provocarii lansate. Dar eram macar o mana de oameni care iubesc cu adevarat ceea ce inseamna Mountain Bike-ul in starea lui cea mai pura. Fie ca ne-am aliniat pentru proba lunga, cum am facut eu, fie pentru cea scurta (vorba vine scurta, ca era destul de lunga de altfel) cum a facut Roxana, toti am venit aici din dragoste de munte si de MTB, fascinati de ideea acestui traseu.

Inainte sa povestesc despre traseu efectiv, ceea ce va dura ceva, as spune ca este fara discutie cea mai frumoasa tura de MTB pe care am facut-o vreodata. Ca si traseu de concurs, se poate compara doar cu cel de la Sibiu, dar il bate pe acesta daca nu prin altceva, macar prin peisaj. Nu ca n-ar fi un peisaj de vis la Sibiu, dar aici, pe aceste dealuri din Moieciu, Dumnezeu i-a binecuvantat pe oameni cu cea mai frumoasa priveliste probabil din Romania. Ca si organizare, pot spune doar atat. Perfect. Marcajul traseului, punctele de alimentare, pasiunea pusa in joc de organizatori, premierea care a avut loc ca de obicei in compania trupei de dans din Zarnesti, toate acestea sunt lucruri la care noi ne asteptam, dar care te fac sa te bucuri de ele. Atmosfera de prietenie de la concursurile lui Luci, indiferent ca se numesc 3 Munti, Postavaru Night sau MPC nu se mai regaseste din pacate nicaieri. Cine a fost in seara de dupa Postavaru Night la cabana, nu o sa uite repede petrecerea si coborarea pe schiuri la miezul noptii. Aici nu a avut cum sa fie asa o petrecere, dar atmosfera a fost aceiasi, alaturi de aceiasi oameni deosebiti pe care ne face deosebita placere sa-i revedem de fiecare data. Nu putem decat sa-i multumim lui Luci pentru efortul imens din toate punctele de vedere cu organizarea. Dar si colegilor concurenti, care au huiduit impreuna cu noi duminica dimineata cand organizatorii au propus scurtarea traseului. In final, a ramas la fel... Ne-am bucurat de aceste zile minunate si impreuna cu Elena si Alex, cunoscuti tuturor ca Hoinarii, a caror poveste deosebita despre maraton o puteti citi la ei pe blog.

Dupa un start prietenesc si un tur de onoare al micii statiuni din varful paradisului, am intrat in realitate intr-o zona cu putin noroi. Nimic ingrijorator, traseul continuand pe pajisti si printre casele din Fundata. Prima incercare a fost o coborare pe langa un paraias, care s-a transformat incet in coborare prin parau. A urmat o urcare din nou printre case. Nici n-am simitit cum am trecut drumul national si am intrat pe alte drumuri pitoresti printre case. Drumuri, dar ce drumuri! Abrupte, cu bolovani, nisipoase, care iti puneau in fiecare secunda atentia la incercare. Dupa o astfel de suita de urcusuri si coborari, ma regasesc pe o urcare mai mare. Il vad pe Doru care zicea ca a mai umblat prin zona si-l intreb cat e de lunga urcarea. Imi zice ca are cativa km. Ok, mai dau cateva pedale. Ma mai uit in jur si apoi raman surprins: eram pe urcarea la Ciocanu. Habar n-am nici acum cum am ajuns acolo, pe ce drumuri. Fiind una din urcarile mele preferate, moralul s-a ridicat la maxim, eu m-am ridicat din sa si i-am dat la deal. Un grup de copii ne incurajau de pe margine. Tot aici m-am intalnit cu Alex, cu care am mers relativ impreuna aproape tot traseul. El ma depasea pe urcari, unde se vedea antrenamentul mult de ciclism pe sosea pe care l-a facut anul asta, eu il mai depaseam pe coborari, si tot asa ne tot intalneam. Drumul dintre Ciocanu si Sirnea, foarte degradat si plin de noroaie, a trecut repede, am trecut fara sa ma opresc si de primul punct de alimentare si, dupa o urcare scurta, a inceput portiunea cea mai memorabila a concursului. Coborarea spre Bran, care a avut loc intai pe niste carari ascunse ale localnicilor, apoi intrand pe firul unei vai pe care, la inceput, a trebuit sa o traversam de mai multe ori pe bicicleta, dar cu cat coboram mai mult, cu atat era nevoie sa mergem mai des prin apa, pana la un moment dat cand, pentru sute de metri, trebuia sa pedalam efectiv prin mijlocul raului. Sa pedalezi prin apa care trece de nivelul butucilor, dar sa ramai pe bicicleta, e o senzatie de nedescris. Plus faptul ca uneori, inopinat, dai de un bolovan mai mare si pici in rau. Nu m-am mai distrat atat pe bicicleta niciodata. Imi venea sa chiui de bucurie, ba chiar cred ca am facut-o de cateva ori. Cand au aparut primele case si primele masini, iar drumul incepea sa se transforme in unul normal, m-a cuprins o imensa parere de rau ca s-a terminat. Dar nu-i nimic, ne asteapta bucata cea mai tare, doua "motzotzoaie" imense de pe profil, cele care erau in plus la tura lunga, pe care am auzit ca va fi rost mare de push-bike. Si mie imi place push-bike-ul. Iar in punctul de alimentare dinaintea acestora, m-am reintalnit cu un alt iubitor de push-bike, Alex. Asa ca, dupa ce am dat pe lant cu WD40-ul din punctul de alimentare si am mancat slanina de pe masa, despre care am aflat ulterior ca era a organizatorilor care se pregateau sa manance (scuze :) ), am purces pe primul push-bike. Care a fost de fapt carry-bike :) si pe inceputul caruia ne-am intalnit din pacate cu Rares care a fost nevoit sa abandoneze din cauza unor probleme tehnice.

Am carat la biciclete pana aproape in varful dealului, prin niste pasuni minunate, pentru a intra pe o binemeritata coborare in serpentine printre copaci, iar apoi, pe la liziera padurii, am taiat-o pe undeva pe deasupra pasului Predelus spre al doilea deal ce statea in fata noastra. Un traseu pe curba de nivel care e perfect ciclabil, dar din pacate era destul de mult noroi in acea zi care ne facea sa ne mai dam jos. Asta este. Apoi, intr-o poienita, ne-am trezit in fata unui munte. Urma provocarea cea mare: vreo 500 m diferenta de nivel de push-bike. De fapt, drumul prin padure in conditii uscate ar fi permis chiar si o abordare pe bicicleta, dar noi am cam preferat sa impingem. A fost mai usor decat credeam, si a urmat o coborare nebuna, nebuna, nebuna, la limita geometrica a bicicletei si putin peste, direct pana in Magura unde ne-am reintalnit cu traseul scurt, pe o portiune la fel de adevarata, Suvoiul Badenii. Numele spune totul. Acest suvoi se termina in drumul de Prapastii, un pic inainte de bariera. Urcarea prin Prapastiile Zarnestilor, pana la Table si apoi de acolo in sus spre Sirnea, o portiune in mod normal nu foarte usoara, a parut floare la ureche fata de ce fusese pana atunci. O formalitate. Alex a luat-o usor in fata si incet incet a disparut. Am tot depasit concurentii de la tura scurta, iar pe unul dintre ei, la Table, il tin minte ca s-a uitat la mine si m-a intrebat: Esti la tura lunga? I-am raspuns ca da. Ba, da voi ce naiba mancatzi?

O succesiune de forestiere pe care de mult doream sa merg dar le faceam pana la urma in premiera ne-a dus in Sirnea, de unde am iesit in drumul national. A urmat o coborare la fel de memorabila, intai printre case si apoi pe single-track prin padure, pana in drumul spre complex unde ne-am intalnit cu Luci. Am apucat doar sa-i spun ca nu stiu cat ceai de pelin trebuie sa beau sa-mi ia cineva zambetul de pe fata dupa aceasta tura. A urmat urcarea destul de plictisitoare pana la complex, cativa km, in care Alex a luat-o un pic in fata. In final, el a iesit pe 4 si eu pe 5 dupa prima zi. Seara s-a facut si o mica "premiere" intermediara, adica s-au citit rezultatele. Desi aveam chef de'un chef micut, n-am prea avut cu cine, asa ca toti ne-am bagat la somn in corturi. Urma o zi grea in care vom urca pana in creasta in Leaota.

A doua zi, stupoare. Nori negrii stateau deasupra noastra. Dar spiritele erau incinse si de-abia asteptam sa vedem ce provocare ne sta in fata, pe aceasta urcare pana aproape la 1800 m. Luci plecase la 4 dimineata pe traseu sa verifice marcajul. Sa mai vad eu un organizator care a facut asta. Organizatorii ne anunta, inaintea startului, ca tura se scurteaza din cauza vremii si nu mai urcam pe Leaota, coboram pana in Moieciu si urcam inapoi, vreo 17 km. Dupa o scurta pauza, un cor de huiduieli si fluieraturi a dezaprobat aceasta hotarare. Am venit cu totii aici pentru ca vrem totul. Si nu ne sperie niste stropi de ploaie. Dar Dumnezeu ne-a auzit si norii, in cateva minute, s-au risipit rasarind soarele. Organizatorii iau decizia corecta: lupta merge inainte.

Traseul a inceput la fel, dar la primele case a cotit in directie opusa. Mi se parea familiar. Dupa vreo 5 minute exclam UAU! Este chiar traseul de la Eco Maraton. Coborarea prin padure de atunci din bucla 2, acum urma sa o facem pe biciclete. Ma rog, pe cat posibil pe biciclete. Demential. Si asa a si fost, cu mici modificari mai ales pe partea finala, astfel incat s-a putut face aproape tot in sa. Din Moieciu, drumul a inceput sa urce brutal pe o vale. La un moment dat a aparut si semnul mult asteptat: o sageata la stanga ne arata ca de aici, incepem urcusul prin padure. Asa ca bicla pe umar si da-i la deal. Dar surpriza, dupa nici 15 minute de carat bicicleta, poteca se mai inmoaie si pe jos troneaza vopsit cu spray-ul un smiley si indemnul "De aici, pe bicicleta!!!" Si asa a si fost! Pana in creasta, cu mici intreruperi (vreo 2-3 mai lungi), traseul era absolut ciclabil - bine, nu era usor. In portiunea superioara, drumul era pe niste poteci de oi adancite in iarba pe care organizatorii, cu cateva zile inainte, le-au largit cu sapa pentru a permite parcurgerea pe bicicleta, fiind prea inguste. Din nou, impresionant. Dupa o portiune de creasta pe la 1700 m, am intrat pe o coborare dementiala, tehnica, abrupta, cu multe viraje stranse, cu tot ce vrei. Din nou ne-am intalnit cu Luci care incerca sa incropeasca o rampa peste un copac sa nu trebuiasca sa ne mai dam jos. Ne-a atentionat ca e greu. Asa a si fost, dar si frumos. Nu o sa uit repede curbele stranse, senzatia ca o sa zbor peste cap care ma urmarea in fiecare secunda si mirosul de frane prajite. Traseul a debusat in sosea, pe care am urmarit-o in jos, fara ca vitezometrul sa scada sub 40 km/h, pana la intrarea in drumul spre complex, de care sincer nu prea aveam chef, dar asta e. Un finish in catarare, ca in Tour de France, la un concurs care va ramane intiparit cu litere de foc in sufletele noastre. Cu toate ca Dani a suferit o pana inainte de sosire si a iesit in aceasta etapa pe locul 6, clasamentul general a ramas neschimbat: Razvan Juganaru, Silviu Manea si Dani Spulber au impartit, in aceasta ordine, podiumul, urmati de Alex, de mine, de Nicu Plumbota, Pop Andrei si de Doru, iar la final Rares, care a avut ghinion in prima zi, si Banica Cristian. Acestia am fost cei 10 care am raspuns provocarii celui mai greu traseu de MTB de pana acum de la noi. Roxana a iesit pe locul 3 la fete la traseul scurt, iar Elena si-a insusit binemeritatul loc 1. Felicitari tuturor participantilor, si celor de la tura scurta, provocarea lor a fost aproape la fel de mare.

In final, la festivitatea de premiere, o mare parte din castigatori au primit ca premiu o participare la un concurs international in Italia. Pentru ca Luci lupta pentru acest sport, pentru sportul montan in Romania, pentru ca acesta sa se ridice la un nivel international si pentru ca noi si generatiile viitoare sa putem reprezenta tara noastra cu mandrie la concursurile internationale la aceste discipline, unde aproape ca nu s-a auzit vreodata de noi.

Ca de obicei la concursuri, nu am apucat sa facem poze, asa ca pozele prezentate sunt din urmatoarele albume, pe care le puteti rasfoi: de la organizatori, Hoinarii si FaithRaven

Amintiri si sperante in asteptarea marii aventuri - Geiger MTB Challenge

pagina oficiala

Click... Inima bate cu putere in urechi, un picior e deja gata sa impinga pedala care ma va propulsa pe primul metru dintr-un nou concurs. Primul metru din multi zeci de km care ma asteapta in fata. Uneori soarele ma arde pe spate, alteori ploaia loveste puternic in casca, doar in acele zile cu noroc o racoare placuta de dimineata te imbie la aventura. Dar asta nu conteaza. Urcari si coborari de mii de metri ma asteapta. Ma asteapta sa fac ceea ce imi place mie cel mai mult: sa pedalez din tot sufletul pana in varful lor si apoi sa ma las dus la vale de gravitatie, pe poteci, printre radacini si bolovani. Doar eu impreuna cu colega mea de suferinta, bicicleta, atat de iubita si ingrijita in dupa-amiezele saptamanii, doar pentru a fi abuzata la limitele ei la sfarsitul de saptamana. Prin cate incercari am trecut impreuna, daca ar avea doar gura sa vorbeasca. Eu vorbesc cu ea, sunt convins ca si altii o fac. O incurajez: "Hai, mai trecem si peste bolovanii astia, mai avem o coborare, nu ma lasa acum!" Foarte rar m-a lasat, am traversat impreuna cele mai mari noroaie pentru a trece, aproape anonimi, dar cu inima plina de bucurie, linia de sosire. Ne place sentimentul de implinire, acela ca am dat tot ce am putut din noi, chiar daca gloria podiumului pare uneori de neatins.

O voce se aude parca in ceata: ..tru, trei, doi, unu, start.... Click... Al doilea picior s-a conectat la pedala. Aproape intotdeauna, o lacrima de fericire imi apare pe obraz, odata cu primele sute de metri. Uneori e stearsa de ploaie, alteori uscata imediat de soare, alteori ramane mai mult acolo, semn al bucuriei. O bucurie primara, din adancul sufletului, prefigurand o zi in care voi da tot ce am mai bun, pana la ultima picatura. Am luat demult o decizie, pentru amandoi: vom trece linia de sosire mereu, orice ar fi, vom abandona doar dusi cu picioarele inainte. Suntem o echipa hotarata.

Concursul, e atat de diferit de orice altceva. Niciodata intr-o tura nu voi putea da tot ce dau din mine la Concurs. Un click undeva in creier modifica niste parametrii: nu mai exista foame, sete, oboseala. Nu mai exista decat vointa. Vointa de a urca dealul urmator, vointa de a inainta, pedala dupa pedala, indiferent de conditii. E un sentiment solitar, de singuratate. Vocile din jur se pierd, creierul e fixat pe varful dealului ca unic obiectiv. Toate celealalte palesc in fata acestuia. Apoi urmeaza coborarea. Gustul noroiului care scrasneste intre dinti, apa siroind pe fata, usturimea produsa de picaturile de transpiratie care curg de pe frunte direct in ochi, toate se aduna intr-un sentiment general deosebit. Toate simturile se concentreaza pe echilibru, un moment de neatentie si ne trezim, amandoi, imprastiati pe marginea potecii. Totul tremura de la bolovanii peste care bicicleta mea trece cu stoicism.

10, 30, 50 km au mai ramas de parcurs. Ba chiar sute. La Iron Bike, ajunsi rupti intr-un check point, pe ploaie, suntem anuntati: hai, mai sunt doar 100 km. Doar 100? Super, hai ca suntem acolo. Dementa totala. E ceva de neinteles pentru cei ce nu au trait astfel de momente.

Apoi vine finalul. De undeva, dintr-un colt nebanuit al organismului, pe ultimii 10 km se elibereaza o energie fantastica. Linia de finish este aproape, colegii de suferinta de pana acum devin brusc inamici. Ma ridic in picioare si sprintez, tot ce vreau e sa mai castig acum, pe ultima bucata, ceva secunde. Corpul, imbatat de adrenalina, raspunde imediat solicitarii. Trec linia de finish parca impins de la spate. O frana brusca si totul s-a terminat. Plini de noroi, eu si cu bicicleta mea credincioasa ne asezam pe spate pe iarba, savurez o bere si gandul zboara imediat la urmatorul concurs. Fie el de MTB, alergat sau schi de tura. Intotdeauna urmeaza altul, si altul. Si de fiecare data va fi mai bine. Omul este facut sa progreseze, sa isi intreaca limitele. In astfel de momente, simt ca nu am trait degeaba, ca am invins o noua provocare si sunt un OM mai bun de-acum incolo.

90 km. 3200 m diferenta de nivel. Magura cu urcarea ei pe single-trail, Paltinisul cu coborarile sale bolovanoase, dealurile din imprejurimea Rasinariului parca special puse acolo sa te secatuiasca de ultima picatura de energie, toate acestea sunt un reper pentru cei ce iubesc cu adevarat MTB-ul. Ele sunt adunate impreuna si se numesc Geiger MTB Challenge. Este locul unde doar cei mai curajosi se aliniaza la start. Un start cu finish-ul incert, un concurs atat de dur incat nu poti sa stii de dimineata cum vei sfarsi ziua. Acolo, eu, motivat si antrenat, impreuna cu prietena mea de nadejde, gresata si aranjata, vom spune prezent. Prezent la ceea ce va fi cea mai grea incercare prin care vom trece probabil anul acesta. Vom raspunde "Prezent" cu curaj, cu increderea ca, inca o data, vom trece linia de sosire impreuna!

135 km de pedalat pe langa Bucuresti

In lipsa posibilitatii de a face altceva, duminica am zis sa dau un antrenament de plat, cat o sa am chef. Astfel, au iesit 135 km pe ruta Bucuresti - Chitila - Tartasesti (intoarcere in sensul giratoriu) - Ciocanesti - Crevedia - Butimanu - Peris - Tancabesti - Snagov - Gruiu - Lipia - Moara Vlasiei - Tunari - Voluntari - Bucuresti. Traseul arata cam asa:

Nimic deosebit, dar o idee buna de a-ti petrece dupa amiaza in mod placut pe niste drumuri mai putin aglomerate (cu exceptia Bucuresti - Tartasesti, dar unde e banda dubla).
Am incercat sa fac intervale, cu HR monitor, mi-a iesit ceva. Oricum, am reusit in 5 ore de pedalat sa am 20 minute de pauza, dintre care vreo 10 minute am stat pe la santier la casa. E bine, pedalatul mult fara pauza e foarte important.

Pentru doritori, traseul il puteti gasi pe Bikemap.

MMM (Mud Mud Mud) - Maraton la Medias si relaxare pe Transfagarasan

O bicicleta de la MMM (nu a noastra)

 
Pentru inceput trebuie sa spun ca, la fel ca la orice concurs, n-am facut poze, dar pozele de aici le-am gasit pe la altii, de unde le-am luat, sper sa nu se supere. Albumele unde am gasit pozele si unde puteti vedea multe altele sunt acestea (cu multumirile de rigoare):
http://picasaweb.google.com/106826823396832619900/Mmedievalmedias2010#
http://picasaweb.google.com/Nomadulvisiniu/MTBMedias20101#
http://picasaweb.google.ro/CiclismRo/20100619MaratonMedievalMedias#

Astfel, a mai trecut o editie din Maratonul Medieval Medias, cel mai de traditie maraton din Romania. Cred ca a fost a 6-a editie, si a 4-a pentru mine. Am ratat-o pe prima (ca inca nu ma apucasem de sportul asta) si inca una din probleme de sanatate. Am contorizat o tura scurta si 3 lungi. Dar, de departe, asta a fost cea mai frumoasa. Ploile din zilele anterioare au umplut traseul cu noroi, ceea ce inseamna ca a devenit un traseu tehnic, care ii avantajeaza pe MTB-istii "adevarati" si mai putin pe "motoarele de pedalat".
Zis si facut, ne-am aliniat amandoi la start, Roxana la tura scurta, alaturi de Sorin si de alti vreo 380 de colegi de "suferinta". Era clar ca va fi o editie incomparabila, ca vor fi multe abandonuri si ca multi se vor lupta sa termine in timpul limita.

Asa a si fost, prima urcare pe off-road a incarcat definitiv rotile si transmisiile cu lut, de acolo incepand adevarata lupta. Eu am ales din nou bine, cauciucul meu mult iubit Continental Cross Country de 1.5 facandu-si datoria si, pana la final, transmisia a functionat impecabil, fara blocaje sau chainsuck. Doar cauciucul fata se mai bloca din cand in cand. Am ales sa merg cu presiune mare in roti, stiind ce inseama o pana pe noroi, mai ales ca Medias e maratonul penelor, datorita unor bucati de traseu prin iarba cu scaieti, iar micutul de 1.5 e foarte pasibil de snake-bite. Strategia a fost buna si am scapat neinpuns, dar, evident, aderenta rotilor a avut de suferit. Combinatia a fost de 50 psi fata/70 psi spate. Oricum, am compensat cu un pic de tehnica si, pana la urma, zic ca a fost o decizie buna.

In ordine, Roxana, eu si Sorin, cand inca eram curati si albi

Furtuna m-a prins pe coborarea spre asfaltul din Bazna, cu traznete si grindina. 5 minute daca eram mai in fata, ma prindea pe asfalt si era perfect. Pe de alta parte, apa a lichefiat noroiul pe ultima urcare (si cea mai grea), lucru ce a facut viata mai simpla - noroiul, daca tot exista, e de preferat pe ploaie decat la cateva ore dupa. Ultima coborare a fost prin apa, vezi poza :) Noul final al maratonului, pe dig, e frumos, dar parca si traversarea orasului era interesanta. O fi fost si cerinta Politiei, cine stie.

In final, am reusit sa termin in putin peste 6 ore jumate, cu o ora si un sfert mai mult decat anul trecut, cand a fost uscat. O fi bine sau nu, nu stiu, dar parca mi-as fi dorit ceva mai bine. N-am avut o zi buna, am avut crampe musculare in noaptea dinainte, iar pe traseu muschii erau foarte obositi. O fi fost din cauza turelor de Campina unde am tras ca nebunul.

Dupa o baie de noroi pe ultima coborare

Roxana a terminat si ea cu bine traseul de 50 km, desi a plecat cu roata spate descentrata si am avut emotii. Felicitari, abandonurile au afectat cred mai mult de jumatate din participanti.

Pe fatza se vede inca "spiritul concursului"

Duminica, impreuna cu Sorin, am decis sa ne "relaxam" un pic picioarele la un asfalt, asa ca am dat un mic Transfagarasan, din Vama Cucului la Balea Lac si inapoi, pe o vreme perfecta. Apoi am urcat din nou la Balea, dar cu masina, pentru a traversa muntii printre mormanele de zapada inspre casa, prin rafale de ploaie torentiala, care au binevoit sa ne ocoleasca de dimineata.

Rezultatele complete se gasesc pe site-ul maratonului.

Din nou, dar mai cald

Pai ce sa zic, am cam repetat figura de we trecut. Sambata am dat o Prima Evadare cu Roxana, traseul s-a uscat binisor de la caldurile de saptamana asta si a fost super ok. In Moara Vlasiei la birt ne-am intalnit cu Em si doi prieteni, cu care am pedalat pana in Gruiu langa Snagov. De acolo, noi doi ne-am intors pe asfalt pe ruta Gruiu - Lipia - Moara Vlasiei - Tunari - Voluntari. Mie mi-au iesit vrei 127 km, dar nu am dat practic ultimii 2-3 km din traseu (aia pe la gara aia ciudata), asa ca probabil cu totul pentru cine vrea, pe acolo, ies vreo 100 fix de la Academia de Politie dus-intors (cu 2x15 km pentru noi pana la academie si inapoi). Cu ocazia ca ne-am intalnit cu Em, l-am convins sa vina si el cu noi duminica.

Duminica, Roxana nu a mai venit, asa ca formula a fost eu cu Sorin si Em, iar in Campina ne-am intalnit cu John si Gica. Ineditul este ca Sorin, John si Gica erau cu cursierele, iar eu eram curios sa vad cam cum ne dau ei praf in ochi pe urcari. Va zic eu cum, grav! E tare cu cursiera totusi, dar e si greu, pe toate urcarile alea baietii au bagat doar ridicati din sa. John si Gica ne-au parasit in Nistoresti si s-au intors pe DN, iar noi am continuat pe o caldura incredibila. Pe final, au dat cativa stropi de ploaie.
Am dat coborarea pe care m-am ratacit saptamana trecuta cu Roxana pana jos sa vedem ce e. Asfaltul se termina intr-un parau, brusc, iar urcarea inapoi merita nota 10. Am reusit din nou, si pe caldura asta, sa dau tura cu foaia 2. Valea Fierului nu se numeste asa de fapt, am retinut gresit. Numele ei e mult mai frumos si mai inedit: e Valea Fiarelor. Deci asa e corect. In final, cifrele spuneau 3:55 h de pedalat, media de 17,3 km/h, vreo 68 km iar diferenta de nivel, cu deviatia care am facut-o, probabil bate pe 2000. I-a placut si lui Em, care a fost prima data pe acolo dar sunt convins ca o sa revina foarte repede!

Pe langa casa, 180 km de pedalat

N-am plecat nicaieri we asta, ca n-am putut, dar asta nu inseamna ca n-am facut nimic. Astfel, am profitat de cel putin doua trasee de MTB din apropiere.

Sambata, am dat un traseu de "doar" 115 km, care a constat in principiu din traseul de la "Prima Evadare", intoarcerea pe DN1 plus 15 km x 2 de la noi de acasa pana la start. Ce sa zic, traseul il stiu peste 1000 de ciclisti, dar pentru mine a fost prima data cand l-am facut integral, iar pentru Roxana prima data cand a fost pe el. E un super traseu, te surprinde pentru prima data, fiind mult mai tare decat te-ai astepta, sa zic asa. Din pacate, a fost asezonat si cu niste noroaie pe care le-am cam ocolit pe langa bicla, le faceam in sa doar in conditii de concurs. O tura faina care merita sa o faceti cand stati prin Bucuresti. Traseul il puteti descarca de pe pagina concursului (primaevadare.ro). Uite si doua poze, ca sa vedeti ca e frumos :) 

To the airport

 

Three weeks from now, I'll be harvesting my crops

Duminica am mai dat o data tura de dealuri din Campina, descrisa pe undeva mai devreme pe blog. Traseul Campina - Voila - Sotrile - Nistoresti - Comarnic - Secaria - Valea Doftanei - Valea Fierului - Sotrile  - Campina, cei 65 km cu 1800 m diferenta de nivel (din Sotrile am gresit la un moment dat si am mai coborat vreo 150 m altitudine pe un drum in stanga comparabil la panta cu Valea Fierului, de studiat unde duce). In plus ar fi ca, de data asta, am reusit sa fac traseul fara sa folosesc foaia mica, nici macar pe urcarea de pe Valea Fierului. Apropo de urcarea asta, si Roxana e de parere ca, desi are doar 2 km, e cea mai tare panta asfaltata pe care am vazut-o in Romania, concurand direct cu cele din Austria si Grecia.

Weekend-ul viitor, dupa toate probabilitatile, vom reveni, fiind un super antrenament pentru concursurile de MTB care urmeaza sa curga lant.

Relaxare si rulaj din nou la Olt

Chiar daca am avut o perioada mai bogata, cred ca vine una mai saracacioasa in intalniri cu muntele. Dar chiar si asa, nimic nu ne poate opri sa mai dam cate o tura simpatica "low budget" prin apropiere, sau pe unde oricum avem drum. Sambata asta, ne-am pedalat din nou pe malul Oltului. De data asta, amandoi si, cum banuiam, si Roxana a fost incantata, mai ales ca am imbunatatit traseul evitand o zona cu multe gunoaie.

Ce sa zic mai mult, pedalatul prin paduricile din Olt si pe marginea lacurilor nu este doar o consolare, este chiar frumos, sper sa imi dea cineva dreptate dupa ce va arat niste poze. Chiar abia astept sa revin.

Cu ocazia asta, l-am revazut si pe Castor, care s-a facut cuminte si frumos si abia asteapta sa se mute cu noi. L-am si alergat, pentru prima data, cu bicicleta pe camp vreo 5 km. Face fata. Dupa ce o sa-l luam la noi, o sa vada multe poteci si drumuri de munte...

Back to the roots, in rubber boots - speologie la Garda

Cu siguranta, cea mai neglijata pasiune a noastra in ultima vreme a fost speologia. Ba mai mult, chiar daca Roxana a mai fost prin cate o tura, eu am fost in ultima pestera mai adevarata acum cativa ani. Asta, in combinatie cu faptul ca toata lumea de la Focul Viu merge doar la Ratei, ca e la indemana, ne-a facut sa hotaram sa profitam de ziua libera de Rusalii (in care sarbatorim, cum a zis cineva, cand au venit rusii) si sa facem si noi cu cine mai vrea de pe la club doua avene frumoase si celebre, clasice, de care chiar imi era dor: Avenul din Sesuri si Avenul Sohodol 2 de la Garda, in Apuseni.

In aceasta ordine de idei, am plecat 8 speologi hotarati, organizati in 2 echipe, urmand sa facem cele doua avene inversat intre noi, sambata si duminica, ziua de luni fiind rezervata pentru intoarcere.

Echipele au fost urmatoarele: noi doi cu Radu si Sasa o echipa, iar cealalta Andrei, Cristina, Silviu si Vica.

Echipa noastra, la iesire:

Am ajuns dimineata pe la 3 la Casa Speo, asa ca ne-am culcat fara ganduri de trezire dimineata devreme. Cand ne trezim, mergem la pesteri, n-are rost sa ne rupem.

  Drepturi egale in familie - Foto: Andrei Gheorghe

                                           

  Petzl sau CT?

                                          

                                             

Sambata, am intrat in Sohodol 2 doar pe la 16:30, asta este. Drumul pana acolo nu e rau, am luat track-ul dar nu-l pun aici, din motive evidente. Echiparea a inceput-o Sasa cu primul put, unul destul de aerian, cu o deviere la inceput. Al doilea put (cu a pic) si al treilea, care sunt legate, le-a echipat Roxana cu coarda noua de 100 m, iar ultimul put, Putul Mare, l-am echipat eu, dupa care am mai mers doua puturi mici pana s-a terminat cealalta bucata de coarda noua, de 80 m. Am ajuns astfel cam pana la cota -220 m, de unde mai sunt vreo 3 puturi mici si inguste, pe care nu le mai prea face nimeni. Dupa o pauza de vreo jumatate de ora de ciocolata si ceai cald din termos, am iesit si am ajuns afara pe la 23:30. In total, TPST=7 ore (pentru cine nu stie, TPST e din franceza si inseamna Temp Passee sous Terre, adica timp petrecut in subteran). Am ajuns la cabana pe la 01:00 dimineata, cand, la ideea lui Radu, am spalat tot echipamentul in rau sa fie curat a doua zi. O super idee, o recomand, echipamentul se spala foarte usor cat nu s-a uscat, mai ales corzile, si nu iti ia mai mult de o ora. Intre timp a venit si echipa din Sesuri, si ne-am culcat cu totii pe la 3 jumate.

Duminica, am mai recuperat timpul pierdut si, dupa doua cafele super bune la 1.50 RON bucata in centru in Garda, pe la 14:30 ne aflam la intrare in Sesuri. Sasa a echipat din nou primul put, Roxana a echipat restul pana la gaura de soarece iar eu am echipat celealalte 3 puturi pana la lac.

Roxana la echipare:

                                                                    

Unde e in poza de jos greseala (mare)? Astept raspunsuri la comentarii :))                                                         

  In total sunt doar -90 m, dar echiparea este foarte complexa. Am ajuns la lac in 3 ore, care nu e un timp prost, dar nici extraordinar, tinand cont ca "in vremurile bune" am reusit sa echipez singur pana la lac in sub 2 ore.

Noi doi pe malul lacului:

Ciocan improvizat:

Dans in combinezoane, la iesire:

N-am mai trecut de lac, sa nu ne udam, la fete le era destul de frig, asa ca am iesit afara pe lumina. TPST=6 ore, acceptabil. Am spalat din nou corzile si ne-am culcat mai devreme. Am facut si ceva poze, dar mi-a fost greu sa aleg dintre ele, asa ca am pus un slide de pe Webshots:



Speo Garda mai 2010

Luni am facut un drum de 700 km pana la Bucuresti, trecand muntii pe la Poiana Horea - Tarnita, apoi langa Zalau sa luam betoniera pentru casa, Cluj si apoi pe ruta cea mai scurta, pe autostrada - Sibiu - autostrada, cu un ocol pe la Tartasesti sa lasam betoniera, am ajuns sa ma culc din nou la ora fatala: 3:30 dimineata.

Cand am un pic de timp, mai modific postul cu cateva poze si fisele de echipare pentru cele doua avene.