100 km in jurul Craiului si o alergare la Curmatura

Asa, brusc, in mijlocul saptamanii, ne-a prins dorul de crai, asa ca am sunat sa rezervam o camera 2 nopti la pensiunea Floare de Colt, a familiei Flucus, redenumita casa Dode dupa ce un idiot a inregistrat la OSIM numele Floare de Colt. Mai bine zis a fost idiot cine a aprobat asa ceva. Astfel, in afara de o marunta pensiune de undeva din Bucovina, nimeni nu mai are voie sa puna numele Floare de Colt la pensiunea sa. Si Bucovina e plina de flori de colt, nu?

In fine, planul nostru era sa dam circuitul de 100 km din jurul Craiului, de data asta complet, adica si cu turul lacului Pecineagu. Ei bine, de data asta, in ciuda ghinioanelor de turele trecute, ne-a iesit!!! Tura e destul de usoara, chiar daca e lunga, are mai multe variante, iar aceasta varianta o gasiti pe Bikemap. Ea arata vazuta de mr. Google chiar asa:

Am plecat destul de tarziu, dupa 10, spre Plaiul Foii si am trecut cu forte proaspete spre Pecineagu de la Rudarita (acul ala de la km 20), ce consta dintr-un push-bike si o coborare pe un drum de TAF. Se urca pe banda rosie, iar apoi se ia la stanga pe creasta si, dupa 50 m, se merge putin in dreapta pana in drumul respectiv. Coborarea e superba avand tot timpul in fundal lacul.

Odata ajunsi in drumul de contur a lacului, a inceput si ploaia. De aici, cel mai scurt e la stanga si pe baraj, dar noi am zis ca dam turul lacului si ne-am tinut de cuvant. Sunt vreo 10 km in plus, dar care merita doar de palmares. Drumul e efectiv distrus de exploatarile forestiere prin care se trece, cu noroi pana la genunchi si plin de caini furiosi. Merita doar de palmares.

Coborarea pe valea Dambovitei spre Satic ne-a scapat incet de ploaie, dar baltile si noroiul erau inca prezente, asa ca am ajuns in Podul Dambovitei tencuiti bine de tot. Nu am zabovit si am taiat-o spre Dambovicioara, de unde exista doua posibilitati. Fie se continua pe la Brusturet, la Table si prin Prapastii, fie se urca la Ciocanu, Sirnea si de acolo fie la Table, fie Pestera - Magura - Zarnesti. Noi am ales pe la Brusturet, data fiind si vremea urata, dar am dat acolo de un drum rupt de tot, intr-o stare mult degradata de cum il stiam pana acum.

Mai sus de bucatile rupte de tot care NU se mai pot parcurge cu bicicleta nici macar in jos, drumul isi revine la normal, fiind in continuare, pe la Table si in jos prin Prapastii, asa cum il stiam si pana acum.

Tura s-a incheiat cu bine, inainte de ora 19, fara incidente, ba chiar am avut timp destul sa spalam pe lumina si bicicletele. Daca nu ne incetinea ploaia, ajungeam mult mai repede.

A doua zi am dat, de dimineata, o tura mica si superba la care visam de mult: un trail running pana la Curmatura pe drumul de masina si inapoi pe poteca turistica. Sunt foarte mutumit de cum am mers, am scos cam o ora pana la intersectia cu drumul de Cheile Pisicii si sub 1:30 pana la Curmatura. Intoarcerea de acolo ne-a luat putin peste 30 minute. Cu o cafea si un ceai baute de dimineata pe terasa cabanei, toata tura a durat vreo 2:30 h si, la ora 12, eram in masina in drum spre Bucuresti. O zi jumate de vis la poalele Craiului, ce iti poti dori mai mult?

HQ-MTB, marca Mititeanu, pe langa Cluj (si un pic de alergat) plus Pape dintr-o bucata!

Daca nu v-ati cumparat inca ghidul de MTB scos de Radu Mititeanu, ar fi cazul sa o faceti. E o lucrare de exceptie, ce a implicat foarte multa munca. El cuprinde 100 de trasee de bicicleta in zona Cluj. Si ce daca nu stati in zona? E o ocazie buna sa va planuiti un concediu de dat la pedale acolo cu ocazia asta. Aveti ce face, credeti-ma.

Traseele sunt de la unele mai usoare la altele destul de grele. Eu am zis sa incerc si eu cate ceva, sa vad cum e. Ghidul e foarte util, deoarece echipa de autori chiar a batut toate dealurile, vaile si culmile muntilor Gilau-Muntele Mare si a dealurilor din imprejurimi, iar faptul ca un traseu este dat acolo pe harta, inseamna ca merita sa-l faceti. Metoda GoogleEarth - GPS nu da intotdeauna roade, exista un mare element surpriza la fata locului.

In primul rand, nu trebuie luate traseele ad literam, pentru a le da o ordine, ele au cateva puncte de plecare mari, si contin mult asfalt pana la intrarea in traseul efectiv. Un pic de experienta in sportul asta va da posibilitatea sa alegeti si sa combinati intre ele bucatile dificile din mai multe trasee pentru a obtine unul singur tare, pana la care mergeti cu masina. Eu asa prefer sa fac.

Ghidul il gasiti la editura care l-a scos, nu stiu daca au sistem de vanzare on-line, dar il puteti lua cand treceti prin Cluj de la orice magazin Profi.

Si acuma sa trecem la ce am facut noi in cele cateva zile petrecute la Cluj (unde am mai avut si alte probleme de rezolvat, asa ca turele nu sunt foarte lungi).

16 iulie, Doua creste langa Baisoara

Ziua sportiva a inceput oarecum tarziu, pe la 14:00, cand ne-am deplasat la Baisoara pentru a face un traseu destul de haios: urma sa urcam pe creasta din stanga geografica a drumului spre statiune (adica pe dreapta cum urci), intre valea Ierta si Savulesti, pana pe Buscat si sa facem ceva invarteli prin zona Scarita-Belioara si inapoi la masina. N-a iesit, nu atat pentru ca era tarziu, ci mai mult pentru ca era ingrozitor de cald. Ce a iesit pana la urma este un traseu scurt dar foarte dur, de 28 km cu 1040 m diferenta de nivel, cu un push-bike istovitor pe la o treime, pe care il puteti vedea aici si pe Bikemap. Tot in aceasta tura urma sa incerc noile cauciucuri Continental Race King Supersonic cumparate de la Vlad.

Am plecat de la biserica din Baisoara si, unde asfaltul coteste imediat stanga spre statiune, am tinut tot inainte pe o urcare tare si spalata de ape printre arbusti pana intr-o poiana mare, unde drumul se pierde prin iarba, dar se vede cum continua in fata pe picior. Din pacate, la ora amiezii, caldura era insuportabila, iar Roxana a inceput sa se simta rau, asa ca ideea noastra de a tine creasta pana pe Buscat nu prea tinea, mai aveam mult de mers cu soarele in cap. Asa ca am zis sa coboram in valea Savulesti din dreapta, poate pe aceasta vale gasim un drum mai usor in sus. In plus, din poiana un drum destul de evident cobora in vale.

Din pacate, jos in vale am dat doar de un drum cam amarat, pe care l-am urmat cateva sute de m in amonte pana, dupa sectiuni lungi cu urzici, se pierdea in mod evident in hatasuri. Era clar, pe aici nu se trece. In schimb, se vedea pe GPS un drum pe versantul stang, adica in dreapta noastra, ce urca spre culmea Muntele Filii, unde exista si un traseu in ghid. Am dat de un drum de TAF abrupt ce urca in directia aia si l-am urmat, iar peste nici 100 m diferenta de nivel am dat intr-un forestier calitatea I care tinea firul vaii. Bingo am zis noi si l-am urmat in amonte vreo 3 km, dar degeaba, se termina brusc la o baraca de forestieri fara nici o continuare. Dar nu era drumul de pe GPS, el era si mai sus, dar pe aproape. Nu am dat de el, dar drumul de TAF pe care urcasem se continua. In vreo 400 m diferenta de nivel ajungeam in traseul din creasta, asa ca am avut de decis: acasa sau push-bike. A fost push-bike, dar de inalta clasa. Am impins la bicle pe drumul devenit o carare pierduta pentru mai mult de o ora...

Dupa eforturi mari, am facut o traversare la dreapta spre Moara de Padure si am iesit in drumul de creasta. L-am urmat pe acesta, un drum excelent de MTB, destul de dificil, in sus pana in catunul Muntele Filii. Pentru cei amatori de acest traseu, va recomand sa nu balauriti ca noi si sa urcati direct pe creasta spre Muntele Filii, dupa traseul din ghid.

Din Muntele Filii, se continua pe creasta, la fel de frumos, spre Muntele Bocului, la care se ajunge urcand ultima bucata pe un drum de-abia conturat pe o fanata. 

Din Muntele Bocului se coboara abrupt in portiunea amonte a vaii Savulesti si, imediat, se traverseaza valea si se urca pe culmea pe care doream noi sa urcam initial, deasupra drumului asfaltat.

De aici incepe coborarea pe culme, partea cu sare si piper al traseului, pe un drum extrem de salbatic, aproape neparcurs de nimeni, acoperit cu iarba, plin de urme de mistreti. Atentia este incordata la maxim, deoarece sub iarba mare se ascund multe denivelari. Este o bucata deosebit de tehnica si placuta, care se termina exact unde am abandonat noi urcarea in poiana de deasupra Baisorii.

In final, se traverseaza poiana si se ajunge inapoi in Baisoara, pe unde am urcat. Cauciucurile Race King au fost extraordinare, dar unul dintre ele a explodat in mod misterios la ultima coborare in poiana. Cu siguranta un defect de fabricatie.

Este un traseu minunat, greu, pe care il recomand tuturor, si asa cum l-am facut noi daca aveti chef de push-bike, dar mai bine direct pe piciorul Muntele Filii din Moara de Padure, caz in care dificultatea lui scade putin.

17 iunie, Alergare in Faget dupa o tentativa la Vladeasa

Sambata am plecat sa dam un trail-running in Vladeasa, hotarati. Dar in Rogojel tuna si fulgera, si am ajuns si destul de tarziu sa putem astepta. Asa ca am renuntat si ne-am intors in Cluj cu coada intre picioare. Totusi, nu puteam sa nu facem nimic, asa ca am dat obisnuita si frumoasa de altfel tura a noastra de alergare din Faget, de data asta in sens invers: urcare pe cruce albastra pe Peana si coborare pe banda albastra/rosie inapoi. A fost o tura reusita, cea mai buna alergare a mea pana acum acolo. Am facut de la baza Unirea, cu trecut peste deal pana la poligon, 1 ora pana in drumul de Ciurila si vreo 1:20 pana pe varful Peana. Bine de tot zic eu. Coborarea a mers la fel de bine, ca unsa. Suntem, in sfarsit, in forma!!!

18 iunie, MTB la Somesul Rece

Duminica am facut program cu familia, respectiv am zis ca mergem la terenul nostru de langa cabana Somesul Rece la un gratar. Evident, noi doi am plecat cu cateva ore mai devreme sa dam un traseu. Doream sa urcam pe Rasca Mare, sa coboram in Racatau si sa ne intoarcem pe culmea cealalta si pe la Pape. Dar iar nu ne-am tinut de plan, in Matesti observand in ghid un drum care urca pe versantul stang, face doua creste si coboara inapoi in Somesul Rece la Uzina. Zis si facut, asta a fost planul, am taiat-o in sus pe drumul respectiv, spre Paltinei, pe o urcare destul de serioasa. Trecand pe langa o veche cariera, ajungem in drumul de creasta, care urca serios, ba chiar am impins bicicleta vreo 20 m pe langa niste case unde era chiar foarte abrupt.

Odata parasit primul catun, drumul trece pe versantul stang al vaii Paltinei cred, pe cursul inferior al careia se afla un baraj vechi de peste 100 de ani care alimenta centrala electrica, la fel de veche, din Uzina, care e acum muzeu. Bucatile de drum de deasupra vaii deshid privelisti minunate spre valea Somesului Rece si zona Pape.

Sus in cumpana de ape, parca lovit de ghinion, ma gandesc sa mai umflu un pic roata, pun pompa si roata incepe sa se dezumfle, prin pompa.  Bag aer dar degeaba, tot ce bag iese afara. S-a stricat pompa!!! Am ramas blocati ca prostii!!! Pana la urma, reusesc sa imi umflu roata cat de cat si o montez la Roxana, ca e mai usoara, iar eu iau roata ei. Speram sa mearga asa.

Urmeaza o super coborare, intai pe drum, apoi pe niste plaiuri si, in final, pe un single-trail super tehnic pana in catunul Arsuri. Atentie, chiar la inceputul coborarii drumul tinde sa o ia pe un picior lateral in stanga, fie o luati la dreapta pe primul drum intalnit inapoi in creasta, fie tineti de la inceput creasta matematica. 

Din pacate, cu vreo 200 m inainte de a da in asfalt, roata mea pusa la Roxana nu mai rezista si camera cedeaza, asa ca ne retragem putin cu coada intre picioare pana la masina, la teren, unde ai mei au ajuns si au pregatit deja niste gratare din care ne infruptam.

Traseul pe care l-am facut nu e lung, dar e destul de tare, are cam 20 km cu 750 m diferenta de nivel, il gasiti pe Bikemap si arata asa:

Dupa gratare, simtindu-ma vinovat de cat am mancat, am dat repede intre doua ceafe de porc o urcare/coborare pe una dintre cele mai tari catarari MTB de la noi, printe preferatele mele, si care se afla fix acolo: urcarea de la Pape. Pe prima bucata (vreo 200 m) m-a insotit si Sergiu, fratele meu, pe bicicleta Roxanei, dar a cedat. Nu e tocmai locul sa vezi daca mai stii sa te dai pe bicicleta.

In fine, am luat traseul pentru statistici pe GPS. El are 3,6 km cu 440 m diferenta de nivel, il gasiti si pe Bikemap, il vedeti aici si, mai ales, am reusit sa il urc FARA PAUZA!!! (mint, m-am oprit intr-un singur loc pentru niste nevoi fiziologice urgente, dar atat).

Una peste alta, daca studiati ghidul o sa vedeti ca zona are potenital imens, mult mai mare decat imi inchipuiam si eu care am copilarit acolo. Mergeti, si o sa vedeti chiar voi !!!

Cu Castor la alergat prin Cozia, din nou

In cele cateva zile de relaxare la Draganesti, am hotarat sa dam o tura cu Castor din nou pe munte, ca nu a mai fost demult, iar cel mai la indemana munte ramane tot Cozia, unde se ajunge usor si nu sunt turme de oi.

Cu o zi inainte, am facut greseala sa-l alergam cu bicicletele vreo 10-12 km pe camp in Draganesti, ocazie cu care a obosit foarte tare si de-abia a ajuns acasa. La un moment dat s-a bagat intr-un paraias si nu a mai vrut sa iasa de acolo. Dar ne-am inchipuit ca va fi fresh a doua zi, ca deh, e caine.

A doua zi, l-am bagat in masina si am plecat spre Cozia, cu dorinta sa alergam traseul clasic: Turnu - Stanisoara - Cabana Cozia si inapoi la Turnu. De dimineata, treburile au mers binisor, desi urcusul mai greu de la Stanisoara l-a cam terminat pe Castor. Macar noi eram in super forma. Iar pe Castor l-am lasat sa se aprovizioneze cu apa si sa se racoreasca cat a vrut la paraiasul de sub Stanisoara.

La cabana, ne-au cam incoltit vreo 5 caini, sa sara pe noi. Iar 2 angajati de la Parc, care bagau o ceafa de porc la cabana, ne-au avertizat sictiriti ca cica Castor nu are botnita. Le-am explicat si eu ca dupa ce toti cainii aia care au sarit pe mine o sa aiba botnita, o sa-i pun si eu la al meu. Halal parc, halal angajati, traseele sunt varza, marcajele proaste, probabil pe la baza muntelui se taie padurea la greu, dar au ei alta treaba.

In fine, am baut o cafea si am taiat-o repede la vale. Castor a inceput sa dea semne din ce in ce mai mari de oboseala, mai ales ca la vale noi alergam destul de tare.

Problema mare a inceput insa odata ajunsi inapoi in drumul de Stanisoara. Piciorusele lui Castor tremurau de oboseala si nu mai era in stare sa faca decat cativa pasi inainte sa se aseze jos. Saracutul, sa nu ne faca sa stam, fugea cum putea inaintea noastra si se aseza jos sa ne astepte pana venim si noi. Iar la adaposturile de lemn de pe traseu, intra repede inauntru incercand sa ne convinga sa facem si noi o pauza. Am facut si noi, ca sa se mai odihneasca, era chiar foarte obosit. Cum gasea un sant sau o zona mai umeda se intindea in el sa se odihneasca si sa se racoreasca.

In final, la un paraias cu 200 m inainte de Turnu, saracul de el s-a pus in noroi si nu s-a mai putut ridica. Am incercat sa-l fac sa se ridice, i-am dat si un gel Sponser, sa-l energizez, dar nimic, asa ca ultima bucata l-am dus in brate pana la masina. Am fugit repede cu masina la paraul ce coboara de la Stanisoara unde l-am lasat la apa, sa se racoreasca si sa-si revina. Ne-am speriat rau, nu ne-am inchipuit ca poate sa oboseasca in asa hal. A doua zi a avut febra musculara si de-abia statea pe picioare. Si-a revenit complet, exact ca si un om neantrenat, doar in vreo 4 zile, saracutul. Cand o sa-l luam sa stea cu noi, o sa il antrenam zi de zi sa se tina dupa noi si, poate, intr-o zi, va fi destul de puternic sa ne insoteasca poate chiar la 7500.

Transalpina, rapid, in trecere

La intoarcerea de la Tismana, care a avut loc o zi mai repede decat planuisem, ca sa trec prin Tg. Jiu sa mai fac un antirabic, am zis ca daca tot mi-am rupt o spita pe spate si nu mai indraznesc asa sa dau un off-road, poate dam o Transalpina sa vedem cat e asfaltat. Surpriza a fost totala: asfaltul e nou nout si refacut ca lumea, de la baza, inclusiv relocata toata portiunea aia ce se inzapezea iarna inainte de Ranca. Ba mai mult, am reusit sa urc pe asfalt pana in Pasul Urdele, la capatul asfaltului altimetrul imi indica 2085 m. Ruta are 27 km cu 1700 m diferenta de nivel. E clar, Transfagarasanul a fost surclasat si aceasta ar trebui sa devina Mecca ciclocataratorilor de asfalt din Romania. Pot deocamdata doar sa-mi inchipui cat de tare e sa o faci cu cursiera.

Nu mai fusesem demult oricum pe Transalpina, asa ca am fost curios ce impresie mai am acum. Nu e asa de tare urcarea cat imi aduceam aminte, dar e mai grea clar decat Transfagarasanul, cu portiuni mult mai abrupte si mai sustinute. Diferenta de nivel urcata pe asfalt e acum mult mai mare, iar la calitatea suprafetei de rulare nu se poate face comparatie, Transalpina fiind absolut impecabila, poti sa faci lejer drifturi cu un Bugatti Veyron pe-acolo. Doar de la Ranca in sus mai sunt cateva mici santuri transversale neastupate.

Iata cum arata traseul, profilul si cateva poze de pe acolo (am pus track-ul si pe Bikemap):

Trail-(running) finding la Crovuri in Mehedinti

Trail-running finding e noul sport pe care l-am descoperit cu ocazia turei pe care am facut-o in Muntii Mehedinti. Ideea era sa facem, dupa track-ul facut de Alin si Gianina si pus pe Alpinet, o super tura: urcare pe Tasna, creasta Mehedintilor, crovurile si coborare inapoi in Cerna. Dupa alergarea pe traseul de la Hercules Marathon cu o zi inainte, eram oarecum rupti la picioare, dar eram in vana pentru un trail-running serios. Am plecat tarziu, pe la 12, ca deh, alergi 20 km imediat. Realitatea avea sa ne contrazica. Traseul l-am pus pe Runmap, cu specificarea autorilor initiali. El are cam 21 km, 1370 m diferenta de nivel pozitiva si arata asa:

Si acum povestea. Plini de incredere si de energie, plecam din nou de la Dumbrava, dar de data asta pe celalalt versant, cel stang, urcand cararea abrupta spre Tasna in alergare. 21 km ii vom rade in maxim 4 ore, ziceam noi.

Eu nu mai fusesem pe acolo, asa ca in momentul in care cararea stancoasa a iesit in peretii canionului, am fost impresionat de frumusetea locurilor. O atmosfera de Piatra Craiului, dar parca mai calda. Ce sa zic, minunat, chiar daca nu vreti sa parcurgeti vreodata tot traseul acesta, o plimbare de o ora-doua in sus si in jos pe Tasna trebuie sa faceti daca treceti pe acolo, e o crima sa o ratati.

Dupa vale, care se mai domoleste in partea superioara, traseul trece pe langa o moara de apa functionala, o stana ai carei ciobani au lasat anunturi pe traseu invitand turistii la o mamaliga cu branza (data viitoare vom onora invitatia) si, dupa un pic de padure, iese intr-o mare poiana inconjurata de versantii domoli dar stancosi si plini de lapiezuri a Mehedintiului calcaros. Traseul urmareste poiana in stanga si, la capatul ei, incepe o urcare abrupta prin padure, pe traseul cu banda rosie. 

Dupa o mica escalada pe un bolovan, traseul banda rosie continua pe o vale domoala prin padure. Toate bune si frumoase, dar track-ul nostru nu continua asa, ci o lua undeva aiurea in stanga prin hatasuri. Am incercat timp de vreo 2 ore sa gasim continuarea dupa track, dar de fiecare data mi s-a parut aiurea, ca nu putea sa fie pe acolo. Intr-o prima faza, GPS-ul imi si dadea o precizie de vreo 40 m, care nu ma ajuta deloc. Dar, dupa multe cautari si o resetare, precizia a crescut la 7 m si am hotarat sa o luam pe liniuta, orbeste, ca sigur dam de drumul bun. Am traversat o gramada de tufe si lastaris si, la un moment dat, am vazut o urma de poteca foarte veche si o banda rosie care abia se mai vedea pe un copac. Era clar, asta era traseul, dar era vechi. Probabil a fost retrasat pe altundeva (cum avea sa aflam mai incolo). Noi, incantati ca suntem pe drumul bun, am continuat urcarea prin padure, pe un picior, mereu cu ochii pe GPS, ba prin padure aiurea, ba pe urme vechi de carare si din cand in cand pe langa un marcaj antic. Alin cu siguranta stia bine traseul asta, de multi ani, cand a luat track-ul. 

Poteca aproape inexistenta iese din padure intr-o zona de jnepenis cu un peisaj superb, dupa care tine creasta principala prin alte lastarisuri pana se intersecteaza cu linia limitei rezervatiei, marcata cu patrat rosu, care la randul ei tine linia crestei. E destul de greu sa o tinem si noi, fiind multe crengi, urzici si spini, dar incercam sa o pastram cat mai bine. Dupa vreo 2 ore aproape de cand am ratacit traseul, ajungem pe creasta plina cu lapiezuri si golasa a Mehedintilor, de deasupra crovurilor, iar privelistea din fata ochilor ne face sa uitam de orice suparare. In fata noastra, majestuoase, ca niste terase, se intind poienile pline de lapiezuri, crovurile, pana sub Varful lui Stan care se vede in departare.

Dupa o sesiune de poze si fragute, incepem coborarea spre prima poiana, cu mici dureri de la febra musculara achizitionata cu o zi inainte. Crovurile sunt superbe, le-am luat la rand, intre ele sunt mici urcari si coborari, dar nimic greu. La un moment dat am dat de traseul cruce rosie parca, ce cobora in stanga spre valea Cernei. Eram obositi, dar track-ul nostru mergea inainte. Am zis ca sigur Alin a facut asa pentru ca mai e ceva de vazut, asa ca am ales sa continuam. A meritat, mai erau cateva poieni, pana chiar sub Varful lui Stan, de unde traseul face cale intoarsa si incepe sa coboare, sa se intalneasca cu crucea rosie.

Ei bine, de aici a inceput trail-finding, tura II. Incredibil, dupa ce coboara destul de bine, traseul incepe o lunga traversare prin niste fanate. In aceste fanate, buruienile atingeau aproape 2 m si nu era nici urma de vreo poteca. Practic mergeam orbeste cu iarba peste nivelul capului si cu ochii in GPS, pas cu pas. Cu betele, agitam iarba in fata, cu groaza ca in ea ar putea fi ascunsa vreo vipera pe care n-aveam nici o sansa sa o vad. In zonele umbrite, buruienile erau inlocuite cu urzici, la aceiasi dimensiune, care ne-au asigurat ca nu o sa mai facem reumatism niciodata. Apoi a urmat o sesiune de brusturi, printre ei fiind si o fantana ascunsa in care era sa pic ca n-aveam cum sa o vad. Brusturii de 2 m a trebuit pana la urma sa-i ocolesc, erau mult prea mari si urzicile mult prea multe.

Dupa vreo 2 ore de balaurit prin jungla asta, am jonctionat in sfarsit cu traseul celalalt, care era in stare perfecta, mult mai folosit de turisti, fiind mai scurt, ba ne-am si intalnit cu un cuplu care facuse acelasi traseu, dar mersesera pe banda rosie marcata in padure, care ocoleste din cate am inteles creasta prin spate si o traverseaza sa revina la crovuri.

A fost o experienta unica, contra timp, in care soarta ne-a demonstrat ca, si daca toate par ok, tot e mai bine sa pleci pe munte de dimineata, ca nu stii ce o sa se intample. Am ajuns totusi la drum pe la 19:30, destul de bine, si rupti total de picioare. Fara trail-running, doar cu trail-finding.

Am facut multe poze, ca parca nu ma mai puteam opri. Pe toate le-am pus pe Webshots.