MMM (Mud Mud Mud) - Maraton la Medias si relaxare pe Transfagarasan

O bicicleta de la MMM (nu a noastra)

 
Pentru inceput trebuie sa spun ca, la fel ca la orice concurs, n-am facut poze, dar pozele de aici le-am gasit pe la altii, de unde le-am luat, sper sa nu se supere. Albumele unde am gasit pozele si unde puteti vedea multe altele sunt acestea (cu multumirile de rigoare):
http://picasaweb.google.com/106826823396832619900/Mmedievalmedias2010#
http://picasaweb.google.com/Nomadulvisiniu/MTBMedias20101#
http://picasaweb.google.ro/CiclismRo/20100619MaratonMedievalMedias#

Astfel, a mai trecut o editie din Maratonul Medieval Medias, cel mai de traditie maraton din Romania. Cred ca a fost a 6-a editie, si a 4-a pentru mine. Am ratat-o pe prima (ca inca nu ma apucasem de sportul asta) si inca una din probleme de sanatate. Am contorizat o tura scurta si 3 lungi. Dar, de departe, asta a fost cea mai frumoasa. Ploile din zilele anterioare au umplut traseul cu noroi, ceea ce inseamna ca a devenit un traseu tehnic, care ii avantajeaza pe MTB-istii "adevarati" si mai putin pe "motoarele de pedalat".
Zis si facut, ne-am aliniat amandoi la start, Roxana la tura scurta, alaturi de Sorin si de alti vreo 380 de colegi de "suferinta". Era clar ca va fi o editie incomparabila, ca vor fi multe abandonuri si ca multi se vor lupta sa termine in timpul limita.

Asa a si fost, prima urcare pe off-road a incarcat definitiv rotile si transmisiile cu lut, de acolo incepand adevarata lupta. Eu am ales din nou bine, cauciucul meu mult iubit Continental Cross Country de 1.5 facandu-si datoria si, pana la final, transmisia a functionat impecabil, fara blocaje sau chainsuck. Doar cauciucul fata se mai bloca din cand in cand. Am ales sa merg cu presiune mare in roti, stiind ce inseama o pana pe noroi, mai ales ca Medias e maratonul penelor, datorita unor bucati de traseu prin iarba cu scaieti, iar micutul de 1.5 e foarte pasibil de snake-bite. Strategia a fost buna si am scapat neinpuns, dar, evident, aderenta rotilor a avut de suferit. Combinatia a fost de 50 psi fata/70 psi spate. Oricum, am compensat cu un pic de tehnica si, pana la urma, zic ca a fost o decizie buna.

In ordine, Roxana, eu si Sorin, cand inca eram curati si albi

Furtuna m-a prins pe coborarea spre asfaltul din Bazna, cu traznete si grindina. 5 minute daca eram mai in fata, ma prindea pe asfalt si era perfect. Pe de alta parte, apa a lichefiat noroiul pe ultima urcare (si cea mai grea), lucru ce a facut viata mai simpla - noroiul, daca tot exista, e de preferat pe ploaie decat la cateva ore dupa. Ultima coborare a fost prin apa, vezi poza :) Noul final al maratonului, pe dig, e frumos, dar parca si traversarea orasului era interesanta. O fi fost si cerinta Politiei, cine stie.

In final, am reusit sa termin in putin peste 6 ore jumate, cu o ora si un sfert mai mult decat anul trecut, cand a fost uscat. O fi bine sau nu, nu stiu, dar parca mi-as fi dorit ceva mai bine. N-am avut o zi buna, am avut crampe musculare in noaptea dinainte, iar pe traseu muschii erau foarte obositi. O fi fost din cauza turelor de Campina unde am tras ca nebunul.

Dupa o baie de noroi pe ultima coborare

Roxana a terminat si ea cu bine traseul de 50 km, desi a plecat cu roata spate descentrata si am avut emotii. Felicitari, abandonurile au afectat cred mai mult de jumatate din participanti.

Pe fatza se vede inca "spiritul concursului"

Duminica, impreuna cu Sorin, am decis sa ne "relaxam" un pic picioarele la un asfalt, asa ca am dat un mic Transfagarasan, din Vama Cucului la Balea Lac si inapoi, pe o vreme perfecta. Apoi am urcat din nou la Balea, dar cu masina, pentru a traversa muntii printre mormanele de zapada inspre casa, prin rafale de ploaie torentiala, care au binevoit sa ne ocoleasca de dimineata.

Rezultatele complete se gasesc pe site-ul maratonului.

Din nou, dar mai cald

Pai ce sa zic, am cam repetat figura de we trecut. Sambata am dat o Prima Evadare cu Roxana, traseul s-a uscat binisor de la caldurile de saptamana asta si a fost super ok. In Moara Vlasiei la birt ne-am intalnit cu Em si doi prieteni, cu care am pedalat pana in Gruiu langa Snagov. De acolo, noi doi ne-am intors pe asfalt pe ruta Gruiu - Lipia - Moara Vlasiei - Tunari - Voluntari. Mie mi-au iesit vrei 127 km, dar nu am dat practic ultimii 2-3 km din traseu (aia pe la gara aia ciudata), asa ca probabil cu totul pentru cine vrea, pe acolo, ies vreo 100 fix de la Academia de Politie dus-intors (cu 2x15 km pentru noi pana la academie si inapoi). Cu ocazia ca ne-am intalnit cu Em, l-am convins sa vina si el cu noi duminica.

Duminica, Roxana nu a mai venit, asa ca formula a fost eu cu Sorin si Em, iar in Campina ne-am intalnit cu John si Gica. Ineditul este ca Sorin, John si Gica erau cu cursierele, iar eu eram curios sa vad cam cum ne dau ei praf in ochi pe urcari. Va zic eu cum, grav! E tare cu cursiera totusi, dar e si greu, pe toate urcarile alea baietii au bagat doar ridicati din sa. John si Gica ne-au parasit in Nistoresti si s-au intors pe DN, iar noi am continuat pe o caldura incredibila. Pe final, au dat cativa stropi de ploaie.
Am dat coborarea pe care m-am ratacit saptamana trecuta cu Roxana pana jos sa vedem ce e. Asfaltul se termina intr-un parau, brusc, iar urcarea inapoi merita nota 10. Am reusit din nou, si pe caldura asta, sa dau tura cu foaia 2. Valea Fierului nu se numeste asa de fapt, am retinut gresit. Numele ei e mult mai frumos si mai inedit: e Valea Fiarelor. Deci asa e corect. In final, cifrele spuneau 3:55 h de pedalat, media de 17,3 km/h, vreo 68 km iar diferenta de nivel, cu deviatia care am facut-o, probabil bate pe 2000. I-a placut si lui Em, care a fost prima data pe acolo dar sunt convins ca o sa revina foarte repede!

Pe langa casa, 180 km de pedalat

N-am plecat nicaieri we asta, ca n-am putut, dar asta nu inseamna ca n-am facut nimic. Astfel, am profitat de cel putin doua trasee de MTB din apropiere.

Sambata, am dat un traseu de "doar" 115 km, care a constat in principiu din traseul de la "Prima Evadare", intoarcerea pe DN1 plus 15 km x 2 de la noi de acasa pana la start. Ce sa zic, traseul il stiu peste 1000 de ciclisti, dar pentru mine a fost prima data cand l-am facut integral, iar pentru Roxana prima data cand a fost pe el. E un super traseu, te surprinde pentru prima data, fiind mult mai tare decat te-ai astepta, sa zic asa. Din pacate, a fost asezonat si cu niste noroaie pe care le-am cam ocolit pe langa bicla, le faceam in sa doar in conditii de concurs. O tura faina care merita sa o faceti cand stati prin Bucuresti. Traseul il puteti descarca de pe pagina concursului (primaevadare.ro). Uite si doua poze, ca sa vedeti ca e frumos :) 

To the airport

 

Three weeks from now, I'll be harvesting my crops

Duminica am mai dat o data tura de dealuri din Campina, descrisa pe undeva mai devreme pe blog. Traseul Campina - Voila - Sotrile - Nistoresti - Comarnic - Secaria - Valea Doftanei - Valea Fierului - Sotrile  - Campina, cei 65 km cu 1800 m diferenta de nivel (din Sotrile am gresit la un moment dat si am mai coborat vreo 150 m altitudine pe un drum in stanga comparabil la panta cu Valea Fierului, de studiat unde duce). In plus ar fi ca, de data asta, am reusit sa fac traseul fara sa folosesc foaia mica, nici macar pe urcarea de pe Valea Fierului. Apropo de urcarea asta, si Roxana e de parere ca, desi are doar 2 km, e cea mai tare panta asfaltata pe care am vazut-o in Romania, concurand direct cu cele din Austria si Grecia.

Weekend-ul viitor, dupa toate probabilitatile, vom reveni, fiind un super antrenament pentru concursurile de MTB care urmeaza sa curga lant.

Relaxare si rulaj din nou la Olt

Chiar daca am avut o perioada mai bogata, cred ca vine una mai saracacioasa in intalniri cu muntele. Dar chiar si asa, nimic nu ne poate opri sa mai dam cate o tura simpatica "low budget" prin apropiere, sau pe unde oricum avem drum. Sambata asta, ne-am pedalat din nou pe malul Oltului. De data asta, amandoi si, cum banuiam, si Roxana a fost incantata, mai ales ca am imbunatatit traseul evitand o zona cu multe gunoaie.

Ce sa zic mai mult, pedalatul prin paduricile din Olt si pe marginea lacurilor nu este doar o consolare, este chiar frumos, sper sa imi dea cineva dreptate dupa ce va arat niste poze. Chiar abia astept sa revin.

Cu ocazia asta, l-am revazut si pe Castor, care s-a facut cuminte si frumos si abia asteapta sa se mute cu noi. L-am si alergat, pentru prima data, cu bicicleta pe camp vreo 5 km. Face fata. Dupa ce o sa-l luam la noi, o sa vada multe poteci si drumuri de munte...

Back to the roots, in rubber boots - speologie la Garda

Cu siguranta, cea mai neglijata pasiune a noastra in ultima vreme a fost speologia. Ba mai mult, chiar daca Roxana a mai fost prin cate o tura, eu am fost in ultima pestera mai adevarata acum cativa ani. Asta, in combinatie cu faptul ca toata lumea de la Focul Viu merge doar la Ratei, ca e la indemana, ne-a facut sa hotaram sa profitam de ziua libera de Rusalii (in care sarbatorim, cum a zis cineva, cand au venit rusii) si sa facem si noi cu cine mai vrea de pe la club doua avene frumoase si celebre, clasice, de care chiar imi era dor: Avenul din Sesuri si Avenul Sohodol 2 de la Garda, in Apuseni.

In aceasta ordine de idei, am plecat 8 speologi hotarati, organizati in 2 echipe, urmand sa facem cele doua avene inversat intre noi, sambata si duminica, ziua de luni fiind rezervata pentru intoarcere.

Echipele au fost urmatoarele: noi doi cu Radu si Sasa o echipa, iar cealalta Andrei, Cristina, Silviu si Vica.

Echipa noastra, la iesire:

Am ajuns dimineata pe la 3 la Casa Speo, asa ca ne-am culcat fara ganduri de trezire dimineata devreme. Cand ne trezim, mergem la pesteri, n-are rost sa ne rupem.

  Drepturi egale in familie - Foto: Andrei Gheorghe

                                           

  Petzl sau CT?

                                          

                                             

Sambata, am intrat in Sohodol 2 doar pe la 16:30, asta este. Drumul pana acolo nu e rau, am luat track-ul dar nu-l pun aici, din motive evidente. Echiparea a inceput-o Sasa cu primul put, unul destul de aerian, cu o deviere la inceput. Al doilea put (cu a pic) si al treilea, care sunt legate, le-a echipat Roxana cu coarda noua de 100 m, iar ultimul put, Putul Mare, l-am echipat eu, dupa care am mai mers doua puturi mici pana s-a terminat cealalta bucata de coarda noua, de 80 m. Am ajuns astfel cam pana la cota -220 m, de unde mai sunt vreo 3 puturi mici si inguste, pe care nu le mai prea face nimeni. Dupa o pauza de vreo jumatate de ora de ciocolata si ceai cald din termos, am iesit si am ajuns afara pe la 23:30. In total, TPST=7 ore (pentru cine nu stie, TPST e din franceza si inseamna Temp Passee sous Terre, adica timp petrecut in subteran). Am ajuns la cabana pe la 01:00 dimineata, cand, la ideea lui Radu, am spalat tot echipamentul in rau sa fie curat a doua zi. O super idee, o recomand, echipamentul se spala foarte usor cat nu s-a uscat, mai ales corzile, si nu iti ia mai mult de o ora. Intre timp a venit si echipa din Sesuri, si ne-am culcat cu totii pe la 3 jumate.

Duminica, am mai recuperat timpul pierdut si, dupa doua cafele super bune la 1.50 RON bucata in centru in Garda, pe la 14:30 ne aflam la intrare in Sesuri. Sasa a echipat din nou primul put, Roxana a echipat restul pana la gaura de soarece iar eu am echipat celealalte 3 puturi pana la lac.

Roxana la echipare:

                                                                    

Unde e in poza de jos greseala (mare)? Astept raspunsuri la comentarii :))                                                         

  In total sunt doar -90 m, dar echiparea este foarte complexa. Am ajuns la lac in 3 ore, care nu e un timp prost, dar nici extraordinar, tinand cont ca "in vremurile bune" am reusit sa echipez singur pana la lac in sub 2 ore.

Noi doi pe malul lacului:

Ciocan improvizat:

Dans in combinezoane, la iesire:

N-am mai trecut de lac, sa nu ne udam, la fete le era destul de frig, asa ca am iesit afara pe lumina. TPST=6 ore, acceptabil. Am spalat din nou corzile si ne-am culcat mai devreme. Am facut si ceva poze, dar mi-a fost greu sa aleg dintre ele, asa ca am pus un slide de pe Webshots:



Speo Garda mai 2010

Luni am facut un drum de 700 km pana la Bucuresti, trecand muntii pe la Poiana Horea - Tarnita, apoi langa Zalau sa luam betoniera pentru casa, Cluj si apoi pe ruta cea mai scurta, pe autostrada - Sibiu - autostrada, cu un ocol pe la Tartasesti sa lasam betoniera, am ajuns sa ma culc din nou la ora fatala: 3:30 dimineata.

Cand am un pic de timp, mai modific postul cu cateva poze si fisele de echipare pentru cele doua avene.

18 ore de vis - Iron Bike Oradea 2010

Cum ar fi daca, pentru 15:17 ore, piciorul ar fi una cu pedala, mana una cu ghidonul, iar magnetul nebun al vitezometrului l-ar face pe acesta sa se invarta pana la 265 km. Iar in spate ar ramane munti si vai de o frumusete si serenitate cum numai in Apuseni mai poti gasi, trecatori ascunse prin munti, prin catune batranesti uitate de lume, hainele imbibate de noroiul roscat cu bauxita s-ar lipi de piele sub picaturile apei de ploaie si s-ar usca pe coborari nebunesti de zeci de km cu pieptul aplecat peste ghidon? Iar impreuna cu un coleg de echipa, intr-un mic pluton, roata in roata, cu noaptea in cap, sa pleci intr-o aventura de neuitat care se  va termina doar cand soarele va fi din nou apus si intunericul stapan? Impreuna cu cele 02:40 ore de pauza, au facut aproape exact 18 ore de vis: Iron Bike Oradea 2010, 265 km, 4500 m diferenta de nivel si satisfactii nemasurabile in cifre.

Cifrele noastre, ale mele si ale lui Sorin, zic asa:
Total distance: 265 km
Moving average: 17,3 km/h
Total average: 14,7 km/h
Moving time: 15:17 h
Stopped time: 02:40 h

Cifrele lor zic locul 9, de care noi suntem multumiti, dar trecerea liniei de sosire este cea mai mare multumire posibila.

Si, pentru cine e curios ce simti cand treci prin asta, sau cel putin ce am simtit eu, il invit sa citeasca randurile care urmeaza, care vor fi poate cam lungi si cam plictisitoare. Macar am sa ma bucur eu sa le citesc peste cativa ani. Pentru ca e una din acele experiente care vor ramane cu tine pentru totdeauna.

Ballbreakers la final de cursa (foto de la organizatori):

Ceasul suna de ora 4 la pensiunea unde, vineri seara, in graba, dupa inscrierea cam tardiva, pe la 12 eu si Sorin am reusit sa inchidem un ochi. Bicicletele sunt pregatite, bagajele la fel, asa ca sarim pe ele si fugim la start. In intuneric, mai reusesc sa deslusesc cate o fatza cunoscuta, dar am ramas surprins sa aflu ca au participat multi cunoscuti pe care nu i-am vazut. Asta pentru ca, la 04:30, cu precizie de ceas elvetian, s-a dat startul in cea mai nebuna competitie de ciclism organizata vreodata pe plaiurile noastre natale.

Echipa Ballbreakers, vesela, la start (foto de la organizatori):

Primii 15 km, pe asfalt, au ocolit o zona care se pare ca datorita ploilor devenise cam impracticabila, iar organizatorii s-au gandit sa nu ne belim bicicletele din primii 5 km. Bine gandit. Noaptea e placuta iar noi doi rulam cu vreo 30 km/h, lejer, inconjurat de ceilalti concurenti, intr-o incalzire placuta pentru ceea ce va urma. Dupa o regrupare pentru a se respecta caracterul de mers in pluton, intrarea "in paine" a avut loc pe un drum lateral satesc pe care, pe nesimtite, am intrat in track-ul original al traseului, pe care l-am urmat cu sfintenie folosind GPS-ul de pe ghidon fara de care, trebuie sa recunosc, ar fi fost muuuult mai greu.

Intre timp, trecem pe langa primul punct de alimentare pe care-l vad doar cu coada ochiului, si sincer nu cred ca s-a oprit cineva la el. In schimb distractia inceteaza cand, ceva mai incolo, niste organizatori ne fac cu mana semn sa iesim de pe drum si sa intram pe un drumeag noroios pe un camp. Oups! Rulajul s-a terminat. Drumul se transforma brusc intr-o coborare cu noroi alunecos si bolovani, pe care bicicleta o ia pe unde vrea ea. Unii mai destepti ocolesc pe iarba, eu ma mai dau jos caci rotile se blocasera deja. E clar, bicicleta nu o sa mai mearga ca lumea dupa baia asta de noroi. Speram sa ajugem cu ele in stare perfecta macar pe urcarea la Stana de Vale, punctul culminant (credeam noi) al traseului.

Norocul face ca toata nebunia sa se termine intr-un sat unde pe drum curge un mare rau, iar dupa cativa zeci de m parcursi prin apa, bicicletele s-au curatat cat sa inceapa sa functioneze din nou acceptabil. O succesiune de drumuri satesti prin care rulam la trena cu soarele rasarind dupa dealuri ne duc spre prima urcare, un drum de piatra cubica prin padure, nu foarte dificil, pe care il urcam cu entuziasm si din capatul caruia, dupa un pic de forestier, intram in proaspatul drum modernizat din cheile Albioarei, de pe valea Sohodolului, drum care face legatura foarte importanta intre Beius si Borod, o foarte importanta scurtatura pentru cei ce bat drumurile Apusenilor si care acum cativa ani era sub orice critica, reusind sa-mi rup de vreo 2 ori tirantii de pe fata la Dacie pe el. Acum e asfaltat ca-n palma si, fara ca vitezometrul sa scada sub 40 km/h, intram vijelios in comuna Rosia. Totul era perfect, mai putin picioarele care imi inghetasera si nu mai simteam talpile. Am bagat totusi tare pana la intersectia spre Meziad, unde am tras la un birt pentru vreo 10 minute sa ne rehidratam.

Urmatorul punct de control a venit repede, si am mai bagat niste fructe uscate, dupa care, incetul cu incetul, drumul a inceput sa urce pana am iesit in soseaua de Stana de Vale. Intr-adevar, urcarea este deosebit de dura, mai ales dupa 90 km de pedalat. Cred ca asa, facuta "de dimineata", ar fi fost foarte fun. Nu ne-a fost greu, dar a fost un pic demoralizanta, stiind ca e cea mai grea bucata din traseu (nu era de fapt, dupa parerea mea). Ne-am mai oprit de cateva ori cate 1 minut, sa nu ne blocam muschii si, dupa mai bine de o ora, am ajuns in varf. De aici a urmat o coborare lunga pe Valea Iadului, pana la Lesu, vale care e adanca si foarte rece si care a facut multe victime printre cei care au intrat pe ea incalziti de pe urcare si in tricou.

La Lesu ne-a asteptat cel mai important punct de alimentare, cu pulpe de pui la gratar, cu orez si o gramada de alte bunatati. Ne-am infruptat din ele fara mila, pentru ca urma drumul de contur al lacului, unde era timp sa se digere mancarea. Dupa lac, am coborat un pic pe sosea spre Remeti si, nu foarte departe, un alt punct de alimentare ne-a bagat pe cea mai grea urcare a concursului, cea de pe Valea Daica, pe unde, pe pante destul de la limita, am trecut prin niste catune izolate deosebite spre valea Bratcutei, unde am intrat pe o coborare destul de abrupta, pe care imi era frica de frane, doream sa le protejez cat pot de mult, stiind ca daca incepe ploaia mult anuntata, ele vor fi suprasolicitate si s-ar putea sa raman fara ele. La baza coborarii astepta un mosulica cu un Trabant care m-a intrebat curios daca mai sunt multi de coborat, sa urce si el. Eu i-am zis ca mai bine sa urce si sa mai dea niste claxoane, ca lume mai e destula. El saracu' ar fi asteptat de frica sa nu loveasca pe unul dintre noi care coboara mai repede si neatent.

Valea Bratca, desi neasfaltata, era ca-n palma si a permis o viteza foarte mare, dar am apucat totusi sa vedem si peisajul. Pe nesimtite, am ajuns in Bratca de unde, peste dealurile binecunoscute, am trecut in Balnaca, Suncuius si apoi in Vadul Crisului si Birtin, la urmatorul punct de alimentare.

Pentru mine, aici, cam la km 175, a inceput cea mai grea bucata, urcarea la Tomnatec, pe care a inceput si ploaia. Nu stiu de ce m-a rupt un pic, cred ca era mai mult psihic, pentru ca de pe harta nu prea intelegeam profilul, lucru greu oricum in zonele carstice, care nu prea respecta regulile deal-vale. Pana la urma, antrenat de un telefon care imi tot suna si nu puteam sa sun inapoi, am ajuns la capatul urcarii de vreo 12 km. De aici, chiar nu mai stiam pe unde ne duc organizatorii, harta era destul de incurcata. Imi era frica de multe urcari. Nu a fost sa fie asa, dupa vreo 3 km de asfalt pe drumul de Alesd, am dat de un nou punct de alimentare de unde am mai urcat doar vreo 50 m. Sus, a fost cel mai greu moment al concursului. Am luat o pauza sub un copac, eram distrusi de frig iar eu nu mai puteam sa pun mainile pe ghidon, orice atingeam cu palma, ma electrocuta imediat, era un efect al distantei lungi combinata cu manusile ude. Ne-am luat toate hainele pe noi, pentru ca urma o coborare lunga si, ce sa facem, am plecat pe cea mai "MTB" bucata a traseului, o coborare intr-o vale cu drum de TAF, cu mult noroi si bolovani. Nu era ceva nu stiu cat de tehnic, dar combinat cu faptul ca trecusera 200 km si de-abia mai tineam mainile pe ghidon, au facut-o destul de dura. Ea se termina intr-un drum care arata ciudat pe harta, facea o gramada de curbe si avea forma unei mari potcoave, pleca aproape de unde pornea. Imi era frica sa nu fie ceva serpentine nasoale, frica ce se adauga senzatiei de disconfort. Nu a fost sa fie asa, era un drum de curba de nivel, si ceea ce credeam eu ca sunt serpentine, erau de fapt trecerile unor paraie. Drumul era plat cu usoare bucati de coborare. Asta mi-a facut moralul sa revina in parametri normali, cu toate ca schimbatorul spate a inceput sa refuze sa mai functioneze, probabil un cablu blocat intr-un bowden pe undeva. Mergea foarte greu la revenire. Cum de la inceputul concursului am constatat ca nu mai pot folosi foaia mijlocie, facand chainsuck instantaneu, am pus spatele pe o viteza intermediara si jonglam doar cu fata, pe foaia mare si mica, treaba care mergea perfect: cu cea mare puteam sa tin o viteza de 25 km/h pe plat, cea mica ma lasa sa urc. Drumul, destul de lung si cu multe bucati de noroi, s-a terminat cu o coborare lunga pana in drumul asfaltat de la Dobresti care, speram eu, ca ne va duce tot pe asfalt in coborare spre Varciorog si Tileagd unde, practic, concursul era ca si incheiat. Am ajuns la punctul de alimentare de la intrarea pe asfalt, unde am aflat ca ultima urcare din concurs, pe undeva pe langa Oradea, s-a scos si de la Tileagd mai avem doar rulaj prin niste sate. Asta ne-a adus moralul la maxim din nou. Apoi ni s-a spus ca pana la Varciorog avem de urcat 300 m diferenta de nivel si o coborare tehnica. Cum eram deja veseli, nu prea ne-a mai pasat, asa ca, afland si ca suntem pe locul 9, am taiat-o in sus.

Problema mare a aparut la 100 m de la PC cand am simtit ceva ciudat la piciorul stang, ca si cand nu intrase placuta bine in pedala sau, credeam eu, s-a desprins placuta. I-am zis lui Sorin ca ne oprim, ca am o problema. Cand m-am uitat mai bine, se desprinsese bratul stang de la angrenaj. Fut&$#@i! Nasol! Sper ca mai merge pusa la loc. Aranjez bratul cumva la loc si strang cele doua suruburi, dar dupa 100 m cedeaza din nou. Am belit p$%A! Sa abandonam aici! Ma reculeg si ma asez langa bicicleta, intre timp ne depasesc doua echipe. Iau o decizie: pun bratul la loc, il fixez cat pot de bine lovindu-l cu un bolovan, apoi strang suruburile la maxim, e ultima sansa. Aproape ca imi venea sa plang. Dupa ce m-am lasat cu toata greutatea pe cele doua suruburi succesiv, am taiat-o in sus, eu pedaland doar cu piciorul drept, sa nu fortez treaba, neapasand cu stangul deloc. Evident, am luat-o in sus si cu o viteza usoara, tot ca sa nu apara forte nedorite. Cu emotii mari, am vazut ca treaba merge, ba mai mult, am depasit pana sus cele doua echipe care ne-o luasera inainte. Cu tot noroiul de pe drum, improvizatia a rezistat si ne-am vazut, fericiti, coborand spre Varciorog. Imi mai era frica sa nu cedeze franele, asa ca incercam sa franez mai mult natural pe zone cu mult noroi. Am ajuns cu bine in Varciorog la asfalt, unde trona un semn cu Urcare 10%. WOW, iar in sus. Dar nu putea sa fie mult, iar dupa aceea a urmat o coborare lunga pana in Tileagd, cu viteze de peste 40 km/h. Fix in drumul national, in Tileagd, au cedat de tot placutele de frana de pe fata. Dupa cum am constatat acasa, era uzat si jumatate din metal!!!

La PC din Tileagd eram veseli, credeam ca o dam pe undeva pe asfalt pana la Oradea. Nu ma deranja sa mai urc, dar nu stiam daca ma tine angrenajul. N-a fost asa, am mai avut o mica urcare pana in urmatorul sat, dar totul a fost OK. Intre timp s-a facut noapte. Ultima bucata a constat dintr-un rulaj de vreo 20 km pe drumuri cand asfaltate, cand cu balti si noroi, dar care a mers bine. Finalul a fost in oras, intr-o parcare, unde am aflat ca am ajuns tot pe locul 9. Super bine, cel mai interesant fiind ca nu ma simteam obosit deloc. Eram chiar fericit si bine dispus. M-a dus Rares cu masina inapoi la pensiune, de unde am luat masina mea si l-am recuperat pe Sorin cu bicicletele, am facut un dus, am dormit pana la 6 dimineata cand am taiat-o la Bucuresti sa ajungem la AC/DC. Super concert, super concurs, a meritat efortul, chiar daca luni si marti am dormit toata dupa-amiaza sa-mi revin.

Rezultatele complete ale concursului le gasiti aici.
O gramada de poze sunt puse aici.

La Ratei ca acasa

Al treilea weekend la Ratei. Tura din Grind se apropie cu pasi repezi asa ca o zi de antrenament pe faleza si in aven e binevenita. Plecam de vineri seara si ne cazam la Cerbu, in ultimul moment se hotaraste si Radu sa vina.
Vineri seara impart echipamentul pentru faleza si aven si fac planul pentru a doua zi. Imi propun sa plecam la o ora matinala sambata si ma intreb daca o sa reusesc sa mobilizez sapte oameni sa se trezeasca la sapte dimineata. Printre ei si Radu, deci misiunea e cu atat mai grea. Sambata ma trezesc mai intai la 5:33 apoi la 7 fara 10. Cu surprindere vad ca se trezesc si altii, deci e ok. Nu ma incadrez in program, abia la 8:30 suntem la faleza. Dar e bine, prima echipa merge la aven sa echipeze in timp ce noi echipam faleza. Pe la 1 cei de la aven vin la faleza iar noi mergem sa dezechipam avenul.

La faleza la Ratei, din nou

Afland cu cateva zile inainte ca Horatiu trebuie sa se intoarca in Bucuresti dupa maratonul Eco am zis ca cea mai buna idee de a petrece ziua de duminica este un mic antrenament pe faleza de la Ratei mai ales ca vineri am plecat din Bucuresti spre Moeciu impreuna cu Radu Dumitru si Roxana. Desi sambata dimineata la start am plecat un pic cu inima indoita ca nu stiam cum o sa ma simt pe traseu, tinand cont de faptul ca nu prea am avut timp sa alerg pe munte, iata-ma la finish dupa 6h:42min de la start. Un timp bunicel, care imi ridica moralul pentru urmatoarele maratoane la care voi participa. Horatiu in schimb e cel mai tare din familie, el alearga mult mai bine in primul rand pentru ca a tras mai tare la antrenamente dar si pentru ca are un psihic foarte bun la concursuri. Concursul mi-a placut la nebunie, organizarea a fost de departe impecabila. Sis au fost la inaltime, vineri noaptea cand am ajuns la Moeciu ele erau pe baricade. Se pare ca aceasta mica comunitate de alergatori creste de la un concurs la altul asta si datorita lui Lucian Clinciu care a fost deschizator de drumuri in ceea ce priveste maratoanele de alergat pe munte dar si concursurile de schi de tura. Dupa ce ajung la finish, schimb cateva impresii cu oamenii cunoscuti dar mai ales cu colegii de club: Radu, Alin si Ovi. Radu e pentru prima oara la un concurs de acest gen si in ciuda faptului ca e fumator convins se descurca destul de bine. In fine, nu avem timp de pierdut, strangem bagajele si mergem in Sinaia unde il lasam pe Horatiu la trenul de 9 seara iar noi ne continuam drumul spre tabara Cerbu.

Radu

La Cerbu, in ciuda faptului ca e 1 mai e liniste totala. Se pare ca suntem singurii musafiri. Cum ora e tarzie ne bagam la somn mai ales ca oboseala de peste zi isi pune amprenta asupra noastra. Duminica, pe la 9 dimineata ne hotaram sa incepem ziua cu obisnuita cafelutza. Dupa ce mancam strangem tot si mergem la faleza unde ne intalnim cu restul trupei.

In plina actiune

La faleza echipam o parte din trasee. Ne dam pana pe la 5 dupa care dezechipam si ne punem sa mai mancam ceva. La 7 plecam si dupa o oprire la o bere in Pucioasa ne continuam drumul spre campia noastra minunata.

EcoMarathon - sperante de foarte bine

Prima mare emotie si primul mare concurs estival de anul acesta, Eco-Marathon-ul din Moieciu de Sus, a trecut. Multe intrebari si multe ore de antrenament si-au gasit raspunsul. Si nu a fost chiar rau. Am aflat ca, pentru mine, pe 1 mai 2010, 42,2 km cu 2100 m diferenta de nivel = 6:09. Si in acest timp m-am si ratacit o data destul de rau, deci as putea lejer sa presupun un timp de sub 6 ore. Roxana a scos 6:42. Mi se par niste rezultate mult mai bune decat la MPC in toamna, mai ales ca mai toata lumea a considerat aceasta cursa ca fiind mai dificila. Tot cu noi a mers si Radu Dumitru, care a participat pentru prima data la un asemenea concurs, la proba de cross. Povestea lui este aici.

Acuma sa spun cum a fost. Pai a fost aproape perfect. Desi am ajuns tarziu la fata locului, pe la 1 noaptea, SiS erau pe baricade si ne-au inscris, la ora aia, asa ca a doua zi ne-am trezit mai relaxati si am bagat o omleta, branza si sunca.
La start s-au aliniat vreo 400 de oameni, cam 2 treimi la cross si restul la maraton.
Am pornit in alergare medie-usoara pe asfalt, apoi pe forestier cativa km, ascultand sfatul tuturor de a nu lua betele. Pe prima urcare serioasa, spre Fundatica, am regretat profund aceasta decizie: eu functionez cu bete pe urcare, e clar. Practic mi-am rupt picioarele incercand sa depasesc lumea si apasand, in lipsa betelor, cu mainile pe genunchi. Primul punct de alimentare mi-a confirmat parearea despre organizarea perfecta a acestui maraton: cel mai bine aprovizionat punct din cate am vazut pe la concursuri. Am bagat apa, Sponser si fructe uscate si am continuat, o coborare usoara, o urcare usoara si apoi ultima coborare, abrupta, inapoi la start. Prima bucla, de 14 km, am terminat-o in vreo 1:40. Am tras tare, sa vad cum stau. La sosire nu am oprit deloc, dar mi-am luat din mers betele si am pornit pe urcarea destul de abrupta de pe intrarea in tura 2. Pe coborarea de pe primul deal, am urmat un drum de care bine conturat, pe care vedeam concurentii alergand inspre vale. Dar surpriza, dupa ce am coborat vreo 100 m altitudine, ii vad pe toti intorcandu-se. Cu totii am gresit drumul: inapoi in sus sa vedem unde. Am urcat ceva pana la o intersectie destul de prost semnalizata, cam singura problema de marcaj dupa parerea mea de pe traseu. Sa tot fi pierdut vreo 10 minute si tot moralul. I-am dat la vale spre Cheile Gradistei, unde speram sa dau de o urcare simpatica. Nici vorba! A urmat cea mai scarboasa bucata de traseu, un forestier plin de masini si de praf care ne bloca plamanii, fiind nevoiti sa ne deplasam printre grupuri de turisti de tip gratargii grasi. Sper din tot sufletul sa scoata bucata asta data viitoare, nu are nimic din frumusetea restului traseului. De la ceva complex monstruos turistic din varful dealului, am coborat pe ceva drumuri satesti si apoi pe o poteca abrupta inapoi la sosire, astfel terminand si tura 2. Iar n-am avut chef sa stau, mai ales ca se vedea ca urmeaza ceva ce-mi prieste, o urcare lunga si abrupta, urmata la final de una si mai tare pana la vreo 1500, punctul cel mai inalt al concursului. Dupa cum stiam despre mine, urcarile au mers brici, probleme am inceput sa am pe coborari. Dupa un gel inainte de ultima urcare la Gutanu, parca am trecut pe turbo, am depasit tot ce am intalnit si, din ultimul punct de control, am alergat aproape non-stop pana la sosire, ceasul spunandu-mi ca va fi un rezultat bun. Tot ce speram era ca bucata de asfalt de la final sa fie cat de mica, si asa a fost, vreo 100 m. Cativa km de asfalt pe final m-ar fi rupt complet. Am trecut linia de sosire foarte fericit. Dupa vreo jumatate de ora a venit si Roxana, si rezultatul ei mi se pare extraordinar.

 Ce mai, se pare ca visele mele 5:30 la MPC nu sunt chiar nerealizabile, ca pana atunci mai e muuuuuult antrenament si muuuuulte concursuri si ture pe munte.

S-a dat drumul la pedalat: bike pe dealurile Campinei

Duminica de 25 aprilie a insemnat prima tura de bike pentru mine anul asta. Astfel, am plecat la o tura de antrenament pe langa Campina, impreuna cu Doru si Oana, Sorin si Dragos. Tura are cam 63 km, in intregime asfalt, dar cu diferente de nivel super tari, insumand cam 1810 m si arata cam asa (traseul de pe GPS-ul meu l-am pus pe Bikemap):

A fost o tura pe de o parte relaxanta, cu multe pauze de bere, dar pe de alta parte de antrenament serios, toate urcarile fiind parcurse fara oprire. Intr-un final, timpul meu total de pedalat a fost cam de 3:50 h, dar am mai facut ceva bucle prin padure si m-am mai intors de cateva ori sa urc din nou o panta mai delicioasa, deci probabil cam 3:30 - 3:40 ar fi corect.

Concluzia este ca merge bine treaba pentru inceputul de sezon, dar in aceiasi ordine de idei peste doar cateva zile voi lua startul cu Sorin in echipa in Iron Bike, un concurs de MTB de 275 km, pentru care cu siguranta nu e suficient cat putem acum. Dupa Eco-Marathon-ul de la Moieciu va urma o serie de antrenamente serioase de rulaj. In fine, iata-ne pe mine si bicicletutza mea gata de un nou sezon de MTB (foto facute de Doru - toate pozele lui le puteti vedea aici):

La Ratei, partea a 2-a

We trecut a avut loc cea de-a doua parte a Stagiului de Initiere in Speologie "Vali Neagu", al Clubului Focul Viu, la care am participat in calitate de cadru. Roxana nu a mai putut sa vina si we asta. Sambata dimineata, dupa o alergare de la Cerbu la tunel si inapoi la faleza, am mai bagat o zi cu stagiarii pe perete, si inca o editie de concurs amical cu Martinez, de data asta pe un traseu ceva mai complex, cu foarte multe maini curente si o mica tiroliana la final. Am facut un filmuletz cu "evolutia" mea, pentru ca speologia sportiva e un sport mai putin, mai ales ca a cam fost omorat de federatie prin 2000, considerandu-se ca speologia e mai mult decat un sport. Da, asa e, dar multitudinea de concursuri dinainte erau frumoase si atrageau oameni, din care apoi destul de multi ramaneau ca speologi activi si cu rezultate deosebite explorative. In fine, asta e filmuletzul si sportul meu initial, sa zic asa, la care sunt destul de bun as zice. E mai interesant, nu e un sport cu viteza mare de deplasare, ci conteaza mai mult cat de repede faci manevrele destul de incalcite de trecere a diferitelor obstacole pe coarda. Dar e nevoie si de forta si viteza. Mi se pare un sport destul de complex, e nevoie chiar si un pic de strategie. Dar sa las vorba si sa pun filmul:



Dupa faleza, am taiat-o la un alt alergat, impreuna cu Marian, dar de data asta aveam chef de mai mult. Si cum la amiaza se blocasera unii prin zapada spre cantonul Bratei, am zis sa o tai pana acolo. Am aproximat vreo 2 km de la tunel cand am ajuns la zapada. Tura pana la tunel are 3,6 km pe un sens, dar cu 250 m diferenta de nivel! Am mai adaugat 2 km si inca vreo 130 m, pentru un total de cam 11,5 km dus-intors. Asa arata unde ne-am oprit :)

Duminica am mers la aven, la Bratei, unde datorita faptului ca am fost multi, am coborat doar pana la platforma intermediara de la -30 m. Oricum, si asa, a durat destul de mult, dar deh, e stagiu de initiere si nu prea conteaza.

Am terminat ziua, ca de obicei, la restaurantul Viena de la Pucioasa unde, ca prin minune, portiile mici de saptamana trecuta au revenit la dimensiunea normala. Oare pentru ca era si patroana pe acolo? In fine, s-au terminat 2 weekend-uri de speologie (la faleza, e drept) de care imi era destul de dor si din care mi-am propus sa fac anul asta ceva mai multa. Sper sa ma tin de cuvant, cu atatea concursuri.

Inca un pas - semimaratonul

O zi normala, mers la 8 la lucru, la 4 lumea pleaca, eu mai am de lucru pana pe la 6, directia Herastrau la un alergat. Si asa, alergand pe langa parc, vad ca ma simt bine, asa ca azi e ziua.

Deci, sub 2 ore dupa servici in parc. Am reusit o chestie care mi-o doream demult. Sa vedem ce urmeaza, mergem mai departe...

La Ratei

Weekendul acesta dupa o pauza de doi ani a fost primul modul din stagiul de la Ratei. Modulul al doilea urmeaza sa fie weekendul urmator. Cum nu am reusit sa plecam de dimineata, vineri la ora patru fix iesim pe poarta si mergem sa le recuperam pe Anca si pe Sasha. Acasa mai facem o oprire scurta sa luam restul bagajelor iar pentru mancare mai facem doua escale. In fine, reusim sa ne urnim pe la sase seara, dar parca toata lumea merge incet, se merge in coloana in afara localitatii asa ca abia pe la noua seara ajungem la Cerbu. Descarcam materialele si munitia si ne punem la povesti, in timp ce Horatiu merge sa tina lectia teoretica cursantilor. Dupa cateva beri, pe la 12 noaptea, ma lansez cu Ducu intr-o lectie scurta de istorie si niste versuri din Eminescu si dupa o incheiere glorioasa mergem la culcare.
A doua zi pe la sapte dimineata Radu da trezirea si dupa ce mai lenevesc un pic, imi tarasc picioarele pana in camera vecina unde oamenii se pregatesc sa mearga la faleza. Eu sunt in echipa care merge la aven, suntem vreo cinci oameni care mergem in Bratei. Recunosc ca vremea de afara nu ma imbie sa fac mare lucru, si ideea de a face TSA pe ploaie imi da fori. Da, stiu e speo, dar uite ca lenea incepe sa ma cuprinda si cum nu am mai fost de un an pe coarda ma gandesc sa incep cu o mica echipare la faleza.

Pe faleza foto: Anca Munteanu

La faleza incep cu lasatul corzilor jos dupa care continuu sa pun mana curenta de jos. Radu ma pune sa micsorez buclele nodurilor din amaraje si sa fac segmentele de maini curente mai mici asa ca am de lucru. Intre timp stagiarii isi vad de stagiu intre timp Andrei echipeaza si restul mainilor curente. Desigur prognoza ne urmareste, ploua in reprize de 15 minute cu pauza de 10. In fine, pe la doua o ploaie mai serioase ne trimite sa ne adapostim care pe unde poate. Pana la uma pe la doua jumate incepem sa ne urnim spre aven. Vin cu noi si Cristina si Anca, Anca nu stie sigur daca o sa coboare.
Dupa urcusul surt pana la aven incepem pregatirea echipamentului. Planul e sa echipez eu pana la platforma iar Andrei restul.

Incepem echiparea foto: Anca Munteanu

La parcurgere e Cristina, Silviu si Anca iar Octav ne supervizeaza cum echipam, el coboara doar pana la platforma. Incep echiparea. Ca de fiecare data inainte de a incepe sa echipez, dupa o pauza de TSA, imi simt gura uscata si ma incearca emotii. Dupa ce pun mana curenta cobor la prima platforma. Incepe sa ploua usor, eu continuu cu mana curenta pana ajung la primul Y. Dupa ce pun bucla care se potriveste cel mai bine cobor un pic si stiu ca urmeaza un spit pentru deviere. Ma uit peste tot si nu il vad, asa ca la sugestia lui Octav pun devierea dupa un bolovan. Merge destul de bine asa ca cobor si ajung la fractionarea dubla, dar cum un spit se misca decid sa echipez un singur spit. Echipez si urmatoarele fractionari si ajung la a doua paltforma si la capatul corzii. Il strig pe Andrei sa coboare sa continue echiparea.

Pe platforma foto: Anca Munteanu

La Y-ul mare ne mocaim un pic cam mult pana il echipam pentru ca eu stiam de anul trecut ca sunt trei spituri, Octav ne ajuta si pana la urma il facem din doua spituri. Andrei coboara si echipeaza si devierea si ultimul Y dupa care ne da liber. Dupa ce coboara Silviu si Cristina cobor si eu. Silviu urca primul din motive de frig, urmeaza Cristina si eu. Inainte sa urc aud niste zgomote venind dinspre tunel. Nu imi dau seama cine se poate plimba la ora asta prin tunel. Ulterior aflu ca Horatiu iesit la o tura de alergat a vrut sa isi faca simtita prezenta. Dupa ce termina de dezechipat, urca si Andrei astfel ca la opt seara ne regasim toti sus. Strangem echipamentul si coboram la masini. La noua seara ne intoarcem la cabana, asistam la lectiile teoretice si dupa ce mancam deschidem sesiunea de bancuri la care Ducu si Horatiu se descurca de exceptie. A doua zi e mai greu cu trezitul, vremea e dintre cele mai nasoale dar baietii de la stagiu pe la zece pleaca la faleza. Horatiu e hotarat sa mai alerge o tura inainte de faleza, eu prefer sa mai dorm. Dupa ce stam la cafele prelungite pana pe la 12, reusim sa ne urnim si noi si mergem la faleza. Pe la patru incepe dezechiparea asa ca impreuna cu Octav si Sasha ne alegem cate un traseu pe care il dezechipam. Dupa ce strangem tot calabalicul ne arhivam toti in masini si dupa o pauza de spalat corzi si echipament ne oprim in Pucioasa la carciuma pentru concluziile turei.

Cantonament de Paste la Cluj

Cum nu ne sta in fire sa ne punem la masa cu bucate si sa nu ne mai ridicam de acolo 3 zile, ne-am gandit sa ne petrecem Sfintele Sarbatori la Cluj, dar in acelasi timp si sa ne incepem antrenamentul pentru un sezon deloc usor ce va urma. Asa ca am ajuns la Cluj vineri, cu gandul sa stam pana luni si sa dam macar o tura mai serioasa de trail-running.

Sambata, de dezmortire, am dat o mica alergare de 8,5 km si vreo 220 m diferenta de nivel, prin Hoia.

Treaba nu a mers foarte prost (cum ma asteptam), ba chiar as putea sa spun ca, inclusiv urcarea de pe strada Donath pana la observator, nu m-a obosit in mod deosebit. Traseul il gasiti pe Runmap.

Astfel, cu curaj, duminica am dat un traseu mai adevarat, de data asta prin Faget, o zona care mi se pare raiul antrenamentului de trail-running. Daca as mai sta in Cluj, toata ziua as fi pe acolo alergand... In fine, traseul nostru de alergat a acumulat aproape 25 km cu 540 m diferenta de nivel, destul de mult as zice eu pentru inceputul sezonului. Urcare din Manastur pe banda rosie, apoi pe asfalt pana spre Salicea, cruce albastra pe vf. Peana, banda albastra pe langa Izvorul Bilascu, apoi banda rosie inapoi in soseaua de Ciurila. Pentru antrenament psihic, am mai urcat o data spre Salicea pe asfalt, terminand cu o coborare pe cruce albastra pana la poligon. Oboseala mai mare a inceput sa se simta cam pe ultimii 5 km, dar a fost ok.

Am reusit sa parcurgem, la inceput de sezon, traseul cu o medie de vreo 8,4 km/h, ceea ce suna incurajator. Abia asteptam maratonul de la Moieciu, dar pana atunci mai avem cateva saptamani de antrenament serios. Traseul l-am pus pe Runmap.