Transalpina, rapid, in trecere

La intoarcerea de la Tismana, care a avut loc o zi mai repede decat planuisem, ca sa trec prin Tg. Jiu sa mai fac un antirabic, am zis ca daca tot mi-am rupt o spita pe spate si nu mai indraznesc asa sa dau un off-road, poate dam o Transalpina sa vedem cat e asfaltat. Surpriza a fost totala: asfaltul e nou nout si refacut ca lumea, de la baza, inclusiv relocata toata portiunea aia ce se inzapezea iarna inainte de Ranca. Ba mai mult, am reusit sa urc pe asfalt pana in Pasul Urdele, la capatul asfaltului altimetrul imi indica 2085 m. Ruta are 27 km cu 1700 m diferenta de nivel. E clar, Transfagarasanul a fost surclasat si aceasta ar trebui sa devina Mecca ciclocataratorilor de asfalt din Romania. Pot deocamdata doar sa-mi inchipui cat de tare e sa o faci cu cursiera.

Nu mai fusesem demult oricum pe Transalpina, asa ca am fost curios ce impresie mai am acum. Nu e asa de tare urcarea cat imi aduceam aminte, dar e mai grea clar decat Transfagarasanul, cu portiuni mult mai abrupte si mai sustinute. Diferenta de nivel urcata pe asfalt e acum mult mai mare, iar la calitatea suprafetei de rulare nu se poate face comparatie, Transalpina fiind absolut impecabila, poti sa faci lejer drifturi cu un Bugatti Veyron pe-acolo. Doar de la Ranca in sus mai sunt cateva mici santuri transversale neastupate.

Iata cum arata traseul, profilul si cateva poze de pe acolo (am pus track-ul si pe Bikemap):

Trail-(running) finding la Crovuri in Mehedinti

Trail-running finding e noul sport pe care l-am descoperit cu ocazia turei pe care am facut-o in Muntii Mehedinti. Ideea era sa facem, dupa track-ul facut de Alin si Gianina si pus pe Alpinet, o super tura: urcare pe Tasna, creasta Mehedintilor, crovurile si coborare inapoi in Cerna. Dupa alergarea pe traseul de la Hercules Marathon cu o zi inainte, eram oarecum rupti la picioare, dar eram in vana pentru un trail-running serios. Am plecat tarziu, pe la 12, ca deh, alergi 20 km imediat. Realitatea avea sa ne contrazica. Traseul l-am pus pe Runmap, cu specificarea autorilor initiali. El are cam 21 km, 1370 m diferenta de nivel pozitiva si arata asa:

Si acum povestea. Plini de incredere si de energie, plecam din nou de la Dumbrava, dar de data asta pe celalalt versant, cel stang, urcand cararea abrupta spre Tasna in alergare. 21 km ii vom rade in maxim 4 ore, ziceam noi.

Eu nu mai fusesem pe acolo, asa ca in momentul in care cararea stancoasa a iesit in peretii canionului, am fost impresionat de frumusetea locurilor. O atmosfera de Piatra Craiului, dar parca mai calda. Ce sa zic, minunat, chiar daca nu vreti sa parcurgeti vreodata tot traseul acesta, o plimbare de o ora-doua in sus si in jos pe Tasna trebuie sa faceti daca treceti pe acolo, e o crima sa o ratati.

Dupa vale, care se mai domoleste in partea superioara, traseul trece pe langa o moara de apa functionala, o stana ai carei ciobani au lasat anunturi pe traseu invitand turistii la o mamaliga cu branza (data viitoare vom onora invitatia) si, dupa un pic de padure, iese intr-o mare poiana inconjurata de versantii domoli dar stancosi si plini de lapiezuri a Mehedintiului calcaros. Traseul urmareste poiana in stanga si, la capatul ei, incepe o urcare abrupta prin padure, pe traseul cu banda rosie. 

Dupa o mica escalada pe un bolovan, traseul banda rosie continua pe o vale domoala prin padure. Toate bune si frumoase, dar track-ul nostru nu continua asa, ci o lua undeva aiurea in stanga prin hatasuri. Am incercat timp de vreo 2 ore sa gasim continuarea dupa track, dar de fiecare data mi s-a parut aiurea, ca nu putea sa fie pe acolo. Intr-o prima faza, GPS-ul imi si dadea o precizie de vreo 40 m, care nu ma ajuta deloc. Dar, dupa multe cautari si o resetare, precizia a crescut la 7 m si am hotarat sa o luam pe liniuta, orbeste, ca sigur dam de drumul bun. Am traversat o gramada de tufe si lastaris si, la un moment dat, am vazut o urma de poteca foarte veche si o banda rosie care abia se mai vedea pe un copac. Era clar, asta era traseul, dar era vechi. Probabil a fost retrasat pe altundeva (cum avea sa aflam mai incolo). Noi, incantati ca suntem pe drumul bun, am continuat urcarea prin padure, pe un picior, mereu cu ochii pe GPS, ba prin padure aiurea, ba pe urme vechi de carare si din cand in cand pe langa un marcaj antic. Alin cu siguranta stia bine traseul asta, de multi ani, cand a luat track-ul. 

Poteca aproape inexistenta iese din padure intr-o zona de jnepenis cu un peisaj superb, dupa care tine creasta principala prin alte lastarisuri pana se intersecteaza cu linia limitei rezervatiei, marcata cu patrat rosu, care la randul ei tine linia crestei. E destul de greu sa o tinem si noi, fiind multe crengi, urzici si spini, dar incercam sa o pastram cat mai bine. Dupa vreo 2 ore aproape de cand am ratacit traseul, ajungem pe creasta plina cu lapiezuri si golasa a Mehedintilor, de deasupra crovurilor, iar privelistea din fata ochilor ne face sa uitam de orice suparare. In fata noastra, majestuoase, ca niste terase, se intind poienile pline de lapiezuri, crovurile, pana sub Varful lui Stan care se vede in departare.

Dupa o sesiune de poze si fragute, incepem coborarea spre prima poiana, cu mici dureri de la febra musculara achizitionata cu o zi inainte. Crovurile sunt superbe, le-am luat la rand, intre ele sunt mici urcari si coborari, dar nimic greu. La un moment dat am dat de traseul cruce rosie parca, ce cobora in stanga spre valea Cernei. Eram obositi, dar track-ul nostru mergea inainte. Am zis ca sigur Alin a facut asa pentru ca mai e ceva de vazut, asa ca am ales sa continuam. A meritat, mai erau cateva poieni, pana chiar sub Varful lui Stan, de unde traseul face cale intoarsa si incepe sa coboare, sa se intalneasca cu crucea rosie.

Ei bine, de aici a inceput trail-finding, tura II. Incredibil, dupa ce coboara destul de bine, traseul incepe o lunga traversare prin niste fanate. In aceste fanate, buruienile atingeau aproape 2 m si nu era nici urma de vreo poteca. Practic mergeam orbeste cu iarba peste nivelul capului si cu ochii in GPS, pas cu pas. Cu betele, agitam iarba in fata, cu groaza ca in ea ar putea fi ascunsa vreo vipera pe care n-aveam nici o sansa sa o vad. In zonele umbrite, buruienile erau inlocuite cu urzici, la aceiasi dimensiune, care ne-au asigurat ca nu o sa mai facem reumatism niciodata. Apoi a urmat o sesiune de brusturi, printre ei fiind si o fantana ascunsa in care era sa pic ca n-aveam cum sa o vad. Brusturii de 2 m a trebuit pana la urma sa-i ocolesc, erau mult prea mari si urzicile mult prea multe.

Dupa vreo 2 ore de balaurit prin jungla asta, am jonctionat in sfarsit cu traseul celalalt, care era in stare perfecta, mult mai folosit de turisti, fiind mai scurt, ba ne-am si intalnit cu un cuplu care facuse acelasi traseu, dar mersesera pe banda rosie marcata in padure, care ocoleste din cate am inteles creasta prin spate si o traverseaza sa revina la crovuri.

A fost o experienta unica, contra timp, in care soarta ne-a demonstrat ca, si daca toate par ok, tot e mai bine sa pleci pe munte de dimineata, ca nu stii ce o sa se intample. Am ajuns totusi la drum pe la 19:30, destul de bine, si rupti total de picioare. Fara trail-running, doar cu trail-finding.

Am facut multe poze, ca parca nu ma mai puteam opri. Pe toate le-am pus pe Webshots.

Nohtaram Selucreh

Adica Hercules Marathon, pe care ne-am dus sa-l parcurgem si noi cu ocazia zilelor petrecute la Tismana. Dar nu stiu cum am facut, ca ne-a iesit tot traseul invers, asa ca i-am zis si eu tot invers.

Nu ma apuc acum sa incarc net-ul cu un alt track al maratonului, el exista deja pe Runmap. Totusi, asa arata vazut de sus si asta e profilul invers, cel parcurs de noi:

Ce sa zic, am fost impresionati de frumusetea si continuitatea traseului care, intr-adevar, face o tura pe drumuri tainice in jurul maretului varf Arjana, care troneaza deasupra vaii Cernei. Imaginea Arjanei pe de o parte si a versantilor abrupti ai muntilor Mehedinti de cealalta parte a vaii, peisajele rustice, privelistea, satele pierdute in munti, toate dau o nota aparte acestui traseu minunat. Felicitari timisorenilor pentru munca depusa, felicitari lui Gianina si Alin. Ne pare rau ca nu am putut participa la concurs, dar parcurgerea traseului acum a venit ca si o oarecare consolare. La anul viitor vom spune mai mult ca sigur prezent la start!

Am parcat la Dumbrava si am plecat pe unde am vazut track-ul, dar pe unde ne-am dat seama apoi ca era intoarcerea. Asta e, am urcat cu cea mai mare placere versantul si, dupa o pauza la izvor, am ajuns la bisericuta unde se desparte traseul.

La rascruce, dupa ce am incercat sa-l sun pe Alin sa vad care e sensul, dar nu era semnal, nu stiu de ce, am taiat-o in dreapta. Adica invers, dar ne-am prins de asta doar cand am ajuns sus in creasta. Asa ca am purces pe drumul care tine oarecum curba de nivel, am coborat in sat si apoi, brusc, am inceput urcarea spre creasta, printr-un pic de noroi.

Bucatica de creasta ne-a placut mult, la fel si coborarea de pe aceasta pana la intrarea in padure.

A urmat o lunga si frumoasa coborare spre Bogiltin, pe parcursul careia nu am putut sa nu ma gadesc la cei care, la concurs, au urcat-o. Cred ca pe aceasta s-a facut diferenta. Apoi din sat am inceput sa urcam, dar foarte domol, practic pana aproape inapoi la bisericuta. Trebuie sa fi fost o coborare de mare viteza. Sensul ales de organizatori este cel bun, cu siguranta, noi beneficiind in varianta noastra de o urcare brusca din start si apoi de ceea ce nu-mi place mie deloc, o urcare usoara de multi km.

Revederea cu bisericuta a fost foarte placuta, dar coborarea inapoi in drum ne-a cam obosit muschii de la picioare. Se vede lipsa antrenamentului de trail-running in ultima vreme, ceea ce e rau, ca Ciucasul bate la usa.

Am coborat in drum prin stanga, adica pe unde a fost urcarea, si nu am mai alergat si bucata de sosea de vreo 2 km. La iesirea in asfalt, asa arata GPS-ul ca ne-am descurcat. Binisor zic eu pentru o tura in doi, ma gandesc ca la concurs am fi facut o figura mai buna. Si sensul ales aleator de noi zic eu ca e ceva mai incet si mai solicitant.

In final, toate pozele facute de noi in aceasta zona de vis le-am pus pe Webshots.

Muntii Valcan - traseu de vis cu bicicleta sub Oslea

Urmarind vremea buna anuntata la meteo, ne-am hotarat sa ne incepem concediul prin vestul tarii, respectiv la Tismana, unde e rost de ceva biciclit iar la Herculane, nu departe, e rost de ceva trail-running. Asa ca am procedat la gasirea unei pensiuni frumoase si miercuri seara, pe 7 iulie, ne-am cazat la poalele Valcanului cu planuri mari in minte. Am dormit 4 nopti la pensiunea Magnolia, cum intri in Tismana pe dreapta, spre manastire, la un pret absolut decent de 60 RON camera pe noapte si in conditii foarte bune, cu gazde cat se poate de primitoare.

Prima tura, am hotarat sa urcam pe valea Tismana in sus si sa ajungem cumva sub varful Oslea, dupa care sa coboram inapoi pe ceva picior. In general, turele astea cu urcat pe vale/coborat pe picior sunt perfecte pentru MTB. Am folosit ca inspiratie un traseu ceva mai lung, gasit pe Bikemap, semnat Anonymous, care propunea urcarea asta pe Oslea, o coborare apoi la izvoarele Cernei, trecerea pe Motrul Sec si urcarea in creasta noastra. Noi am decis pe parcurs ca nu o sa facem toata tura. Insa, pentru anonimul care a propus-o, daca citeste ce scriu aici, am verificat drumul de urcare inapoi pe picior din Motru si el exista, fiind necesar doar un mic push-bike. Cat despre urcarea pana sub Oslea, ii recomand varianta mea, un pic modificata pe ultima bucata. Dar sa vedem cum e traseul, o ruta frumoasa si nu foarte grea, accesibila oricarui ciclist de nivel mediu la care nu-i e frica si un pic de push-bike.

Tura completa, care are 60 km si 1500 m diferenta de nivel, o gasiti pe Bikemap.

 Astfel, am inceput urcarea pe valea Tismana, unde am avut si placerea de a fi muscat de un caine de picior, chiar mai sus de manastire. Nu mi s-a mai intamplat pana acum sa ma muste sau sa incerce asa ceva un caine in timp ce pedalez, dar uite ca se poate, si s-a infipt binisor, ca dupa 3 saptamani inca nu s-a vindecat complet. Intamplarea ne-a cam demoralizat, stiind ca vom incheia ziua pe la spital la Targu Jiu... Dar traseul statea in fata noastra, si nu am renuntat asa, de dimineata. Se continua pe vale pana ce drumul coteste brusc stanga iar in fata continua un drum mai prost, cu o bariera pe un afluent, Tismanunta sau ceva de genul asta. Drumul urca in serpentine si devine provocator si din ce in ce mai abrupt. Spre varf se mai domoleste si iese intr-o sa de unde se vede impunator Oslea. Tentatia mare este sa o iei direct spre linia crestei, pe cateva drumuri de TAF de pe acolo, dar noi am incercat si se pierd intr-un mare lastaris, asa ca am urmat ceea ce am pregatit de acasa pe GPS, respectiv am inceput sa coboram din saua respectiva, sperand sa dam intr-un alt drum care sa ne duca sus. Asa si este, drumul ajunge in valea Rachiteaua, in alt drum forestier pe care se mai urca lejer pret de cateva zeci de minute pana la niste baraci forestiere. De acolo, urmeaza vreo 30 de minute de push-bike pana pe piciorul pe care traseul, indiferent daca e cel scurt sau cel prin izvoarele Cernei, coboara in Tismana. Ajuns acolo, am fugit sa inspectez si iesirea de pe Motru in creasta, care, desi e ascunsa, pare OK. Maximum 10 minute de push-bike din drumul ce se vede mai jos in vale.

Noi am continuat spre Oslea o bucata de vreme, pana am ajuns la poalele acestuia. Nu am mai coborat spre izvoare, pentru ca mai era de urcat destul de mult si doream sa ajung cu muscatura la doctor. In plus, izvoarele si trecerea pe Motru le mai vazusem nu demult cu Gianina, Alin si Doru.

Piesa de rezistenta a traseului este intoarcerea pe piciorul care se numeste Plaiul Sohodului si are si un marcaj turistic mai vehi, triunghi rosu, dar cu sageti destul de noi in intersectii. Trebuie tinuta mereu directia plaiului, pana, evident, in satul Sohodol. Drumul ne-a dus prin pasuni si catune batranesti minunate, cu coborari si urcari tehnice inconjurate de peisaje de vis. Iti venea sa stai si sa admiri toata ziua odaile construite parca de niste capcauni sub niste bolovani imensi, sau ciudatele capite de fan suspendate ale localnicilor. Una peste alta, e o tura unde sa va luati DSLR-ul, daca aveti asa ceva, ca merita. Si daca o faceti pe cea scurta, aveti si timp de poze.

Traseul se termina in satul Sohodol, absolut rupt de lume, in care casele parca sunt asezate pe laturile unui traseu de Downhill. Foarte tari cei care urca cu masina pe acolo. Drumul dintre Sohodol si Tismana este partial asfaltat, si pastreaza pentru ultima bucata si o ultima urcare pe macadam destul de tare cand te-ai astepta sa se termine totul. Am iesit in Tismana pe malul lacului, unde e loc de o pauza binemeritata pentru a admira ratustele si apusul. Ziua am incheiat-o la urgenta la Tg. Jiu cu un antitetanos in mana dreapta si un antirabic in mana stanga...

Nici nu stiu ce poze sa aleg, mi se pare foarte frumoasa zona. Asa ca le puteti vedea toate pe Webshots.

Una peste alta, va recomand macar un we de MTB la Tismana, nu veti regreta nici o secunda.

Perfect! Maratonul 3 Munti 2010

Am asteptat acest concurs cu sufletul la gura, de cand am auzit de el. Peste 100 km lungime, aproape 4000 m diferenta de nivel, 2 zile, 3 munti si mai ales mana priceputa a lui Luci Clinciu ne-a facut sa ardem de nerabdare sa trecem peste aceasta proba deosebit de grea dar cu siguranta deosebit de frumoasa.

In aceasta ordine de idei, noi doi impreuna cu Doru si Oana ne-am prezentat vineri seara la locul faptei, complexul Cheile Gradistei - Fundata, un exemplu adevarat de cum trebuie sa arate o statiune montana, cu o arhitectura unitara, care se potriveste perfect cu zona. Din pacate si preturile sunt cam prohibitive pentru noi, dar nu sunt mari pentru ceea ce ofera. Oricum, locatia e de vis, privelistea intinzandu-se complet peste lanturie Bucegilor, Craiului si a nordului Leaotei, de altfel chiar cei trei munti ai nostrii din urmatoarele doua zile.

Din pacate, sambata dimineata ne-am trezit si am constatat ca doar o mana de oameni am raspuns provocarii lansate. Dar eram macar o mana de oameni care iubesc cu adevarat ceea ce inseamna Mountain Bike-ul in starea lui cea mai pura. Fie ca ne-am aliniat pentru proba lunga, cum am facut eu, fie pentru cea scurta (vorba vine scurta, ca era destul de lunga de altfel) cum a facut Roxana, toti am venit aici din dragoste de munte si de MTB, fascinati de ideea acestui traseu.

Inainte sa povestesc despre traseu efectiv, ceea ce va dura ceva, as spune ca este fara discutie cea mai frumoasa tura de MTB pe care am facut-o vreodata. Ca si traseu de concurs, se poate compara doar cu cel de la Sibiu, dar il bate pe acesta daca nu prin altceva, macar prin peisaj. Nu ca n-ar fi un peisaj de vis la Sibiu, dar aici, pe aceste dealuri din Moieciu, Dumnezeu i-a binecuvantat pe oameni cu cea mai frumoasa priveliste probabil din Romania. Ca si organizare, pot spune doar atat. Perfect. Marcajul traseului, punctele de alimentare, pasiunea pusa in joc de organizatori, premierea care a avut loc ca de obicei in compania trupei de dans din Zarnesti, toate acestea sunt lucruri la care noi ne asteptam, dar care te fac sa te bucuri de ele. Atmosfera de prietenie de la concursurile lui Luci, indiferent ca se numesc 3 Munti, Postavaru Night sau MPC nu se mai regaseste din pacate nicaieri. Cine a fost in seara de dupa Postavaru Night la cabana, nu o sa uite repede petrecerea si coborarea pe schiuri la miezul noptii. Aici nu a avut cum sa fie asa o petrecere, dar atmosfera a fost aceiasi, alaturi de aceiasi oameni deosebiti pe care ne face deosebita placere sa-i revedem de fiecare data. Nu putem decat sa-i multumim lui Luci pentru efortul imens din toate punctele de vedere cu organizarea. Dar si colegilor concurenti, care au huiduit impreuna cu noi duminica dimineata cand organizatorii au propus scurtarea traseului. In final, a ramas la fel... Ne-am bucurat de aceste zile minunate si impreuna cu Elena si Alex, cunoscuti tuturor ca Hoinarii, a caror poveste deosebita despre maraton o puteti citi la ei pe blog.

Dupa un start prietenesc si un tur de onoare al micii statiuni din varful paradisului, am intrat in realitate intr-o zona cu putin noroi. Nimic ingrijorator, traseul continuand pe pajisti si printre casele din Fundata. Prima incercare a fost o coborare pe langa un paraias, care s-a transformat incet in coborare prin parau. A urmat o urcare din nou printre case. Nici n-am simitit cum am trecut drumul national si am intrat pe alte drumuri pitoresti printre case. Drumuri, dar ce drumuri! Abrupte, cu bolovani, nisipoase, care iti puneau in fiecare secunda atentia la incercare. Dupa o astfel de suita de urcusuri si coborari, ma regasesc pe o urcare mai mare. Il vad pe Doru care zicea ca a mai umblat prin zona si-l intreb cat e de lunga urcarea. Imi zice ca are cativa km. Ok, mai dau cateva pedale. Ma mai uit in jur si apoi raman surprins: eram pe urcarea la Ciocanu. Habar n-am nici acum cum am ajuns acolo, pe ce drumuri. Fiind una din urcarile mele preferate, moralul s-a ridicat la maxim, eu m-am ridicat din sa si i-am dat la deal. Un grup de copii ne incurajau de pe margine. Tot aici m-am intalnit cu Alex, cu care am mers relativ impreuna aproape tot traseul. El ma depasea pe urcari, unde se vedea antrenamentul mult de ciclism pe sosea pe care l-a facut anul asta, eu il mai depaseam pe coborari, si tot asa ne tot intalneam. Drumul dintre Ciocanu si Sirnea, foarte degradat si plin de noroaie, a trecut repede, am trecut fara sa ma opresc si de primul punct de alimentare si, dupa o urcare scurta, a inceput portiunea cea mai memorabila a concursului. Coborarea spre Bran, care a avut loc intai pe niste carari ascunse ale localnicilor, apoi intrand pe firul unei vai pe care, la inceput, a trebuit sa o traversam de mai multe ori pe bicicleta, dar cu cat coboram mai mult, cu atat era nevoie sa mergem mai des prin apa, pana la un moment dat cand, pentru sute de metri, trebuia sa pedalam efectiv prin mijlocul raului. Sa pedalezi prin apa care trece de nivelul butucilor, dar sa ramai pe bicicleta, e o senzatie de nedescris. Plus faptul ca uneori, inopinat, dai de un bolovan mai mare si pici in rau. Nu m-am mai distrat atat pe bicicleta niciodata. Imi venea sa chiui de bucurie, ba chiar cred ca am facut-o de cateva ori. Cand au aparut primele case si primele masini, iar drumul incepea sa se transforme in unul normal, m-a cuprins o imensa parere de rau ca s-a terminat. Dar nu-i nimic, ne asteapta bucata cea mai tare, doua "motzotzoaie" imense de pe profil, cele care erau in plus la tura lunga, pe care am auzit ca va fi rost mare de push-bike. Si mie imi place push-bike-ul. Iar in punctul de alimentare dinaintea acestora, m-am reintalnit cu un alt iubitor de push-bike, Alex. Asa ca, dupa ce am dat pe lant cu WD40-ul din punctul de alimentare si am mancat slanina de pe masa, despre care am aflat ulterior ca era a organizatorilor care se pregateau sa manance (scuze :) ), am purces pe primul push-bike. Care a fost de fapt carry-bike :) si pe inceputul caruia ne-am intalnit din pacate cu Rares care a fost nevoit sa abandoneze din cauza unor probleme tehnice.

Am carat la biciclete pana aproape in varful dealului, prin niste pasuni minunate, pentru a intra pe o binemeritata coborare in serpentine printre copaci, iar apoi, pe la liziera padurii, am taiat-o pe undeva pe deasupra pasului Predelus spre al doilea deal ce statea in fata noastra. Un traseu pe curba de nivel care e perfect ciclabil, dar din pacate era destul de mult noroi in acea zi care ne facea sa ne mai dam jos. Asta este. Apoi, intr-o poienita, ne-am trezit in fata unui munte. Urma provocarea cea mare: vreo 500 m diferenta de nivel de push-bike. De fapt, drumul prin padure in conditii uscate ar fi permis chiar si o abordare pe bicicleta, dar noi am cam preferat sa impingem. A fost mai usor decat credeam, si a urmat o coborare nebuna, nebuna, nebuna, la limita geometrica a bicicletei si putin peste, direct pana in Magura unde ne-am reintalnit cu traseul scurt, pe o portiune la fel de adevarata, Suvoiul Badenii. Numele spune totul. Acest suvoi se termina in drumul de Prapastii, un pic inainte de bariera. Urcarea prin Prapastiile Zarnestilor, pana la Table si apoi de acolo in sus spre Sirnea, o portiune in mod normal nu foarte usoara, a parut floare la ureche fata de ce fusese pana atunci. O formalitate. Alex a luat-o usor in fata si incet incet a disparut. Am tot depasit concurentii de la tura scurta, iar pe unul dintre ei, la Table, il tin minte ca s-a uitat la mine si m-a intrebat: Esti la tura lunga? I-am raspuns ca da. Ba, da voi ce naiba mancatzi?

O succesiune de forestiere pe care de mult doream sa merg dar le faceam pana la urma in premiera ne-a dus in Sirnea, de unde am iesit in drumul national. A urmat o coborare la fel de memorabila, intai printre case si apoi pe single-track prin padure, pana in drumul spre complex unde ne-am intalnit cu Luci. Am apucat doar sa-i spun ca nu stiu cat ceai de pelin trebuie sa beau sa-mi ia cineva zambetul de pe fata dupa aceasta tura. A urmat urcarea destul de plictisitoare pana la complex, cativa km, in care Alex a luat-o un pic in fata. In final, el a iesit pe 4 si eu pe 5 dupa prima zi. Seara s-a facut si o mica "premiere" intermediara, adica s-au citit rezultatele. Desi aveam chef de'un chef micut, n-am prea avut cu cine, asa ca toti ne-am bagat la somn in corturi. Urma o zi grea in care vom urca pana in creasta in Leaota.

A doua zi, stupoare. Nori negrii stateau deasupra noastra. Dar spiritele erau incinse si de-abia asteptam sa vedem ce provocare ne sta in fata, pe aceasta urcare pana aproape la 1800 m. Luci plecase la 4 dimineata pe traseu sa verifice marcajul. Sa mai vad eu un organizator care a facut asta. Organizatorii ne anunta, inaintea startului, ca tura se scurteaza din cauza vremii si nu mai urcam pe Leaota, coboram pana in Moieciu si urcam inapoi, vreo 17 km. Dupa o scurta pauza, un cor de huiduieli si fluieraturi a dezaprobat aceasta hotarare. Am venit cu totii aici pentru ca vrem totul. Si nu ne sperie niste stropi de ploaie. Dar Dumnezeu ne-a auzit si norii, in cateva minute, s-au risipit rasarind soarele. Organizatorii iau decizia corecta: lupta merge inainte.

Traseul a inceput la fel, dar la primele case a cotit in directie opusa. Mi se parea familiar. Dupa vreo 5 minute exclam UAU! Este chiar traseul de la Eco Maraton. Coborarea prin padure de atunci din bucla 2, acum urma sa o facem pe biciclete. Ma rog, pe cat posibil pe biciclete. Demential. Si asa a si fost, cu mici modificari mai ales pe partea finala, astfel incat s-a putut face aproape tot in sa. Din Moieciu, drumul a inceput sa urce brutal pe o vale. La un moment dat a aparut si semnul mult asteptat: o sageata la stanga ne arata ca de aici, incepem urcusul prin padure. Asa ca bicla pe umar si da-i la deal. Dar surpriza, dupa nici 15 minute de carat bicicleta, poteca se mai inmoaie si pe jos troneaza vopsit cu spray-ul un smiley si indemnul "De aici, pe bicicleta!!!" Si asa a si fost! Pana in creasta, cu mici intreruperi (vreo 2-3 mai lungi), traseul era absolut ciclabil - bine, nu era usor. In portiunea superioara, drumul era pe niste poteci de oi adancite in iarba pe care organizatorii, cu cateva zile inainte, le-au largit cu sapa pentru a permite parcurgerea pe bicicleta, fiind prea inguste. Din nou, impresionant. Dupa o portiune de creasta pe la 1700 m, am intrat pe o coborare dementiala, tehnica, abrupta, cu multe viraje stranse, cu tot ce vrei. Din nou ne-am intalnit cu Luci care incerca sa incropeasca o rampa peste un copac sa nu trebuiasca sa ne mai dam jos. Ne-a atentionat ca e greu. Asa a si fost, dar si frumos. Nu o sa uit repede curbele stranse, senzatia ca o sa zbor peste cap care ma urmarea in fiecare secunda si mirosul de frane prajite. Traseul a debusat in sosea, pe care am urmarit-o in jos, fara ca vitezometrul sa scada sub 40 km/h, pana la intrarea in drumul spre complex, de care sincer nu prea aveam chef, dar asta e. Un finish in catarare, ca in Tour de France, la un concurs care va ramane intiparit cu litere de foc in sufletele noastre. Cu toate ca Dani a suferit o pana inainte de sosire si a iesit in aceasta etapa pe locul 6, clasamentul general a ramas neschimbat: Razvan Juganaru, Silviu Manea si Dani Spulber au impartit, in aceasta ordine, podiumul, urmati de Alex, de mine, de Nicu Plumbota, Pop Andrei si de Doru, iar la final Rares, care a avut ghinion in prima zi, si Banica Cristian. Acestia am fost cei 10 care am raspuns provocarii celui mai greu traseu de MTB de pana acum de la noi. Roxana a iesit pe locul 3 la fete la traseul scurt, iar Elena si-a insusit binemeritatul loc 1. Felicitari tuturor participantilor, si celor de la tura scurta, provocarea lor a fost aproape la fel de mare.

In final, la festivitatea de premiere, o mare parte din castigatori au primit ca premiu o participare la un concurs international in Italia. Pentru ca Luci lupta pentru acest sport, pentru sportul montan in Romania, pentru ca acesta sa se ridice la un nivel international si pentru ca noi si generatiile viitoare sa putem reprezenta tara noastra cu mandrie la concursurile internationale la aceste discipline, unde aproape ca nu s-a auzit vreodata de noi.

Ca de obicei la concursuri, nu am apucat sa facem poze, asa ca pozele prezentate sunt din urmatoarele albume, pe care le puteti rasfoi: de la organizatori, Hoinarii si FaithRaven

Amintiri si sperante in asteptarea marii aventuri - Geiger MTB Challenge

pagina oficiala

Click... Inima bate cu putere in urechi, un picior e deja gata sa impinga pedala care ma va propulsa pe primul metru dintr-un nou concurs. Primul metru din multi zeci de km care ma asteapta in fata. Uneori soarele ma arde pe spate, alteori ploaia loveste puternic in casca, doar in acele zile cu noroc o racoare placuta de dimineata te imbie la aventura. Dar asta nu conteaza. Urcari si coborari de mii de metri ma asteapta. Ma asteapta sa fac ceea ce imi place mie cel mai mult: sa pedalez din tot sufletul pana in varful lor si apoi sa ma las dus la vale de gravitatie, pe poteci, printre radacini si bolovani. Doar eu impreuna cu colega mea de suferinta, bicicleta, atat de iubita si ingrijita in dupa-amiezele saptamanii, doar pentru a fi abuzata la limitele ei la sfarsitul de saptamana. Prin cate incercari am trecut impreuna, daca ar avea doar gura sa vorbeasca. Eu vorbesc cu ea, sunt convins ca si altii o fac. O incurajez: "Hai, mai trecem si peste bolovanii astia, mai avem o coborare, nu ma lasa acum!" Foarte rar m-a lasat, am traversat impreuna cele mai mari noroaie pentru a trece, aproape anonimi, dar cu inima plina de bucurie, linia de sosire. Ne place sentimentul de implinire, acela ca am dat tot ce am putut din noi, chiar daca gloria podiumului pare uneori de neatins.

O voce se aude parca in ceata: ..tru, trei, doi, unu, start.... Click... Al doilea picior s-a conectat la pedala. Aproape intotdeauna, o lacrima de fericire imi apare pe obraz, odata cu primele sute de metri. Uneori e stearsa de ploaie, alteori uscata imediat de soare, alteori ramane mai mult acolo, semn al bucuriei. O bucurie primara, din adancul sufletului, prefigurand o zi in care voi da tot ce am mai bun, pana la ultima picatura. Am luat demult o decizie, pentru amandoi: vom trece linia de sosire mereu, orice ar fi, vom abandona doar dusi cu picioarele inainte. Suntem o echipa hotarata.

Concursul, e atat de diferit de orice altceva. Niciodata intr-o tura nu voi putea da tot ce dau din mine la Concurs. Un click undeva in creier modifica niste parametrii: nu mai exista foame, sete, oboseala. Nu mai exista decat vointa. Vointa de a urca dealul urmator, vointa de a inainta, pedala dupa pedala, indiferent de conditii. E un sentiment solitar, de singuratate. Vocile din jur se pierd, creierul e fixat pe varful dealului ca unic obiectiv. Toate celealalte palesc in fata acestuia. Apoi urmeaza coborarea. Gustul noroiului care scrasneste intre dinti, apa siroind pe fata, usturimea produsa de picaturile de transpiratie care curg de pe frunte direct in ochi, toate se aduna intr-un sentiment general deosebit. Toate simturile se concentreaza pe echilibru, un moment de neatentie si ne trezim, amandoi, imprastiati pe marginea potecii. Totul tremura de la bolovanii peste care bicicleta mea trece cu stoicism.

10, 30, 50 km au mai ramas de parcurs. Ba chiar sute. La Iron Bike, ajunsi rupti intr-un check point, pe ploaie, suntem anuntati: hai, mai sunt doar 100 km. Doar 100? Super, hai ca suntem acolo. Dementa totala. E ceva de neinteles pentru cei ce nu au trait astfel de momente.

Apoi vine finalul. De undeva, dintr-un colt nebanuit al organismului, pe ultimii 10 km se elibereaza o energie fantastica. Linia de finish este aproape, colegii de suferinta de pana acum devin brusc inamici. Ma ridic in picioare si sprintez, tot ce vreau e sa mai castig acum, pe ultima bucata, ceva secunde. Corpul, imbatat de adrenalina, raspunde imediat solicitarii. Trec linia de finish parca impins de la spate. O frana brusca si totul s-a terminat. Plini de noroi, eu si cu bicicleta mea credincioasa ne asezam pe spate pe iarba, savurez o bere si gandul zboara imediat la urmatorul concurs. Fie el de MTB, alergat sau schi de tura. Intotdeauna urmeaza altul, si altul. Si de fiecare data va fi mai bine. Omul este facut sa progreseze, sa isi intreaca limitele. In astfel de momente, simt ca nu am trait degeaba, ca am invins o noua provocare si sunt un OM mai bun de-acum incolo.

90 km. 3200 m diferenta de nivel. Magura cu urcarea ei pe single-trail, Paltinisul cu coborarile sale bolovanoase, dealurile din imprejurimea Rasinariului parca special puse acolo sa te secatuiasca de ultima picatura de energie, toate acestea sunt un reper pentru cei ce iubesc cu adevarat MTB-ul. Ele sunt adunate impreuna si se numesc Geiger MTB Challenge. Este locul unde doar cei mai curajosi se aliniaza la start. Un start cu finish-ul incert, un concurs atat de dur incat nu poti sa stii de dimineata cum vei sfarsi ziua. Acolo, eu, motivat si antrenat, impreuna cu prietena mea de nadejde, gresata si aranjata, vom spune prezent. Prezent la ceea ce va fi cea mai grea incercare prin care vom trece probabil anul acesta. Vom raspunde "Prezent" cu curaj, cu increderea ca, inca o data, vom trece linia de sosire impreuna!

135 km de pedalat pe langa Bucuresti

In lipsa posibilitatii de a face altceva, duminica am zis sa dau un antrenament de plat, cat o sa am chef. Astfel, au iesit 135 km pe ruta Bucuresti - Chitila - Tartasesti (intoarcere in sensul giratoriu) - Ciocanesti - Crevedia - Butimanu - Peris - Tancabesti - Snagov - Gruiu - Lipia - Moara Vlasiei - Tunari - Voluntari - Bucuresti. Traseul arata cam asa:

Nimic deosebit, dar o idee buna de a-ti petrece dupa amiaza in mod placut pe niste drumuri mai putin aglomerate (cu exceptia Bucuresti - Tartasesti, dar unde e banda dubla).
Am incercat sa fac intervale, cu HR monitor, mi-a iesit ceva. Oricum, am reusit in 5 ore de pedalat sa am 20 minute de pauza, dintre care vreo 10 minute am stat pe la santier la casa. E bine, pedalatul mult fara pauza e foarte important.

Pentru doritori, traseul il puteti gasi pe Bikemap.