Vive la France! - 10 zile la pedala-n Alpe d'Huez

Practic de cand m-am apucat de ciclism mai serios am visat sa pedalez in Franta. Franta e tara mea de suflet, imi place limba, imi plac oamenii, ma simt acolo ca la mine acasa, spre deosebire de Germania unde am zis ca nu mai calc decat platit bine de tot. Doar ca Franta e departe si a fost nevoie de un imbold destul de mare sa ma inham la asa un drum lung. Imboldul a venit cand n-am iesit nici anul asta la tragere la sorti pentru Maratona dles Dolomites si am decis sa incerc un alt concurs celebru, La Marmotte, la Alpe d'Huez, dar care nu e cu tragere la sorti. Ei bine, am pierdut trenul si la acesta si pana m-am hotarat s-au inchis inscrierile. Insa se mai putea participa doar cu conditia sa te inscrii la Trophee de l'Oisans, un mic campionat din 4 concursuri desfasurate in 2 weekend-uri consecutive in aceiasi locatie. Am scos cardul de credit, am facut plata si cu asta concediul 2012 s-a decis 10 zile la Alpe d'Huez. Concediul avea sa se desfasoare in compania prietenului Horia (Han) si a sotiei sale Irina.

Din cele 10 zile, 4 zile au fost concursurile, pe care le-am prezentat detaliat intr-o poveste separata. Asa ca aici o sa povestesc ce am facut in restul zilelor de biciclit, in care nu am explorat doar soselele ci si potecile ascunse ale masivului Grandes Rousses.

DRUMUL - 3 zile si 2500 km

Franta e al naibii de departe. Am decis sa plecam de la Cluj, asa ca am facut o prima dupa-amiaza pe drum pana acolo. Apoi, a doua zi, am batut clasicul deja drum spre Tirol, ajungand la Innsbruck undeva pe la 2 noaptea. Am zis ca mergem pe autostrada pana in Italia, apoi o luam pe nationale, ca sa nu platim atat si sa vedem peisajul. Dar teapa, in Innsbruck ne-au taxat deja vreo 7 euro pentru pasul Brenner, pe care puteam foarte bine sa-l trecem si pe national. Asa ca odata intrati in Italia, am iesit frumos de pe autostrada. Am mai mers vreo 30 km si am dormit pana dimineata intr-o parcare. A treia zi am plecat si, dupa vreo 2 ore prin munti, am ajuns la un loc superb de existenta caruia nici nu stiam: pe malul lacului Garda, o mare interioara strajuita de munti, cu statiuni cochete de sporturi nautice, cu yacht-uri si vapoare, dar si cu un drum efectiv sapat in stanca. Am fost impresionati de frumusetea locurilor si, din pacate, cam atat avea sa fie frumos in Italia. Au urmat 300 km de sensuri giratorii la cateva sute de m unul de altul, cred ca nu am mers mai mult de 2-3 km continuu, toate pe la periferia oraselor, unde nu am vazut nimic, doar ne-am enervat, desi treceam pe langa placute de localitati cu nume sonore gen Monza sau Gorgonzola. Doar cand am intrat din nou in munti treaba s-a linistit. Am trecut in Franta prin Claviere, un frumos pas montan unde ne-a si oprit politia (nu numai pe noi, opreau pe toata lumea la intrare in tara), am coborat in Briancon, am facut niste cumparaturi de la Carrefour iar apoi, urmand sirul de statiuni din Serre Chevalier, am trecut prin pasul Lautaret in zona noastra de destinatie, spre seara ajungand in campingul municipal din Allemont, unde ne-am cazat la incredibilul pret de 9,2 euro/noapte pentru 2 persoane, 1 cort si 1 masina, plus 3 euro de persoana suplimentara. In total deci cam 4 euro pe noapte de persoana, blana de ieftin. Nu sunt multe de reprosat, doar ca nu exista baie separata pentru femei si barbati, nu exista o sala de luat masa si cand s-a aglomerat campingul se cam termina apa calda. In schimb, era gratis dusul, fata de Austria. In fine, noi eram gata de atac.

ZIUA 1 - Oulles, Villard Reymond si Berarde, 3 catarari de vis - 140 km/2600 m

De dimineata, dupa bagheta cu unt si branza care avea sa devina traditie zi de zi, am plecat cu Horia sa dam atacul pe cateva catarari. Mi-a facut cu ochiul Oulles, un mic sat de cateva case pana la care s-a sapat efectiv un drum cu multe serpentine intr-o faleza de stanca. Urma sa observ ca sapatul drumurilor in stanca e un obicei in partea locului, dar aici chiar s-au intrecut pe ei insisi. Drumul nu doar traverseaza o zona de faleza, ci e sapat cu toate serpentinele lui intr-una. Ametitor. Iar panta de vreo 8-9% in medie, cu bucati de 10-12, era perfecta de inceput. De fapt, distanta de 10-12 km cu panta de 8-9% e clasica pentru cam toate urcarile in zona. Oricum, mi-am deschis bine apetitul, in ciuda oboselii de pe drum.

Villard Reymond e un sat asezat oarecum opus cu Oulles, pe aceiasi vale, pe drumul ce duce spre Col d'Ornon, asa ca, daca tot eram acolo, am urcat si drumul spre el. Desi nu atat de spectaculos, drumul e totusi greu, chiar daca media e doar pe la 7% as zice. In schimb, micul sat din varf mi-a dat un sentiment de liniste, e altfel decat in Austria. Aici ai senzatia ca deranjezi, nu se aude nimic, doar un clopot de biserica la ore fixe, casele nu sunt pictate pentru turisti si pline de flori, nu sunt souvenir-uri de vanzare si nici terase care sa te imbie la o bere rece. E pur si simplu un loc in care par sa locuiasca niste oameni care vor pace si liniste. Am stat mici si resemnati sa admiram, dupa care am plecat fara sa facem nici un zgomot. Superb.

Pe finalul zilei, am ales un drum mai lung. Berarde e o mica localitate aflata la poalele masivului La Meje, dar de cealalta parte fata de celebra statiune La Grave. Un drum de 25 km ajunge acolo prin spatele muntilor, pe o vale, dar nu inainte sa treaca prin alte 2 localitati superbe: Venosc, o mica statiune de schi si, mai ales. Saint Cristophe en Oisans, un mic sat montan, situat intre la Meje si Barre des Ecrins, unul din locurile unde s-a nascut alpinismul modern. Exista chiar si un muzeu al alpinismului, care din pacate tocmai inchisese la sosirea noastra. Drumul e usor, fiind pe o vale glaciara in trepte si avand doar doua bucati abrupte, fiecare de cate 3-4 km, dar alea grele de tot, cu bucati de peste 12%. Am ajuns in Berarde spre seara, dupa multe opriri pentru poze si am reusit sa revenim in tabara inainte de lasarea intunericului. Ce inceput de concediu!

ZIUA 2 - MTB si DH cu bicla de XC, 75 km/2700 m

Pentru variatie si pentru ca sa ii las pe Horia si Irina sa isi faca program si singuri, mi-am inghesuit si MTB-ul cu mine, cam timid dupa experinentele frumoase, dar nu la nivelul asteptarilor, din Tirol. Asa ca, dat fiind ca duminica aveam concurs greu, am zis sa fie o zi de MTB. Astfel, am zis sa incerc sa dau cu nasul pe traseul unuia din cele mai celebre concursuri de DH din lume, Megavalanche, in zona lui inferioara, dar sa urc pe asfalt, sa nu obosesc. Astfel, de dimineata, am urcat pana in Villard Reculas, aflat undeva deasupra camping-ului, aceasta fiind una din rutele clasice spre Alpe d'Huez. De acolo, urma sa cobor inapoi pe o ruta de MTB din ghid. Doar ca am ajuns acolo si n-am prea deslusit pe unde se intra pe traseu. In schimb, in timp ce sugeam un Snickers in fata la oficiul de turism, au aparut 2 baieti cu o fata pe niste MTB-uri de Enduro, care m-au salutat - vreau sa remarc ca MTB-urile sunt pasare rara pe acolo, unde e lumea cursierelor, E plin de ele doar in statiuni, si doar de cele de DH, unde se urca cu cabina si se coboara pe zecile de trasee amenajate. Asa ca am intrat in vorba cu ei. Erau francezi, deci ne-am inteles. I-am intrebat daca stiu pe unde e coborarea de la Megavalanche si mi-au zis ca nu e pe acolo, doar varianta veche de traseu trece pe acolo si este fix traseul pe care vor ei sa-l faca. I-am intrebat daca pot sa-i insotesc si au fost de acord, desi trageau cu coada ochilor suspiciosi la cadrul meu fara suspensii. Asa ca dupa o mica sesiune foto prin sat, au luat-o la vale si eu dupa ei.

Am descoperit atunci ca francezii stiu ce e ala MTB adevarat. Un trail abrupt, cu radacini, bolovani, sicane inguste, trepte, interminabile si superbe... Baietii mergeau o idee mai repede pe bolovani cu suspensiile lor, dar ma asteptau si pe mine cate 10-20 de secunde sa vada ca sunt bine. Mai coborasem la viata mea bucati asa de grele, dar niciodata asa de lungi, aici fiind km intregi in care nu o lasa mai moale. Mi-au spus ca traseul a fost modificat deoarece acesta e prea periculos, in cateva curbe fiind pericol de cadere in prapastie. A fost un regal de coborare in care mi-au fost puse la incercare toata vigilenta, tehnica, anduranta si atentia capatate in atatia ani de MTB, dar in care nu m-am facut de rusine. Dupa vreo 2 km pe un forestier plat, ne-am despartit si m-am intors in camping, pe la amiaza, unde am luat un pranz. 

Cum ziua nu se terminase, am zis sa urc in Oz en Oisans, o statiune nu departe de camping, dar de unde exista o cabina pana la 2800 m in Alpe d'Huez, apoi de acolo sa incerc inca o bucata de Megavalanche. Asa ca am facut si urcarea asta pe asfalt, desi era un autobuz gratuit pana acolo. La cabina, surpriza, m-am intalnit din nou cu prietenii mei francezi, care urcasera cu bus-ul si probabil trecusera pe langa mine. Am urcat cu gondola in varf, la un pret de 9 euro. Sus, am iesit la start-ul multor trasee de DH, marcate in toate directiile. Cum din gondola am vazut cum arata traseele negre, pe care nici macar DH-istii de acolo nu se dadeau, am zis sa vad unul rosu. M-am cam dezumflat la niste pante un pic cam mari pentru XC-ista mea, asa ca am zis sa iau un traseu albastru pana in Alpe d'Huez. Cat de buna decizie! Un traseu atat de fun nu imi inchipuiam sa existe, cu viraje cu urcare pe lateral, cu hop-uri, zone de pump-ing, bolovani, dar toate la un nivel la care nu aveam nici o problema sa le parcurg. Jos in statiune, surpriza, ma intalnesc iar cu francezii si ii intreb cum pot sa ajung pe off-road in Villard Reculas, de unde doream eu sa incerc un traseu marcat de XC. Mi-au spus sa ma duc cu ei. Din nou, un alt traseu de DH, dar rosu de data asta, care trecea pe sub drumul asfaltat, pe langa o herghelie de cai, cu obisnuitele pante mari, viraje stranse si hop-uri, terminandu-se fix in asfaltul dintre Huez si Reculas. A fost o coborare de vis, printre bicle de DH. Mi-am luat ramas bun de la francezi si am taiat-o spre Reculas. Pe drum m-am intalnit cu Horia care a convins-o pe Irina sa urce si ea. 

Eu mi-am vazut de plan si, mai atent fiind, am gasit intrarea in traseul de XC cautat de mine. Am zis sa termin ziua cu o plimbare linistita. Pe naiba! Va zic, frantujii astia chiar stiu ce e ala MTB, cu ce se mananca. Bai, diferenta la ei intre XC si DH e doar ca la XC mai ai si de urcat. Traseul meu, care facea legatura intre Reculas si Oz, era un single trail prin padure, pe curba de nivel, cu prapastia in stanga, cu bolovani, radacini, care cobora si urca o gramada de valcele, pentru cine stie Bucegii un fel de Take pe bicicleta. Dementa totala, urcari si coborari la limita bicicletei, totul ingust si variat.... MTB-XC adevarat, de cel mai inalt nivel tehnic.... Desi nu era in plan sa obosesc ci sa ma protejez pentru concurs, am ajuns rupt in gura in Oz. Dar de aici, puteam ajunge in Allemont pe un alt traseu de XC. Acuma na, trebuia sa vad ce e si cu ala. Asa ca mi-am dat drumul pe asfalt in jos dupa semne si, dupa vreo 2 km, am intrat pe o poteca in dreapta care m-a dus efectiv intr-un drum de TAF ca la noi acasa, pe unde se trageau copacii, cu acelasi noroi si aceleasi fagase, acelasi miros, parca eram in Apusenii copilariei. Drumul urca si cobora, apoi brusc a facut un viraj spre vale si a inceput, cum ii sta bine unui drum de TAF sa coboare vertiginos si sa se transforme intr-o albie de rau cu bolovani. La un moment dat nu imi venea sa cred ca acolo e traseul, dar asa era. Garantat de Federatia Franceza de Ciclism, dupa cum scria pe semne. O federatie cu c***e care stie meserie. Din asfalt, am mai avut o bucata de off-road extrem pana in satul Pourchery, pe drumul spre Vaujany, de unde am revenit in tabara spre seara rupt in gura de oboseala, dar fara nici un regret. A doua zi urmau 173 km de concurs....

Pozele din ziua asta nu prea sunt, a fost mai mult adrenalina...

ZIUA 3 - Concurs, Le Vaujany, 173 km/3500 m

ZIUA 4 - Villard de Notre-Dame, 35 km/1000 m

Dupa ziua ploioasa de concurs, a urmat o zi si mai mohorata. Ne-a fost greu sa ne decidem, dar cu ploaia pe noi, ne-am pornit toti trei spre Bourg d'Oisans in ideea ca ne vine cheful de ceva. Am belit ochii prin magazinul de ciclism vreo 2 ore dar, pana la urma, am luat o decizie: urcam in Villard de Notre-Dame, un mic sat aflat deasupra Bourg-ului, dar despre care Horia zice ca are un drum super salbatic, cum n-am mai vazut in viata mea. Asa ca, printre bulbucii de la ploaie, cu pelerinele pe noi, am pornit usurel toti trei la deal spre unul din cele mai frumoase drumuri pe care le-am vazut. Cuvantul potrivit e ametitor. Sentimentul e ca esti in avion. La coborare mi s-a facut efectiv rau de inaltime. Cam asa de nebuni au fost francezii care au sapat drumul asta sa ajunga in satul in care, la urma urmei, se putea ajunge decent prin spate prin Villard Reymond. Credeti-ma, cuvintele sunt de prisos, las pozele sa vorbeasca.

Sus ne-am bagat in birt sa ne revenim cu o cafea calda si am stat acolo pana cand, pe la 16:00, dupa cum spunea si Accuweather pe mobil, au disparut norii si a iesit soarele. Am mai admirat un pic superbul sat si ne-am dat drumul la vale intr-o coborare cu franele stranse. Nu glumesc, daca faci o greseala si ai zburat in dreapta 2 m peste parapet, nu mai ramane nici de analize daca n-ai parasuta....

ZIUA 5 - Les 2 Alpes si Auris-en-Oisans, 80 km/1200 m

Chiar daca urma o zi de concurs, era unul mai scurt, asa ca am decis cu Horia sa vedem doua locuri pe care el nu le mai vazuse. Vremea isi revenise, asa ca am plecat frumos pe sosea cu gandul sa urcam in statiunea celebra Les 2 Alpes. Am decis sa nu urcam pe drumul principal, ci pe un drum secundar prin Bons (da, francezii au mai multe drumuri asfaltate spre acelasi varf de munte). Aveam sa gasim un alt drum, evident, sapat in stanca, la fel de frumos si care ne-a impresionat la fel de mult. Pe versantul opus al vaii se vedea drumul dintre Freney d'Oisans, Auris d'Oisans si La Garde en Oisans, un drum numit Les Balcons d'Oisans, evident, ia ghiciti, sapat in stanca, pe care ne-am propus sa ne intoarcem spre seara. Am urcat pana in statiune unde am facut o pauza de baguette avec fromage de chievre de la ieftinul supermarket de acolo (cel mai ieftin din zona zic eu), apoi am coborat la Freney d'Oisans pe drumul clasic principal.

Din Freney am inceput urcarea, deloc usoara, spre Auris. In Auris, ne-am oprit sa admiram o biserica veche de 1000 de ani, dupa care am continuat urcarea inca cativa km pana in statiunea Auris-en-Oisans, o mica statiune cocheta pe care aveam sa o revad pe MTB.

Ne-am intors in Auris si am continuat pe la balcoane spre La Garde. Din nou, fara cuvinte, las cateva poze sa-si faca datoria....

Din La Garde, care se afla pe urcarea mitica spre Alpe d'Huez, am coborat in Bourg d'Oisans si apoi ne-am facut revenirea pana la corturi.

ZIUA 6 - Prix des Rousses, plus bonus Col du Sabot si Table d'Orientation, 95 km/2500 m

Aici va mai incant cu cateva poze, pe langa povestea concursului:

ZIUA 7 - MTB adevarat - 52 km/1300 m

Cum prima zi de MTB am cam pacalit-o urcand pe asfalt si chiar si cu cabina, incercand sa o fac o zi de coborare, desi nu a prea iesit, am zis ca trebuie sa fac si o zi de MTB adevarat. Imi doream sa ajung sus deasupra la Alpe d'Huez pe bicicleta, pe off-road. Am studiat hartile si am dibuit un drum care pleaca din Vaujany, pe care il si vazusem din Col du Sabot, care pare sa ajunga unde trebuie. Asa ca i-am dat lui Horia masina sa o urce si pe Irina in Col du Sabot si la Table d'Orientation, cu rugamintea sa ma lase si pe mine de dimineata in Vaujany.

Urcarea mea era de fapt o partie de schi, marcata ca si traseu de enduro de coborare. Panta era la limita, undeva pe la 20-25%, fiindu-mi foarte greu sa-mi tin echilibrul. Am facut pe niste zone mai plate cate o pauza, apoi am incercat sa mai dau o bucata. Unii care coborau se uitau la mine dubios, probabil nu e un sport prea iubit prin zona asta urcatul pe MTB.... Dar dupa vreo 3-4 km cu 3 km/h, am ajuns mai spre platou si drumul a inceput sa se lege. Lucratorii de pe la instalatiile de cablu ma mai incurajau, semn ca eram cu adevarat o pasare rara - de fapt eu n-am vazut un XC-ist in 10 zile de stat pe acolo. Oricum, nu aveam cum sa ma gandesc la dificultatea traseului, pentru ca peisajul iti taia respiratia. Incet-incet am ajuns pe o brana de stanca, undeva deasupra statiunii, de unde se vedeau superb lacurile glaciare. La un moment dat, in drum am zarit si o marmota. M-am oprit sa-i fac o poza, ea statea si se uita la mine de pe niste bolovani. In poze, nu o mai regasesc...

Am coborat in Alpe d'Huez, dar nu m-am rabdat sa nu o fac pe acelasi traseu de DH pe care mai fusesem odata, desi imi planificasem sa o tai spre Col du Sarenne pe un traseu de XC. Asa ca, dupa mica satisfactie de coborare, am urcat inapoi pe asfalt pana am dat de traseul din plan. Am observat ca acesta coincide cu o bucata din Megavalanche, pe care urma sa o urc, nu sa o cobor. Probabil era cea mai plata bucata din concurs. Am dat de ceva noroaie si, pe o poteca ce nu avea nimic deosebit, dar era totusi un traseu frumos de MTB, am ajuns in drumul semi-asfaltat din Col du Sarenne. De acolo, intentia mea era sa ajung in alte doua trecatori, dar neasfaltate, care dau spre Auris en Oisans: prima, Col du Clay, m-a dus pana in drumul asfaltat ce urca in Auris en Oisans, iar de acolo am ajuns oarecum inapoi prin Col du Maronne. Dupa planul celor doua Col-uri, care erau practic doar niste forestiere, dar cu un peisaj deosebit, mai ales cel din Clay spre La Meje, am coborat in valea Sarenne de unde urma sa iau un traseu prin canionul facut de acest rau pana in Huez.

Inca o bucata de traseu impresionanta, poteca de MTB urmeaza cursul unui forestier prost, dar il paraseste de multe ori pentru a se aventura pe single-trail-uri bolovanoase pe malul raului. Super tehnic, traseul poate fi facut si pe forestier pentru cei mai putin amatori de zguduieli. Inca o bucata care respira MTB de calitate si inca o data Franta mi-a aratat ca nu am carat pana acolo bicicleta degeaba. 

Din Huez, am urcat cei 6 km inapoi in statiune pe asfalt si am decis ca de data asta sa cobor chiar pe traseul Megavalanche, ceea ce am si facut in mare parte. Traseul e si aici superb, probabil peste 10 km de coborare la limita bicicletei, fara oprire. La un moment dat, traseul se despartea in doua, o parte fiind cam abrupta sa ma aventurez singur pe ea, asa ca am ales cealalta ramura, deloc usoara dar mai putin expusa. Am continuat printr-o succesiune continua de radacini, bolovani, trepte si viraje si am iesit pe finalul traseului de XC din prima zi de MTB, spre Oz. Doar ca nu am mai luat-o incolo, ci am facut stanga, tot pe traseul Megavalanche. Inca vreo 5-6 km cel putin de coborari la limita care s-au terminat doar la 200 m de camping... Nu mai pot aduce atatea elogii cate as vrea traseelor de MTB de acolo, as scrie pagini intregi de laude.... Doar ca as vrea sa nu se mai termine....

ZIUA 8 - Turul lacului Verney, 12 km/100 m

Cum urma marele concurs, am zis sa ma odihnesc o zi, in care am fost cu masina sa imi iau numarul, am mai belit ochii pe la expozitiile de ciclism, mi-am luat niste pantaloni de la Campagnolo si un tricou cu concursul si ne-am intors seara la corturi.

Inainte de culcare am dat totusi o mica tura a lacului de langa camping, sa pun sangele un pic in miscare dupa o zi intreaga de bagat spaghete...

ZIUA 9 - La Marmotte, 174 km/5180 m

ZIUA 10 - Grimpee de l'Alpe 13 km/1100 m

ZIUA 11 - Plimbare prin Ulm, in Germania - 50 km/200 m

Dupa prima parte din drumul de intoarcere, unde am mers tot pe nationale, dar in Franta chestia asta chiar se poate face, am facut o escala de o zi la fratele Irinei, la Ulm. Asa ca ne-am pus iar pe biciclete si am vizitat de dimineata micul orasel Blaubeuren si izbucul carstic de acolo, iar spre dupa-masa Ulm, unde am stat si ne-am relaxat cu lebedele pe malul Dunarii si am schimbat cateva vorbe cu membrii unui ansamblu folcloric din Banat care cantau acolo la un festival. E o zona minunata, care merita vizitata poate mai multe zile, dar a fost si asa o incheiere linistita a unui concediu tumultos cu aproximativ 900 km de pedalat, peste 20.000 m de urcat si 5200 km de condus...

Ultima zi pe drum ne-a dus pe autostrazi spre Timisoara si, dimineata, inapoi la casele noastre la Bucuresti, respectiv Tartasesti....

3Munti - 3 zile, 2 oameni si o mare provocare

Daca pentru ciclistul de Bucuresti provocarea anuala se numeste Prima Evadare iar pentru MTB-istul consacrat provocarea anuala vine la Geiger, pentru numarul mult mai restrans decat cei inainte amintiti al ciclistului montan de anduranta provocarea vine de 2 ori pe an: la Iron Bike, unde un singur traseu de peste 200 km cu sectiuni tehnice si dificile aduce un pic de teama in inima oricarui curajos, dar si la 3Munti, singura provocare de mai multe zile, un concurs pe etape, dar si un concurs prin munti. Trasee dificle exista la multe concursuri, care pun in dificultate tehnica si iti storc ultimul strop de energie, dar foarte putine ajung in creasta, acolo unde muntele exista in toata maretia sa.  Sicane si poteci care intretaie in zig-zag padurile invartind concurentii in jurul catorva puncte principale sunt si au farmecul lor. La 3Munti, traseul urca pana in varf, departe de orice drum, acolo unde vremea poate sa se schimbe de la canicula la ninsoare in cateva minute si unde cel mai mic accident poate insemna o lunga si de durata actiune de salvare....

Ei bine, 3Munti nu numai ca ofera aventura parcurgerii unui munte pe bicicleta, dar face asta 3 zile la rand, o zi in Leaota, una in Bucegi si una de mijloc in Piatra Craiului, in care chiar daca concurentii nu urca pe creste, acestia vor descoperi zona Pestera - Sirnea - Fundata in cele mai ascunse detalii, pe poteci stiute doar de localnici, dar fara sa evite provocarile clasice, cum ar fi urcarea de la Ciocanu sau din Prapastiile Zarnestilor.

De asemenea, provocarea este pe echipe, pentru a evita situatii neplacute legate de o eventuala accidentare. Dar concursul pe echipe inseamna mult mai mult decat o simpla masura de precautie, inseamna o cu totul alta strategie, intelegere si ajutor reciproc intre cei 2 coechipieri, acceptarea slabiciunilor fiecaruia si mai ales sustinerea reciproca in momente grele...

Astfel, vineri dimineata, impreuna cu Sorin, ne-am aliniat la start in Stoenesti, avand in fata noastra drumul peste muntele Leaota. Alaturi de noi, inca 32 de temerari, in total 17 echipe. Un numar mic de concurenti in comparatie cu alte concursuri de masa, dar un numar ideal pentru aceste trasee, unde in serenitatea crestelor numai de aglomeratie si injuraturi nu ai chef.

 Traseul din prima zi e simplu: urcam aproape 30 km pana sub varul Leaota, apoi coboram pe carari atent selectionate pana la complexul Cheile Gradistei - Fundata. Un urcus superb, nu foarte tehnic si nici foarte dificil, a fost introducerea perfecta in spiritul acestei competitii. In creasta, drumul a facut loc potecilor ciobanesti, iscusit largite ici-colo de organizatori pentru a permite parcurgerea la limita pe bicicleta, exact cat sa nu dai cu pedalele de margine. Mai coboram din sa pentru unele bucati mai denivelate, mai traversam cate un varf mic, mai un push-bike urmat de o coborare in forta.... Apoi, un drum forestier prost ne conduce in coborare spre poteca pe care, peste radacini si bolovani, pe pante ametitoare, am ajuns intre primele case din Fundata. Prima zi s-a terminat minunat, ne simtim bine iar echipa noastra a obtinut un frumos loc 5.

A doua zi traseul e mai jucaus. Coborari prin torenti, traversari de sute de metri prin albia raului, single-trail-uri ce coboara in zig-zag, poteci bolovanoase care trebuie urcate, toate vin intr-o succesiune rapida si ametitoare. Intr-un fel, ne-a lipsit linistea din prima zi, deoarece inca 80 de concurenti la proba de o zi au impartit acelasi traseu, dar in final am avut mai multi cu care sa ne alergam... Ciocanu, Prapastiile, toate au trecut iute pe sub rotile bicicletelor noastre de incredere. Dupa o coborare ametitoare, am tras un sprint de zile mari pe ultimii km de forestier. Am incheiat ziua pe locul 6.

 

A treia zi, din nou, s-a asternut linistea. Aceiasi 34 de prieteni, care deja ne stiam foarte bine, ne-am aliniat la poate cel mai prietenesc start de care am avut parte pana acum. Fara sprinturi nebune, fara depasiri la limita, fiecare am pornit spre coborarea in Moieciu, un alt single trail memorabil, schimband pe drum impresii cu colegii de pedala. Asta nu inseamna ca mergeam incet, mergeam tare, dar asa, fara ura. Dupa urcarea prin Moecel, a urmat partea mea preferata din tot concursul, urcarea pe Bucsa, care incepe un un push-bike, mai are unul la sfarsit, dar in rest se poate face in mare parte pe bicicleta, desi mai tot timpul esti la limita. Este extraordinar cat de frumos e sentimentul sa ajungi in varful muntelui urcand pe un single-trail, pe unde in general lumea coboara. Sus, inainte de saua Strunga, ne astepta Luci, cel datorita caruia aceste 3 zile minunate au fost posibile, impreuna cu un baiat care canta la fluier. Un ultim push-bike peste stancile din Strunga ne-au dus in poate cea mai frumoasa coborare de MTB din Romania. Peste 1000 m de diferenta de nivel, coborati dintr-o singura bucata, pe o poteca ce incepe printre stanci, apoi trece prin poieni, prin paduri, prin fanate si pe langa stane, avand mereu in dreapta peisajul fantastic oferit de versantii stancosi ai muntelui Batrana. Nici nu stiu cum a trecut aceasta coborare, ca un vis, ce stiu e ca in momentul in care am iesit jos la drum am simtit o tristete enorma ca totul s-a terminat. Am mai bagat tare ultimii km de urcare pana la complex si am trecut linia de sosire tot pe locul 6, loc ocupat si in clasamentul general.

Dar nimeni, nici macar cei de pe podium, nu pareau interesati foarte mult de clasamente.... Pentru ca eram toti o alta specie de ciclisti. Cu totii ne bucuram de cele trei zile minunate, dar ne intristam ca s-au terminat. Mi-as fi dorit sa repetam asta si maine, si poimanie, la infinit daca se poate....

Asa s-au petrecut trei zile de aventura si de pedalat sub semnul prieteniei generale. Aceiasi oameni cu siguranta ne vom revedea la celealalte concursuri rezervate noua, iubitorilor de aventura. Ne vom revedea in numar mare cu totii la Iron Bike. Multumim din suflet lui Luci si echipei din Zarnesti, dar si echipei din Pitesti, care ne-au incantat cu rezultatul eforturilor lor supraomenesti. Felicitari lui Alex care din nou a facut un concurs eroic, terminand ultimele 2 zile cu mana fracturata si in plus in ultima zi si cu bicicleta colegului sau Silviu stricata si facuta single-speed. Evident, felicitari castigatorilor si finisher-ilor, care la acest concurs au fost aceiasi cu cei ce au luat startul. Cu totii am terminat impreuna aceasta aventura.

Ce sa mai zic altceva decat ca speram cu totii sa ne revedem la anu', de ce nu chiar la 4Munti. Ideea lui Luci de a mai introduce o zi in Iezer ne-a suras tuturor si nu putem decat sa ne rugam sa se alinieze planetele cum trebuie si sa avem in 2013 primul maraton din Romania in 4 etape....

Brasov XCM - un traseu pe sufletul meu

A fost si etapa a doua din Triada MTB, respectiv maratonul Brasov XCM. Cu o zona generoasa, organizatorii nu aveau cum sa dea gres, dar dupa mine au intrecut orice asteptare si ne-au intampinat cu un traseu mult mai greu decat ne-am fi inchipuit, pe rute surprinzatoare.

Astfel, daca concursul a inceput pe drumul vechi de Poiana, dupa un start cam haotic prin oras pe tot felul de stradute inguste si pline de masini parcate, odata ajunsi in Poiana a inceput o coborare de zile mari, foarte tehnica, pe prima parte si cu mici urcari, pana in Rasnov. Panta mare si bolovanii numerosi au facut din pacate si ceva victime. Dar odata ajunsi in Rasnov urma marea provocare, pentru ca urma efectiv un urcus constant pana pe Varful Postavaru, la cabina mare. Prima parte a urcusului a fost pe poteci, foarte frumos alese, apoi ea urmand partia de schi Drumul Rosu. Aici, soarele criminal care ne-a batut in cap permanent a facut din urcare o cursa de supravietuire. Insa din varf a urmat extazul: o coborare pe single-trail interminabila pana inapoi in centrul Brasovului. Si nu a fost pe unde ne asteptam toti, ea a urmat multe poteci vechi, evident neparcurse demult de nimeni, zone prin care sincer nu aveam sanse sa ajungem singuri. Doar pe final a tinut traseul clasic de pe Tampa, unde ultimii cativa km au fost un slalom printre localnicii iesiti la plimbare si o serie interminabila de scuze si multumiri pentru acestia, foarte de treaba, ei tragandu-se din drumul nostru permanent si cu zambetul pe buze.

Finalul a venit destul de glorios, cu un loc 8 din 27 la categoria 30-39 si un 23 din 57 la general. Ramane sa vedem ce va fi la marele Geiger si cum se va termina acest prim campionat de maratoane MTB de la noi.

Transfagarasan si Iezer - 2 zile de pedalat

Ca sa mai iau o pauza de la atatea concursuri, am decis sa aloc weekend-ul de rusalii turelor de placere. Astfel, am avut ocazia sa revad doua locuri si doua trasee dragi de ciclism.

Duminica - Transfagarasanul pe sud

Inpreuna cu o echipa serioasa, adica Basso, Han, Dani, Cristi si Marius, am scos cursierele la munte si am dat un Transfagarasan sudic. Plecati de acasa cu planuri mari, de mers pana la Cartisoara, urcarea de la Poienari pana la cota 2000 ne-a mai imblanzit, la fel si norii care se cam aratau dupa creste. Zapada prezenta din belsug ne-a si racorit, la fel si frigul din tunel pe care l-am trecut fiecare cum a putut pana la Balea, pentru o ciorbita. La Balea, cum e si normal, iarna inca era dominanta iar in fata tunelului trona un covor imens de zapada de 1 m grosime numai bun sa ne faca muci ciorapii. Dar ne-am incalzit cu ciorba si, dupa inca o tura prin tunelul intunecos aglomerat ca la metrou la Unirii de turisti, am taiat-o la vale si ne-am mai dezmortit picioarele pe drumul valurit de contur al lacului Vidraru, drum care, daca acum 1-2 ani era cam nasol, azi e aproape complet reasfaltat si e o placere. Am ajuns la masina numai bine fericiti, dupa 120 km de pedalat asa cum ne place....

Luni - Iezer - Crucea Ateneului

Traseul din Iezer ramane pentru mine un traseu de referinta pentru MTB in Romania, fiind dificil si frumos si la urcare, si la coborare. De data asta am mers sa-l fac in gasca mare, cu van-ul lui Straff. Astfel, dimineata ne-a gasit in numar de 8 MTB-isti, complet echipati, gata sa ne lansam in aventura, pentru unii mai mare, pentru unii mai mica. Ziua a mers relaxant, am mers mai tare in fata, apoi ne-am mai oprit sa ne regrupam cu cei din urma, am mai urcat cate un deal mai abrupt de ambitie. Oricum, asa,  catinel, am ajuns cu totii la obiectivul propus, Crucea Ateneului, imediat dupa coborarea de la 2350 m. Coborarea a fost dementiala, iar de la stana nu am mai stat pentru regrupari ci i-am dat blana pe pantele ametitoare din padure pana in asfalt. A fost o zi relaxanta de MTB cu oameni faini. Iar cainii din Iezer, de data asta, ne-au lasat in pace...

Cupa Emmedue - cupa ciclistilor desavarsiti

Ciclismul e un sport minunat, care ofera satisfactii deosebite, de la inaltimile muntilor, coborari extreme pe bolovani, urcari pe pante pline de radacini, recompense ale MTB-istului impatimit, pana la vajaitul vantului in urechi in timp ce rotile inguste ale cursierei ruleaza cu viteze rezervate in mod obisnuit vehiculelor motorizate, suieratul cauciucului pe asfaltul serpentinelor sub apasarea cu toata greutatea in pedale pentru a invinge panta cu doua cifre sau adrenalina din vene cand bicicleta vireaza inclinata in coborare intr-un ac de par, cu unice puncte de echilibru infimele cauciucuri, senzatii traite de ciclistul de sosea.

Desi marea majoritate au ales una din cele doua cai ale ciclismului, un numar destul de restrans de ciclisti desavarsiti le iubesc pe ambele si incearca sa le practice la un nivel de performanta cat mai ridicat. Pentru ei, sau mai bine zis pentru noi, fiindca de ceva vreme ma numar printre acestia, Cupa Emmedue este competitia desavarsita. Cea in care ne putem masura fortele in doua probe cu adevarat provocatoare: o cursa de 100 km de sosea, cu catarari criminale si coborari ametitoare prin sate pitoresti si podgorii nesfarsite, dar si o cursa de 65 km de MTB care dezvaluie partea intima a zonei, drumuri si poteci care urca si coboara dealurile, brazdeaza padurile si aceleasi nesfarsite podgorii, dand o imagine desavarsita a unor locuri deosebite cu oameni frumosi si primitori.

Prima zi, cursa de sosea, a adus la start la cele doua distante, 50 si 100 km, un pic sub 300 de ciclisti, care nu s-au speriat de prognoza de ploaie si bine au facut. Sutele de cursiere inghesuite la linia de start si calaretii lor viu colorati inviorau o dimineata posomorata printre sondele de petrol de langa Crama Seciu, oferind o imagine parca rupta de undeva din Alpi sau Dolomiti. Este prima noastra cursa serioasa de amatori pe sosea. Si ce cursa! Crama, cu drumul ei proaspat asfaltat, a lansat plutonul fruntas cu viteze de peste 70 km/h intr-o cursa nebuna. Varbila, un mic delusor, mai fioros la intoarcere, ne-a adus aminte ca vin si catararile, desi n-a fost nevoie de foaia mica de la angrenaj. Ma gandesc ca primii nici nu l-au simtit. Apoi, dupa un pic de sosea valurita, au urmat Malu Rosu si Calugareni, doua catarari care ar face cinste oricarui concurs de anvergura din lume. urcarea de la Malu Rosu, pe ultima bucata proaspat asfaltata, in febra si ameteala efortului, ma facea sa ma transpun imaginar intr-o tara gen Elvetia sau Austria, fara nici o exagerare. Calugareni e chiar mai frumoasa, pacat ca asfaltul lasa de dorit, dar cine stie, se asfalteaza mult in ultima vreme, nu m-as mira intr-o zi sa o regasesc asfaltata ca-n palma. Dar si asa, asfaltul prost da un iz mai rustic experientei iar tremuratul ghidonului te face sa te visezi undeva intre Paris si Roubaix. Cand energiile sunt pe sfarsite, vine Varbila in sens invers, o bucata mica dar care se apropie ametitor de mult de bariera psihologica de 20%. Odata trecuta si aceasta provocare, mai ramane urcarea inapoi la Seciu, si ea frumoasa, cu bucati peste 10% si cu asfalt de zile mari. Cred ca am trecut cu totii linia de final fericiti si epuizati, epuizand si ultima farama de energie pentru un sprint final, pentru multi fara adversar, doar asa, sa mai furi pe final cateva secunde. Apoi, dand pe gat cateva pahare mari de energizant, observi pe ciclocomputer viteza medie de aproape 30, pentru multi chiar peste 30 km/h si iti dai seama ca a fost o zi in care tu si bicicleta ta credincioasa ati dat tot ce ati fost voi in stare. Locul 10, 20, 50, 70 sau 100 de pe clasament nu mai conteaza asa mult, ai castigat inca o batalie cu tine in care ai iesit invingator...

Dar lucrurile nu sunt asa simple. Daca pentru cei mai multi urmeaza o zi de stat pe canapea si reincarcat rezervele de energie, pentru tine, ciclistul desavarsit, nu e asa. Seara, mananci o portie mare de spaghete, iti masezi muschii care parca vor sa ia foc si adormi privind cu coada ochiului MTB-ul sprijinit de perete, pregatit, reglat si uns. Maine el va fi prietenul tau cel mai de nadejde. Pentru ca, dis-de-dimineata, cand alti invingatori ai zilei de ieri inca sunt in lumea viselor, tu si cu colegii tai va veti alinia, in ploaie si noroi, pentru startul unei noi zile de concurs. Si nu una usoara. Ploile torentiale din ultimele zile fac ca noroiul si apa sa balteasca in orice colt. Se anunta o zi criminala, se va merge la supravietuire. Cei "batrani" stiu deja asta... Si desi entuziasmul unui start in viteza pe asfalt creste energia generala, ea se diminueaza cand roata ia primul contact cu noroiul. Spatele derapeaza, pe bucatile mai abrupte pedalezi in gol cautand cateva fire de iarba care sa ofere aderenta necesara sa mai inaintezi cativa metri, pe coborare bicicleta brusc incepe sa o ia pe unde vrea ea, rotile derapeaza in lateral si tu mereu trebuie sa pedalezi sa redresezi situatia. Apoi, cand toate astea te-au epuizat deja si n-au trecut nici 20 km, apare inamicul numarul 1. Argila, cea care se lipeste de roti, le ingroasa, se transfera pe lant de unde e transportata in rotitele deraiorului. Acesta se blocheaza si se da peste cap. Pentru multi asa se termina un astfel de concurs, urechea de la cadru se rupe. Dar piciorul antrenat trebuie sa sesizeze blocajul si sa nu forteze. Pac, iar s-a blocat transmisia. Sari jos de pe bicicleta, impingi cu disperare pana la un loc mai plat, dai cateva pedale in gol sa se deblocheze si o iei de la inceput. Asta pana cand rotile umplute de argila, pietris si chiar lemne se blocheaza iremediabil in furci. Asta e momentul in care iei bicicleta in spinare, bicicleta care are acum peste 30 kg si alergi cu ea pana in varful dealului sperand la o balta, un paraias sau macar o coborare pe iarba uda. Fara nici o speranta, razbesti pana la urma. Vanezi fiecare balta si nu o ratezi, sa mai curete cate putin. Fiecare metru prin apa se simte la pedale, bicicleta merge din ce in ce mai usor. Apoi, cand s-a curatat, vine iar argila si povestea se reia de la inceput. Apoi, cand vezi deja dublu de oboseala, apare in fata punctul de alimentare, plin cu bunatati. Dar acolo creierul nu mai vede ciocolata si bananele, el este atras de un alt obiect mult mai dezirabil in acel moment: un furtun cu apa! Suntem salvati! Evident, pana la urmatorul noroi. Ultima bucata de asfalt pana la final vine ca o izbavire. Pedaland ca nebunul, probabil cu peste 30 km/h, singura idee ce-mi trece incontinuu prin cap este "Bine ca n-am facut prin noroiul ala si o pana". Trec linia de sosire invingator intr-o lupta aproape nedreapta, dar fericit. S-a terminat o lupta, ne pregatim deja pentru urmatoarea. Dar, din pacate, aceasta va fi singura in care voi avea ocazia anul asta sa lupt cot la cot cu ambele mele prietene bune, cursiera albastra si montaniarda verde....

Prima si insorita Evadare

Anul asta s-a implinit cu varf si indesat visul MTB-istului de capitala. In sfarsit, dupa ani buni de chin si lupta, peste 2000 de ciclisti au luat startul intr-o editie de Prima Evadare complet uscata.

Pentru mine personal, desi conside Prima Evadare ca o imensa realizare, cu implicatii si beneficii pentru miscarea biciclistilor din Romania greu de evaluat si care a schimbat cu siguranta fata acestui sport, ei bine pentru mine nu inseamna mare lucru din punct de vedere sportiv, e pana la urma un concurs pe niste poteci prin Balotesti, nu se compara cu traseele ametitoare de la Geiger sau 3Munti. Insa daca iei acest concurs exact ca si ceea ce e el, vei avea parte, chiar si ca MTB-ist experimentat care a batut zeci de mii de km pe potecile muntilor, de o zi minunata si de o cursa pe cinste. Si pana la urma cand mai ai ocazia in Romania sa iei startul alaturi de peste 2000 de ciclisti, fie ei chiar si foarte amatori?

Ca si anul trecut, si anul acesta am ales sa particip la ciclocros. Daca anul trecut am facut-o din motivul protejarii MTB-ului de certele daune de la noroi, anul acesta am facut-o pentru ca o sa particip la zeci de curse pe MTB, dar pe ciclocros ele sunt foarte putine, asa ca de ce nu una in plus.

In fine, cum spuneam, anul asta a fost un traseu uscat iasca. Multi s-au bucurat pentru ca va fi un traseu usor. Da, e adevarat, dar nu si daca tragi tare. Mai ales ca anul acesta, intr-o sclipire de geniu, Daniel si echipa inimoasa de organizatori au venit cu o noua provocare: un tricou personalizat pentru primii 100 care trec linia de sosire. Aceasta provocare va asigur ca a facut cursa mult mai interesanta in primul sfert al concurentilor, brusc oameni fara sansa la un podium (cum as fi si eu de altfel) au gasit un motiv real sa traga. Astfel, privirile "dusmanoase", strategiile si depasirile in forta si-au facut loc si in spatele plutonului fruntas, facand ca probabil primii 300 sa lupte intre ei ca si cum ar fi primii. Una peste alta, s-a mers foarte tare, cu viteze de peste 30 km/h constant pe multe bucati, inclusiv cu vant puternic de fata, s-au aplicat strategii de stat la trena, una peste alta a fost o cursa epuizanta, la maxim in fiecare secunda, fara ragaz de pauze, orice secunda pierduta fiind o sansa in minus de a obtine tricoul mult ravnit.

Personal, dintr-o greseala stupida, am pierdut locul in fata rezervat primilor 100 de anul trecut, asa ca am pornit undeva pe la 3-400 de locuri in spate, asa ca prima jumatate de concurs mi-am petrecut-o depasind. Doar de pe la palatul Ghica am inceput sa dau de oameni care mergeau in ritmul meu, facand depasirile mai rare. Sincer, am plecat cu ideea sa lupt, dar nu speram prea mult sa ies in primii 100. Platul nu e deloc specialitatea mea, iar faptul ca nu mai era noroi facea ca avantajul ciclocros-ului sa dispara, facandu-l mult mai greu de controlat pe terenul uscat si denivelat, unde probabil MTB-istii au avut parte de o plimbare in puf fata de noi, care pe multe bucati eram zguduiti de nu mai vedeam bine cararea.

Intr-un final am terminat mult mai bine decat ma asteptam, pe o pozitie identica cu cea de anul trecut, cand am concurat pe noroi: locul 70 la general si 6 la ciclocros, anul trecut obtinand locul 69 tot cu 6. Timpul in schimb a fost aproape injumatatit. Am luat pana la urma si tricoul mult ravnit. In schimb, pe final, cu toata mica mea desconsideratie pentru acest traseu, trebuie sa recunosc ca am avut o cursa pe cinste, probabil printre cele mai intense concursuri la care am participat vreodata. Mi-am adus aminte de cursa nebuna de la Carpathian Adventure cand am fost tot concursul pe locul 3 si fugeam ca disperatii, cu echipa de pe 4 in urma noastra. Nu, Prima Evadare nu a fost o duminica pierduta, a fost o duminica minunata in care am dat tot ce am putut, impreuna cu prietena mea de otel si rotile ei cu cramponase. Si cu siguranta vom reveni si anul viitor sa pastram sau sa imbunatatim locul si palmaresul la acest probabil cel mai mare concurs de ciclism din estul Europei.