Marathon 7500 Bucegi 2009

Dupa multe zile si nopti de indoiala si dupa o decizie rapida de a participa la Marathon 7500 Bucegi 2009, joi seara eram, cu inima cat un purice, la Pestera incercand sa ne facem curaj. Dimineata urma o aventura grea. Indoielile si intrebarile care ne-au macinat atata timp aveau sa-si afle raspunsurile cat de curand. Problema mare e ca acest maraton este, intr-adevar, deosebit de dificil si solicitant, iar cuvantul abandon cam lipseste din vocabularul meu.

Dar as incepe cu sfarsitul, ca sa nu fac eventualii cititori sa citeasca toata povestea daca nu vor:

Da, am terminat maratonul, desi nu au mers toate ca pe roate (vezi povestea), pe locul 7 la mixt. 

Au fost 64 de echipe inscrise, din care 41 au abandonat pe parcurs.

Felicitarile noastre cele mai sincere colegilor de "suferinta" care au obtinut niste rezultate deosebite in care se reflecta antrenamentul serios si turele de anduranta pe care le-au facut:

Locul 1 la mixt: Hoinarii (Fodor Alexandru si Elena) si Gianina si Alin Tanase

Locul 4 la masculin: Ovi si Alin Mihu, colegii nostrii de echipa la Carpathian Adventure

Locul 8 la mixt: Kitty (Cristina Hera) si George Ghilt, colegii mei de echipa anul trecut la Carpathian Adventure

De asemenea multe felicitari tuturor castigatorilor (care au sa apara pe site-ul maratonului), tuturor celor care au terminat cursa si celor care nu au reusit dar au avut curajul sa incerce. Sa ne vedem in numar mult mai mare anul viitor!

Traseul maratonului, inregistrat de GPS-ul meu, il gasiti pe Wandermap si e putin mai lung decat cel dat initial de organizatori, desi am folosit cateva scurtaturi serioase pe traseu (era voie, ba chiar au fost explicate la sedinta tehnica). 

Mai jos sunt cateva imagini Google Earth cu traseul, rotit din mai multe unghiuri.

Prima parte: Pestera - Valea Dorului - Poiana Stanii - Piatra Arsa - Busteni - Pestera

Partea a 2-a: Pestera - Omu - Gura Diham - Omu

Partea a 3-a: Omu - Bran - Omu

Partea a 4-a: Omu - Poiana Gutanu - Saua Strunga - Pestera

Si acum urmeaza povestea noastra, asa cum am simtit-o personal, pentru cine are rabdare sa o citeasca.

Dupa o ultima faza de carbo-loading cu o portie dubla de orez si niste carnaciori la hotelul Pestera, am dormit ca un bustean iar ceasul m-a trezit la 6 jumate: e timpul sa inceapa aventura.

Controlul bagajelor, ultimele pregatiri au trecut pe nesimtite, iar la 8 fix am pornit pe traseu. Ma simteam bine si eram curios, cam cat o sa putem duce?

Pe drumul pana la Padina am incercat un pic sa alergam la coborari, sa ne incalzim. Totul parea perfect, dar la Padina am observat ca am ratat o mica scurtatura prin padure, pe unde ne-a cam depasit toata lumea. Asta e, urcusul spre Sinaia a mers perfect. De sus din platou, am ales sa mergem spre Valea Dorului direct peste deal, sa evitam traseul pe firul vaii. Nu imi dau seama exact, dar cred ca a meritat cat de cat. In schimb, la coborarea de la 2000 la 1400, am ales traseul turistic, banda rosie, prin padure, care a fost cam plin de balarii. Desi am taiat toate curbele spre Poiana Stanii, ne-am intalnit acolo cu echipe care erau in spatele nostru. In mod clar, pe drumul de vara ar fi fost mai rapid.

Pe urcusul spre Piatra Arsa, multe echipe deja dadeau semne de oboseala, iar noi le-am depasit cu incredere. M-am simtit perfect. La Piatra Arsa am aflat ca suntem pe locul 7.

Pe coborarea pe Jepii Mari, chiar la inceput, ne-a depasit in mare viteza echipa 18 mixt, nu inteleg de unde au aparut asa ca rachetele, dar se pare ca suntem pe 8. Am incercat sa mai scurtam din traseu, dar am nimerit pe un valcel secundar din Urlatoarea Mare, pe care l-am descatarat impreuna cu o alta echipa care facuse aceiasi prostie. Desi drumul a fost direct, am pierdut mult timp si i-am auzit pe ceilalti cum ne-o iau inainte pe poteca. Asta este, am luat decizia sa nu mai scurtam nimic, nu merita riscul.

In Busteni la CP, ne-a ajuns si echipa 10 (Kitty si George).

Prima proba de forta a fost Jepii Mici, pe care eram convins ca o sa scoatem un timp prost. Spre surprinderea noastra, in fix 2:00 h am ajuns la Cabana Caraiman. Un timp bun dat fiind efortul deja depus. Babele si Pestera inapoi in tabara au trecut repede. Ajunsi inapoi, am mancat repede ceva, ne-am schimbat si dupa o pauza de cam 30 de minute am taiat-o inspre Omu pe Ialomita, cu speranta sa prindem cat mai multa lumina pe Cerb. Am facut aproape 2 ore pana sus, destul de mult, fiind oarecm intarziati si de o ploaie cu grindina care ne-a prins in caldarea superioara (am pierdut ceva timp cu scosul hainelor de ploaie). Am ajuns insa inainte de ora 20, asa ca dupa ce am trecut prin punctul de control, am taiat-o direct pe Cerb sa prindem lumina macar pana in gura Priponului.

Pana aici concursul a fost minunat, pe fiecare bucata reusind sa scoatem cu cateva zeci de minute mai bine ca si in aproximarile de acasa. In schimb, pe ultimele serpentine inainte de gura Priponului, am simtit o durere fulgeratoare prin genunchiul stang. A trecut, iar dupa cateva minute a aparut din nou. Pana in fundul poienii, durerea pare ca s-a instalat definitiv. Practic, nu mai puteam calca pe piciorul respectiv la coborare, fiind nevoit sa ma folosesc de bete. Am luat asadar o pauza, ne-am montat frontalele, fiind deja noapte si am asteptat sa apara din urma o echipa, doi baieti de la Jandarmeria Sinaia, cu care am coborat pana in Gura Diham. Stiau si scurtatura, asa ca am avut noroc. Pe ultima bucata de coborare, genunchiul ma durea foarte tare. Am ajuns la Gura Diham la 22:45, dar nu mai puteam sa fac nici un pas. Tentatia unei nopti linistite a fost mare, asa ca ne-am cazat la cabana. Am mancat o salata delicioasa, am baut o bere, am facut un dus, dar nu puteam nici macar sa urc pana la etajul 2 la camera. Inainte de culcare, i-am spus Roxanei ca daca si dimineata e la fel, s-ar putea sa trebuiasca sa iau cea mai grea decizie, abandonul, dar asta doar daca nu ma pot misca deloc, daca nu, merg pana ma ia cu elicopterul. Am dat cu mult Lioton Gel pe picior si ne-am culcat cu gandul sa ne trezim la 4 sa plecam mai departe.

Dimineata, cand ceasul a sunat la 4, am luat cea mai proasta decizie, care avea sa ne coste scump. Am zis sa mai stam pana se face lumina, pe motivul ca ne e frica de ursi. De fapt, iti trebuie multa vointa sa parasesti asternuturile stiind ce urmeaza. Datorita acestei decizii proaste, am ajuns in Saua Batrana pe intuneric si am facut una din cele mai grele si prost marcate sectiuni in conditii deosebit de proaste, pierzand in plus inca cel putin 2 ore cautand traseul. Doua ore mai devreme, am fi facut portiunea pe lumina, urmand sa ne prinda noaptea mai incolo, unde drumul e evident. Asta e, experienta ne invata.

Mi-am pus o fasa elastica destul de proasta pe care o aveam, am mai dat o tura de gel pe genunchi si am plecat la 6:20. Pe urcarea spre Poiana Izvoarelor, genunchiul meu s-a comportat excelent si forma mea era maxima. Parca nici nu facusem cu o zi inainte jumatate din traseu. Din pacate, Roxana mergea foarte incet, spunand ca-i este rau. Am incercat sa o incurajez cat am putut, dar si-a revenit doar pe la Prepeleac. Totusi, nu am avut un ritm chiar prost, desi se putea mai bine. La Prepeleac am aflat ca suntem pe locul 9, fiind depasiti peste noapte de Kitty si George si inca o echipa, dar care se aflau la doar 10 minute in fata. Am luat-o usor in sus prin mizeria de poteca de pe Bucsoiu si am dat de ei si de echipa 1 feminin la inceputul zonei stancoase. Ei ajunsesera noaptea tarziu la Gura Diham si au dormit in frig afara. Imi parea rau, daca stiam le rezervam si lor o camera... Odihna noastra si-a spus cuvantul si am depasit incet toate echipele. Odata ajunsi pe Bucsoiu, am revazut deplorabila imagine cu saua care trebuie trecuta pana la Omu. Noi stiam de ea, dar ma gandeam cat de greu psihologic trebuie sa fie pentru cei care nu au mai facut traseul... Si am avut si o veste trista, pe coborarea in sa, durerea mea la picior a reaparut destul de acut. Si urma coborarea pe Ciubotea. Probabil decizia normala ar fi renuntarea, dar nu. Era prea devreme, aveam timp sa mergem oricat de incet. Am marcat punctul de control si am luat-o spre Ciubotea, traseu cotat cu 2 h de noi initial, dar care datorita problemei mele a devenit cea mai grea bucata din concurs. Am coborat cu greutate in saua Hornurilor si m-am relaxat pe urcarea pe Scara - se pare ca durerea e doar la coborare.

Am pornit in jos pe Ciubotea schiopatand. Nu cu mult mai jos, ne-a ajuns din urma un alt concurent, care ramasese fara coechipier la Pestera dar, chiar descalificat, a decis sa continue. I-am propus sa mearga cu noi, doar ca vom merge mai incet. A acceptat, asa ca de acolo am fost trei.

Coborarea e foarte abrupta si a fost destul de nasoala. Pe ultima bucata, un forestier inclinat, a fost de-a dreptul groaznica, pe bolovani piciorul parca se aseza mai bine. Dar mai aveam putin. Am facut pe coborare aproape 4 ore. Ma simteam vinovat si stiam ca altfel in 2 ore si ceva eram jos. Dar asta e, suntem o echipa si vrem sa terminam concursul asta.

Din punctul de control de jos din Bran, urma cea mai dificila psihologic urcare. Aproape 700 m de diferenta de nivel prin padure, pana in saua de unde se coboara la intrarea pe valea Gaura. Nu-i nimic, pe urcare merge mi-am zis. Insa nu a fost chiar asa, solicitat la coborare, piciorul meu a inceput sa protesteze si la urcare. Asa ca am fost nevoit la fiecare pas sa ma sprijin bine in ambele bete. Noul nostu coechipier, si el cu probleme la genunchi, avea la el un Fastum Gel cu care am mai ameliorat durerea, dar tot nu puteam sa calc pe picior. Am facut pana la intrarea pe Gaura peste 2:30 h, un timp imens. Ultima mare urcare, Gaura, a mers bine pentru ca are multe bucati de catarat unde te mai ajuti de maini. Mai greu a fost la iesirea de pe vale in Curmatura Hornurilor, dar gandul ca e ultima urcare grea a facut-o sa treaca. Trebuia sa ne grabim, era seara si ar fi fost bine sa prindem coborarea din saua Batrana pe lumina. Aveam toate sansele, era doar ora 20 si pana in Batrana se face cam o ora. Da, dar nu eu. Deja devenisem un handicapat, faceam pasi de 10 cm, as fi vrut sa ma filmeze cineva sa pot rade acum. Fiecare panta de iarba era un chin, nu atat ca durere, cat gandul ca pe acolo as fi putut alerga in mod normal de 5 ori mai repede. Asa ca am facut aproape 2 ore, iar la intrarea pe traseu era deja bezna. Am pus frontalele pe cap si am inceput sa cautam traseul. Haos total, gaseam semne, se pierdea, in jos se vedeau colti de stanca periculosi. Era una din bucatile pe care nu le stiam. Am apelat pentru prima data la un mic ajutor de la GPS - ne spune ca traseul e pe langa un perete de stanca, mai in stanga. Noi suntem pe iarba, la aproape 100 m distanta, si suntem pe marcaj... Nu inteleg nimic... O iau spre peretele de stanca si, surpriza, din nou marcaje... Sunt confuz, asa ca o luam in jos pe grohotis, unde poteca se contureaza cat de cat. Urma sa aflu ca pe versant exista doua variante de traseu. De unde era sa stiu? Lucrurile se linistesc in padure unde poteca devine evidenta, dar la iesirea in poienile de jos, lucrurile se complica. Vedem lumina C.P.-ului din Poiana Gutanului, ne indreptam spre ea, din cand in cand gasim si marcajul, dar la un moment dat lumina incepe sa ramana sus iar intre noi si ea apare o mare vale. E clar ca e o situatie care ziua s-ar rezolva instantaneu. Eu stiu ca mai jos e drumul cu Banda Rosie. Hotarasc sa coboram sa dam o incercare. Prindem o poteca nemarcata care o lua relativ in directia in care vazusem lumina, acum invizibila din cauza padurii. Poteca intr-adevar a trecut valea, a urcat pe celalalt versant si a dat fix la punctul nostru de control. Chinul mare s-a terminat, urma o urcare usoara in saua Strunga si coborarea la Padina, pe care o faceam eu cumva.

Totusi, pe poteca ce urca usor pe versant spre Strunga, lucrurile nu au mers chiar asa bine. Roxanei i s-a facut din nou rau si mergea foarte incet, iar colegul nostru incepuse sa aiba probleme cu moralul. Am incercat sa-i incurajez cat pot. Oricum nu mai aveam de ce sa tragem tare, terminam sigur si nu cred ca aveam cum sa fim depasiti, eram destul de in fata. Am facut 2 ore pe bucata asta, in care eu ma simteam chiar bine (e o bucata pe care am mai facut-o cu bicicleta, stiam ca pe jos nu e cine stie ce), dar coechipierii nu erau de acord cu mine... Traseul a fost picantizat de trecerea prin mijlocul unei stane.

In Saua Strunga, Roxana si-a mai revenit, dar fiind coborare din nou eu am fost pilonul slab. Am incercat si am reusit sa prindem poteca prin stanga ce ocoleste stana, marcajul trecand prin mijlocul ei. A inceput un mare stress, ursii de Padina. La un moment dat am vazut doi ochi in poteca si ceva cam de dimensiunea unui urs, asa ca ne-am speriat. Am facut zgomot, dar nu era impresionat. Am luat decizia sa ma apropiu cu frontala, fie ce-a fi, sa vad ce e. Nu mica ne-a fost mirarea cand am vazut ca era... o pereche de magarusi simpatici. Intamplarea ne-a mai ridicat moralul si, in durerile cu care deja ma obisnuisem, am coborat pe langa stana si pe traseul care taie curbele drumului pana la Padina. Ultima bucata, pe la 3 noaptea, a fost drumul Padina - Pestera, pe care am cantat si tipat tot timpul in speranta sa nu ne intalnim cu Mos Martin. Am ales drumul pe la Pestera Ialomitei, e mai scurt. Am ajuns la finish la 3:45, cu un mix de sentimente in suflet. Fericiti ca am terminat concursul, dar eu cel putin eram mahnit stiind ca daca piciorul meu era mai tare, poate ajungeam inapoi chiar pe lumina... Am adormit incercand sa gasesc o pozitie in care sa nu ma doara nimic dar n-am reusit. Dimineata, tabara parca era o reuniune de zombie, toata lumea schiopata si isi tragea picioarele. Premierea a coincis cu inceperea ploii, in momentul anuntarii locului 1 masculin declansandu-se si un tunet puternic, ca si un salut din partea naturii pentru cei care au reusit sa parcurga traseul in incredibilul timp de sub 24 de ore...

Astea sunt diploma si fisa de concurs cu timpii pe care i-am avut in fiecare punct de control:

Cam astea ar fi impresiile mele, se pare ca putem duce o astfel de lungime iar la anul strategia va fi cu totul alta. Inca un an de antrenamente serioase sper ca ne va permite, daca se va mai tine concursul in aceasta formula, sa prindem pe lumina intrarea in creasta Bucsoiului. Dar pana atunci ne asteapta un an intreg de noi aventuri si provocari...

MTB si antrenament prin Bucegi, cu concluzii triste

In acest weekend am hotarat sa vedem cum ne descurcam la mers pe distante lungi cu diferente mari de nivel, pentru a hotara daca are rost sa ne inscriem la Bucegi 7500.

Cum insa prognoza era buna doar pentru duminica, am hotarat ca sambata sa dam totusi o tura de MTB. Am fi vrut sa mergem prin saua Strunga, dar vremea a fost mult mai rea decat ne-am asteptat, incepand de dimineata cu ploaie puternica, asa ca am plecat impreuna cu Miha, Bubulu, Radu si Catalin sa vedem de o tura mai de "vreme proasta", respectiv un forestier care merge pe creasta dealului de la hotelul Cota 1000 dintre Sinaia si Moroieni in jos pana spre Comarnic.

Am plecat pe forestier din Poiana Tapului spre Sinaia, iar acolo dupa putin asfalt din nou pe forestier de la Taverna Sarbului pana aproape la cota 1000. Pe bucata asta a inceput si ploaia torentiala care a durat cateva ore bune. Dupa o pauza de vreo 20 min sub un copac, ne-am luat inima in dinti si am plecat la drum, frigul facand locul caldurii pe urcarea pe ultimele serpentine de asfalt.

De la Cota 1000, forestierul incepe chiar in spatele hotelului cu ceva urcari destul de grele, dar datorita ploilor din ultima vreme noroiul era pana-n gat asa ca mai mult de jumatate din distanta am impins la bicla, culminand cu bucati de noroi pana la genunchi. Echipa plouata si uda pana la piele a mai facut cate o pauza. Cele mai lungi pauze au fost pentru a repara lantul lui Radu care s-a rupt de doua ori, in doua locuri diferite. Noroiul e un teren greu de abordat cu MTB-ul, regula mersului cu foaia mijlocie in loc de cea mica fiind de baza pentru integritatea bicicletei.

Inaintarea a fost greoaie si a mancat mult timp. Dorinta noastra a fost sa iesim in Talea, dar drumul, dupa indicatiile de pe GPS, dadea mult mai departe, asa ca, dupa ce am observat un drum forestier bun pe GPS la 500 m mai jos de noi, am taiat-o prin balarii spre acesta printr-o jungla in care o maceta era foarte utila. Noroc ca agonia a durat numai vreo 20 de minute. Drumul forestier ne-a dus pe curba de nivel pana deasupra Comarnicului, in care am coborat pe niste ulite destul de interesante, din care una, foarte abrupta si cu bolovani mari, a fost memorabila, coborand sub privirile contrariate ale localnicilor.

Echipa s-a spart un pic spre Comarnic. Bubulu cu Miha au ramas in urma si s-au intors cu trenul in Poiana Tapului, Radu cu Catalin au luat trenul spre Bucuresti iar noi doi am taiat-o spre Sinaia pe un forestier foarte interesant pe langa calea ferata, care da chiar la intrare in oras. Am traversat orasul si apoi, dupa vreo 3 km pe drumul national, am ajuns inapoi la destinatie. Traseul a fost interesant, fiind o intoarcere buna dupa o creasta Baiului facuta in sus din Comarnic, pentru o echipa antrenata. Ramane de incercat varianta asta lunga pe uscat. 

Traseul il gasiti si pe Bikemap.

Duminica a venit momentul adevarului, sa vedem cum ne descurcam pentru maraton. Asa ca, la 8:30 dimineata, am pornit hotarati de la cabina din Busteni pe un traseu ce avea sa se concretizeze pe parcurs, si care a iesit cam asa:

Dupa o atentionare a unor turisti care se intorceau de pe Jepii Mici, ca s-au intalnit cu un urs, am inceput si noi urcusul cam timorati, fluierand tot timpul cu fluierul nou achizitionat in scopul acesta, de a alunga ursii :) Dupa ce am vazut ca nu mai e nici un Mos Martin, cand traseul s-a mai ingustat, am luat-o si noi mai vanjos. Dupa putin timp, am intrat in ceata, gandindu-ne ca vom avea vreme proasta toata ziua. De jos, muntii se vedeau acoperiti de nori...

Urcarea pana la cabana Caraiman ne-a luat 1 h 50 min, un timp asa si-asa, bun dar nu extraordinar, dar l-am pus si pe seama ursului. In schimb, de la cabana a aparut soarele, lasand sub noi un plafon de nori de toata frumusetea. Am bagat tare si am ajuns la Pestera la 2h 45 min de la plecarea din Busteni.

Timpul in sine e bun, dar datorita faptului ca nu prea am dat ture pe jos anul asta (ar fi cam a doua mai serioasa), am inceput sa resimtim un pic de oboseala. Am stat 15 min sa mancam ceva si am taiat-o in sus pe Ialomita spre Omu. Performantele au inceput sa scada, obtinand pana sus un timp de 2 h, destul de slabut fata de ce ma asteptam. 

Planul initial era sa ne intoarcem de la Omu in Saua Strunga, apoi Padina, Piatra Arsa si Jepii Mari, dar cam pe la cascada s-a stricat vremea. A inceput ploaia. Apoi pe la Mecetul Turcesc s-a facut senin din nou, asa ca am taiat-o spre vest pe creasta. Ajunsi sus, a inceput din nou vremea rea, de data asta cu grindina, iar dinspre Bran se vedeau venind doar nori grei de furtuna, asa ca am facut cale-ntoarsa la Omu. Am baut un ceai la cabana si am taiat-o in jos pe Cerb. Nu pot sa spun ca eram obositi, dar in nici un caz nu eram "fresh". Am facut 2 ore pana in Poiana Costilei, care deja nu este decat un timp normal, sub privirile curioase ale caprelor negre.

Din Poiana Costilei pana in Busteni si la masina am mai facut aproape o ora. In total, putin peste 30 km si peste 2500 diferenta de nivel. Timpii si vitezele se vad pe GPS.

Nu eram sfarsiti, dar in mod cert nu eram in stare sa mai dam tura inca de 2 ori, cam cat ar fi insemnat maratonul 7500. Chiar daca teoretic psihic si ca efort as mai fi rezistat, poate cu dormit pe la mijloc, semnele date de corpul meu (muschi, incheieturi) mi-au zis clar ca nu e momentul sa exagerez. Sunt la nivelul la care pot sa merg cam 40 km pe munte fara sa ma rup, iar Roxana a fost de acord cu mine. Cu parere de rau, am luat decizia ca Maratonul 7500 sa ne mai astepte un an. Poate daca ar fi fost prin septembrie, dupa concediu, treburile ar fi stat altfel. Asa ca ne asteapta Carpathian Adventure, MPC si semimaratonul Bucuresti, urmand sa ne concentram pe antrenamentul pentru acestea.

De ultima ora !!! Ne-am luat inima-n dinti si ne-am inscris la Bucegi 7500. Daca noi, iubitorii de sporturi montane, nu ne inscriem sa sustinem astfel de actiuni, facem un mare rau viitorului acestora in Romania. Le uram succes tuturor curajosilor care au facut acest pas si le recomandam si celor care ezita sa o faca. La urma urmei, o sa vedem in final unde suntem fiecare, cat putem duce, pe un traseu capabil sa ne testeze pana la ultima limita. Ne vedem la Padina !!!

Tura am postat-o si pe Wandermap.

Fluturasul Vidrarului - Circuit MTB in Muntii Fruntii

Cu toate ca planurile pentru weekend-ul asta erau mari, trei saptamani de concursuri isi pun amprenta pe fizicul omului. Astfel, dupa o vineri lucrata din greu pana seara si un drum ingrozitor pana la Draganesti, sambata dimineata, rupt de tot de oboseala, am luat decizia grea de a nu mai face nimic in acea zi. Pur si simplu nu mai puteam sa fac nimic, tot organismul striga dupa ODIHNA. Asa ca mi-am petrecut ziua mai mult dormind, incluzand si doua plimbari in parc cu Castor.

Dar o zi de odihna e destul, asa ca duminica dimineata, cu forte noi, am hotarat sa facem totusi ceva, chiar daca nu o sa rupem muntii in doua. Pe drumul spre Pitesti m-a traznit o idee, deoarece era cam tarziu pentru tura de Podeanu planificata si furtuna plutea in aer. Mi-am zis: cum ar fi sa facem un circuit identic cu cel din muntii Ghitu, dar in oglinda, in muntii Fruntii? Trecerea de la Vidraru pe Topolog o aveam studiata pe GPS ca parte din tura din Podeanu, dupa o idee de la Doru, asa ca munca noastra de cercetare urma sa fie legatura dintre zona de jos a Transfagarasanului, respectiv Aref si valea Topologului, respectiv Salatrucu. Traseul si profilul au aratat asa:

Traseul complet il gasiti pe Bikemap.

Am inceput tura din parcarea de la Ceatea Poienari, pe care am vizitat-o cu aceasta ocazie. Daca treceti pe acolo, nu o sariti, e ceva deosebit, chiar daca e intr-un varf de stanca si e ceva de urcat pana la ea. La coborare am numarat treptele: mie mi-au dat 1447 de bucati. Sunt curios daca le-a mai numarat cineva vreodata, oare lor cat le-a dat? Oricum, au fost o incalzire buna pentru tura.

Dupa scurta bucata de asfalt pana in Aref, la capatul satului, la indicatiile localnicilor, am inceput sa urcam spre Salatruc. Insa situatia nu este foarte roza, pe langa faptul ca drumurile sunt proaste rau, cu santuri imense si denivelate de la noroiul uscat, sunt si o gramada de intersectii. Pe scurt, noroc cu GPS-ul cu care ne inspiram pentru a alege calea buna, chiar daca de vreo 2-3 ori am luat-o aiurea si ne-am intors. Zona este grea ca orientare fara GPS si fara localnici, dar e deosebita. Pantele mari pun la incercare talentele de catarator iar drumul, abia vizibil pe alocuri prin iarba plina ochi de flori de toate culorile, te vrajeste.

Dupa multe rataciri, drumul incepe sa coboare usor spre Valea Topologului si, dupa o urcare brusca de zile mari pe care am urcat-o si nici acum nu-mi vine sa cred, se transforma intr-un forestier decent care se termina la asfalt in Salatruc. Asfaltul trebuie urmat in amonte pe vale pana dupa iesirea din sat, unde se mai strica drumul, iar dupa cativa km se trece pe drumul forestier de pe Valea Cumpanatelului. De pe acesta se iese pe un drum abrupt, de TAF, ca in imagine, pentru a ajunge intr-o zona mult mai salbatica. La un moment dat, probabil datorita apelor, drumul de pe vale dispare si se urca pe un drum de TAF foarte noroios, la o sesiune de vreo 30 min de push-bike, sesiune care se termina intr-un alt drum forestier de calitate.

Acest ultim drum coboara in Valea lui Stan si o urmareste pana la zona unde aceasta devine inaccesibila, de unde trece doua dealuri si o poiana pana ajunge in drumul de contur al lacului Vidraru de pe malul drept, care trebuie urmat pana la baraj. Portiunea include si un tunel off-road destul de lung - va puteti inchipui cum e de bun drumul prin el daca stiti cum e prin cele asa-zis asfaltate...

In fine, ultima bucata, ca si in cazul turei din Ghitu, este coborarea pe Transfagarasan de la Vidraru la Poienari, punctul nostru de pornire. Pe drum nu se poate sa nu te opresti sa te mai miri odata de munca si tupeul cu care a fost construit drumul prin mijlocul falezei de stanca. Cine ar mai face azi asa ceva? Nimeni...

O ultima precizare ar fi ca, de data asta, trebuie sa constat ca acest traseu se face mai bine in sens invers decat l-am parcurs noi. Ar elimina zonele de push-bike daca s-ar mai usca noroiul si multe zone de urcat pe care unii s-ar putea sa aiba dificultati si ar fi pacat sa impinga la bicicleta. Daca insa sunteti un catarator impatimit, faceti-l asa, bucata de la Aref in sus o sa va scoata si ultimul zambet de pe buze.

In fine, ca o ultima idee, evidenta de altfel, ne-am gandit ca cele doua trasee, din Ghitu si Fruntii, s-ar putea uni intr-unul singur, de 80 km, cu adevarat solicitant. Cum cele doua trasee sunt oarecum simetrice fata de axa Transfagarasanului, ele arata pe harta ca si aripile unui fluture, coada acestuia fiind chiar lacul Vidraru, asa ca m-am gandit sa-l numesc Fluturasul Vidrarului. Abia asteptam sa-l parcurgem dintr-o bucata. Il gasiti pe Bikemap, iar el arata asa:

Este un super traseu de o zi pentru ciclistii de performanta si o ocazie buna de a petrece doua zile minunate in zona pentru cei care prefera sa o ia mai usor. Ultimii vor avea ocazia sa parcurga Transfagarasanul de sub Vidraru intr-o zi in sus si intr-o zi in jos, dar vor avea timp sa viziteze si Cetatea Poienari sau canionul Valea lui Stan. Una peste alta, un traseu minunat intr-o zona aproape neumblata.

Focul Viu - 40 de ani de speologie

Anul acesta pe 19 mai Focul Viu a implinit 40 de ani asa ca am decis sa sarbatorim cum se cuvine marele eveniment. Am decis sa facem petrecerea in weekendul 19-20-21 iunie iar ca locatie am ales Cabana Caprioara de langa Ratei. Acum cinci ani ar fi trebuit sa apara cartea "Focul Viu 35 de ani". Din motive obiective, cartea nu a mai aparut asa ca momentul aparitiei a fost amanat pentru Focul Viu 40 de ani.

 La carte au muncit multi, atat cei care au scris articolele dar in special Radu Dumitru cel care a fost "creierul" si care s-a implicat cel mai mult in organizarea evenimentului. Desi se discutase cu cei de la Caprioara cu mult timp in urma despre faptul ca vrem sa organizam acolo FV40, cu cateva zile inainte suntem informati ca nu mai avem loc din cauza unor tabere de copii. Asa ca in ultimul moment Radu a gasit ca locatie cabana Cuibu Dorului de langa Sinaia.

FV 40 a inceput vineri la ora 10 la Facultatea de Geologie unde am fost onorati cu prezenta deosebita a domnului Marcian Bleahu. Mi-as fi dorit mult sa merg dar nu am reusit sa scap de pe "plantatie" asa ca in ciuda planurilor marete de a da o mana de ajutor la echiparea falezei si avenului Bratei am ajuns vineri seara impreuna cu Alex si Raluca. Marturisesc ca mi-a placut foarte mult cabana si cred ca a fost mult mai bine asa decat daca am fi ramas la Caprioara. Am fost destul de multi, in jur de 90 de oameni. 

Seara de vineri a inceput cu o proiectie de filme si poze, intre timp Martinez a deschis magazinul de suveniruri "Focul Viu" adica a aprins focul pentru gratar. Am stat pana pe la trei noaptea pentru ca sambata am zis sa prestez si eu pe faleza si in aven. Sambata dimineata dupa vreo trei cafele eram fresh. Am dat o mana de ajutor la bucatarie iar pe la 11 ne-am carat la faleza si aven .

                                             Fotografii: Alex Ion

 

Tinand cont ca afara era cald de nu puteai respira momentul coborarii in aven a fost cel mai placut. Dupa ce am iesit din aven am mers la faleza iar pe la opt ne-am carat la cabana sa continuam cheful.

Pe la zece seara a aparut si Horatiu la timp pentru a prinde tortul si momentul festiv. Am mai "luptat" si sambata pana la trei dupa care am mers la culcare asta pentru ca duminica aveam in plan sa dam o tura in Bucegi. Duminica dimineata pe la 11 ne-am carat noi2 si cu Alin la Padina, iar restul trupei au mers sa dezechipeze faleza si avenul. Seara ne-am reintalnit toti la carciuma din Pucioasa, am mai stat la un pahar de vorba iar pe la 12 noaptea am ajuns in Bucuresti. A fost extraordinar, dar fara implicarea lui Radu, a Raisei si a Ioanei nu stiu daca noi ceilalti ne-am fi descurcat. Ei au muncit cel mai mult dar pana la urma a iesit bine.

Pentru mine cel mai important lucru e ca am cunoscut OAMENII DE AUR ai FOCULUI VIU, membrii fondatori ai clubului care au muncit mult si au scris pagini importante in speologia romaneasca. Sunt oamenii in fata carora imi plec privirea pentru ca ei sunt cu adevarat FOCUL VIU. Pe langa ei noi suntem niste epigonii.

Maratonul Medival Medias 2009 si un mic antrenament in Bucegi

A venit in sfarsit Medias-ul. Primul maraton cu proba lunga reala pe anul asta a fost doar pentru mine, Roxana nu a putut sa vina. Prin urmare, dupa o escala vineri in Cluj, sambata dimineata m-am dus la prima ora in Medias si m-am inscris la proba de 80 km. Traseul maratonului e deosebit de pitoresc si placut, pe dealurile si prin satele din jur, incluzand si trecerea prin niste biserici fortificate medievale. Profilul, dupa cum se vede, include multe urcari, unele dintre ele destul de dificile.

E personal m-am simitit acceptabil, partea rea fiind caldura si faptul ca imi tot amorteau de la ceva picioarele, fapt ce ma obliga sa ma tot opresc si care m-a facut sa pierd probabil minute bune, mai ales pe ultima jumatate. Cu toate astea, sunt multumit de rezultat. Am terminat in 5.17 ore fata de 7.48 cat scosesem anul trecut. In plus, anul trecut am fost ultimul, iar anul acesta sunt asezat confortabil la mijlocul clasamentului. Am tras tare, dar s-a vazut.

Merge si o felicitare la organizatori care, cu exceptia unui mic incident la premiere, care a tinut mai mult de nesimtirea unui participant, au fost la inaltime. Cuvantul corect este "impecabil" si sper sa ne vedem acolo toti si anul viitor.

Rezultatele si pozele organizatorilor sunt pe site-ul maratonului.

Sambata seara am ajuns la aniversarea de 40 de ani a Clubului de Speologie "Focul Viu" unde m-am cam mucit cu bere. Organizarea a fost deosebita iar Roxana care s-a implicat mai mult o sa povesteasca mai pe larg.

Duminica dimineata a venit randul primei ture pe jos de anul asta, cu rol de antrenament/verificare pentru ultra-maratonul Bucegi 7500 care bate la usa. Cu cronometrul in mana, am parcurs traseul Padina - Saua Strunga - Vf. Omu - Valea Ialomitei - Pestera - Padina, echipa fiind formata din noi doi si Alin, adica aproape toata echipa de Carpathian Adventure - lipsea Ovi.

Desi parea ca suntem cam copti, rezultatul nu e rau, dat fiind ca eu, veriga slaba a echipei, veneam dupa 3 nopti aproape nedormite si dupa Maratonul Medias unde am dat tot ce am putut. Am scos 35 min pana in Saua Strunga, 2:20 din Strunga pana pe Omu (traseul e dat de 5:30) iar la intoarcere, unde eu am cedat un pic fizic, am facut aproape 2 ore de pe Omu pana la Padina, incluzand e drept si cateva pauze si un ocol pe la intrarea in P. Ialomitei. In total, am avut pe ceas cam 5:10 incluzand toate pauzele. Nu e un rezultat senzational, dar e bine pentru ambitiile noastre. Am alergat un pic pe coborari si speram ca data viitoare sa mearga din ce in ce mai bine. Sa nu uit ca zona de vest a crestei Bucegilor, pe unde nu mai fusesem niciodata, e deosebit de frumoasa si pasnica, numai buna de trail running. 

Am pus traseul pentru doritori si pe Wandermap.

MTB pe langa Sibiu si un concurs de XCO

Cu ocazia unei noi editii a concursului de XCO Hermannstadt Bike, ne-am pornit incolo noi doi, Radu Dumitrescu, Alex, Alin si Ovi. Dar cum doar concursul este cam putin pentru un weekend, am hotarat sa incercam sambata sa dam cat mai mult din traseul maratonului Geiger de anul trecut, un traseu deosebit de frumos.

Ne-am cazat vineri noaptea la casa bunicilor lui Radu, in Fantanele, zis si Cacova Sibiului, un sat sasesc deosebit de frumos, retras intr-o gura de vale. Sambata dimineata am plecat de acolo sa facem cat putem din traseu, cu intrare in acesta din Gura Raului. Mai jos se poate vedea traseul complet al maratonului, traseul nostru de sambata, apoi si o mica tura ce am mai facut-o in cerc mai restrans duminica, dupa concurs (noi doi si Radu). Si mai jos sunt profilele din cele doua ture.

Traseul Maratonului

Prima zi (cam 75 km)

A doua zi (cam 25 km)

Traseul din prima zi a inceput pe asfalt, din Fantanele in Gura Raului, apoi am urcat cele cateva serpentine spre soseaua de Paltinis si am continuat pe traseu, pe dealul cu releul din stanga, cu o urcare si o coborare deosebite, pe care acum le-am savurat, dar la concurs ele sunt pe la km 80, si te cam demoralizeaza.

Din Rasinari am continuat prin padure spre Cisnadioara, unde am facut o pauza de masa. Am purces apoi la marea urcare in creasta, una dintre cele mai frumoasa catarari de MTB pe care le stiu, mai ales in a doua parte, unde se urca pe un singletrack dur, dar accesibil.

Creasta ne-a intampinat plina cu flori, dar lumea a cam obosit deja si ora era tarzie, asa ca s-a decis retragerea in Rasinari pe coborarea de la traseul scurt, foarte frumoasa si aceasta de altfel.

Din centrul Rasinarilor, unde este si una din cele mai deosebite biserici din Ardeal, am mai mers ceva drum prin Poplaca pana in Gura Raului si apoi la Fantanele. Seara ne-am petrecut-o cu Radu la o pizza in Sibiu, iar Alex, Alin si Ovi s-au intors la Bucuresti.

Duminica a fost ziua concursului. Am bagat o strangere rapida a lucrurilor prin casa si am taiat-o spre parcul Sub Arini unde, pe ultima suta de metri am reusit sa ma inscriu si sa dau un tur de incalzire/recunoastere, o idee buna de altfel, pentru ca mi-am facut o strategie la pasajele mai dificile. Au fost 5 ture de 4 km, cam 80 de participanti iar eu am iesit cam pe locul 18 din 31 parca la categoria 20-35 de ani.

M-am simtit excelent, am reusit sa termin 4 ture pana la oprirea concursului (trecerea locului 1 la linia de sosire. Daca scoteam 1 minut mai bine, intram in tura 5... Asta e, data viitoare. In schimb, sunt mandru ca am parcurs pe bicicleta unele obstacole care acum 2 ani nu am reusit sa le dovedesc.

Un filmulet deosebit de reusit, facut de Eli de la Maros Bike Team din Cluj, puteti vedea pe Vimeo:

http://vimeo.com/5201062

Dupa concurs, fiind de-abia trecut de amiaza, am fugit spre Paltinis sa dam o ultima bucata de traseu de la maraton, cea mai interesanta, coborarea pe jgheabul de bolovani. Pentru asta am lasat masina la intersectia forestierului de Gura Raului cu soseaua de Paltinis si am urcat pe asfalt cu bicicletele cam 9 km, pana in locul unde traseul de concurs, paralel pe portiunea superioara cu soseaua, se lasa spre vale si paraseste drumul.

Coborarea a fost superba, traseul s-a simplificat mult datorita unui val de aluviuni care au mai stabilizat bolovanii. Ziua s-a terminat cu urcarea de la Gura Raului la masina, de unde Roxana si Radu au coborat pe sosea pana in Rasinari, unde am venit si eu cu masina, am spalat bicicletele si am plecat spre casa.

Un weekend reusit, multumim lui Radu pentru gazduire si lui Ovidiu si echipei Ciclism.ro pentru organizarea impecabila a concursului.