Transalpina ep. 2 + beleaua la picior continua

Ramas cu impresii minunate, am revenit pe Transalpina joi, intr-o echipa de zile mari: impreuna cu Alex, Octav si Gabi de pe Ciclism.ro.

De data asta am dat tura in forta, cu doar 3 opriri de cateva zeci de secunde, fiecare a mers in ritmul lui pana sus. Am reusit pe urcare o medie de 14.58 km/h de care sunt foarte multumit. Vreme rece, cu nori trecatori la 2000 m si un peisaj superb care se intrevedea printre ei.

Se pare ca tendinita/bursita/fractura/beleaua cu care am ramas la picior dupa Maratonul Bucuresti e incapatanata rau, asa ca pedalatul pe sosea ramane singura activitate pe care pot sa o practic in continuare fara sa urlu de durere - sper sa treaca pana la iarna sau macar sa pot schia cu ea pana trece.

Cat despre tura, cateva poze fac cat 1000 de cuvinte:

Un vis indeplinit, o indoiala spulberata - cu cursiera la Campina

De cand am fost prima data pe traseul-minune Campina - Sotrile - Nistoresti - Comarnic - Secaria - Paltinu - Sotrile - Nistoresti m-am intrebat cat de dement trebuie sa fii sa faci traseul asta cu cursiera, mai ales cu angrenaj dublu. Mi se parea oricum foarte tare sa-l faci si pe MTB.

Ei bine, cu ocazia noii mele fixatii cu cursiera, am fost si m-am executat, adica am facut-o! Da, am parcurs traseul cu cursiera, fara probleme, fara pauze pe bucatile de urcare. Si da, se poate face si de catre un ciclist mediu cum ma consider eu, inclusiv celebra urcare pe Valea Fiarelor. O tura super, cu Sorin si cu Alex, dar in care n-am facut prea multe poze..

Sorin si Alex luptand pe catararea Comarnic - Secaria

Impreuna cu Sorin, fericiti ca am biruit din nou acest drum fioros

Primul asfalt tango - Transalpina asa cum merita

Da, doamnelor si domnilor, in sfarsit, dupa multe parlamentari si tentative de ani de zile, s-a intamplat! Incepand de vineri, 05 noiembrie 2010, sunt posesor de ROAD-BIKE!!! Adica de cursiera, acel dispozitiv magnific cu 2 roti care iti permite sa zbori peste intinderile de asfalt cu viteze ametitoare, fara basini de pistoane in care explodeaza combustibilul cumparat cu sange de la arabi, doar cu ajutorul muschilor si a vointei utilizatorului. Si care face asta in cel mai eficient mod posibil, rezultatul evident al celor peste 100 de ani care ne-au adus la ceea ce inseamna azi bicicleta de curse. Sau semicursa, sa inteleaga tot poporul :)

foto de pe karlosports.wordpress.com

De unde elogiile astea? Simplu, e de ajuns sa incaleci pe una o data, sa simti acel transfer incredibil de eficient de forte intre piciorul tau si rotile acelea subtiri si aderente, sa vezi cifrele vitezometrului atingand pe plat cifre pe care MTB-ul viseaza sa le atinga in coborare. Cand e vorba de ciclism, starea lui pura se regaseste pedaland in picioare, cu mainile stranse pe ghidolina, pe acele pante pe care alta data pedalai in gol pe MTB zicand ca nu e mare scofala. Dar si satisfactia de a vedea ca te deplasezi cu viteza dubla, ca varful dealului se apropie de doua ori mai repede ca de obicei. Apoi, la coborare, intins in fata, cu mainile in curbura ghidonului, piscand frana, sa gonesti cu viteza ametitoare intr-un echilibru si o siguranta care nu mi-a fost dat sa o simt niciodata pe un MTB.

Toate acestea le simti atunci cand incaleci o bicicleta de curse. Probabil ca le simti si mai bine daca esti un utilizator vechi de MTB sau alt fel de bicicleta, daca ai un termen de comparatie.

Nu, toate acestea nu taie cu nimic din frumusetea MTB-ului, acesta ramane un sport de aventura deosebit, dar civilizatia moderna ne ofera si aceasta noua modalitate de a ne bucura de natura. E drept, pedalatul placut si soseaua e greu sa fie asociate in tara asta plina de melteni idioti cu BMW-uri si de camionagii rude cu cercopitecii dar, credeti-ma, sunt si drumuri frumoase, prin munti si peste dealuri, prin sate rupte de lume, asfaltate recent cu bani europeni. Da, pentru ca odata ajuns cateva sute de km mai la vest situatia se schimba si ciclismul si soseaua devin doua lucruri asociate in mod natural, intrinsec. Si da, pentru acest feeling o sa mai iesim si noi in afara.

Maratona delle Dolomiti, unde o sa mergem daca ne ajuta norocul la tragerea la sorti

Una peste alta, noul meu "armasar" de curse e albastru si-i zice... KONA ZING (da, stiu, Kona face MTB-uri, dar uite ca a scos si o cursiera, uau). Se deplaseaza pe un set de roti Mavic Aksium (echivalentul Crossride-ului pt. MTB) incaltate cu Michelin Lithium.2, are manete, pinioane 11-25, lant si deraior fata 105, deraior spate Ultegra, frane Tektro (bunicele), angrenaj FSA Gossamer compact 52/34, e din aluminiu cu furca de carbon si arata cam asa:

 

Am alergat-o vineri singur 60 km pana la Tartasesti dus/intors, sambata dimineata cu Cristi, Doru si Gica alti 60 km prin Balotesti, apoi sambata seara din nou 60 km prin Balotesti cu Sorin. Insa proba cea mare a venit duminica asta, cand impreuna cu Sorin cu a lui cursiera brotac si cu Roxana care momentan inca se mai relaxeaza pe MTB am atacat cea mai tare catarare din Romania, Transalpina, cu peste 1700 m diferenta de nivel si care atinge in varf cota de 2150 m. Totul este (banuiesc ca toata lumea stie) exact ca in palma, asfalt perfect.

Ce sa zic, dupa elogiile introductive reiese clar ca imi place. Ba chiar foarte mult. E frumos si e sport in stare pura.

Si Sorin a apreciat mult noua sosea care va fi pentru urmatorii ani Mecca ciclo-catararii din Romania.

Roxana a ramas mult in urma cu MTB-ul, abia asteapta sa incerce si ea aceasta revelatie...

Ele sunt cele doua frumuseti, si noi cei ce le calarim fericiti, in pasul Urdele, la 2150 m..

Doua biciclete care vor mai vedea cu siguranta multe drumuri minunate impreuna :)

 

Toate pozele din aceasta minunata iesire le-am pus pe Webshots.

Track-ul urcarii pe Transalpina l-am pus mai demult pe Bikemap.

In decembrie, un nou concurs de schi-alpinism

Sa speram ca o sa iasa bine si o sa fie si ceva zapada, va las cu afisul si cu link-ul la site-ul oficial. Premiul intai se pare ca va fi o pereche de Movement Fish - noul schi de race de 700 g.

Primul maraton: 42.195 km intr-o zi ploioasa de rocktombrie

Duminica a fost o "zi mare" pentru mine. De fapt, o mare incercare, o incercare la care ma gandesc de ani de zile sa o trec. Este vorba de maratonul clasic, una din cele mai celebre probe sportive pe care le poate trece un iubitor de miscare: 42.195 km de alergare pe plat, pe asfalt. Fara muntii impunatori in jur, fara potecile cu urcusuri si coborasuri. Lipsa tuturor acestor elemente face ca maratonul acesta sa fie o proba sportiva in stare "pura" sa zic asa, in care in centrul atentiei este doar miscarea efectiva de alergat. Inamicii de pe munte - vremea rea, noroiul, pietrele si radacinile ude, pietrisul pe care fuge piciorul - sunt inlocuite aici cu inamicii care vin din interior: plictiseala, lipsa de motivatie, refuzul organismului de a repeta aceiasi miscare identic ore intregi...

Impresiile mele inainte de start le-am lasat la sfarsitul postului, cu italic, mi se par interesante. Dar sa vedem cum a fost, cu partile bune si cu cele proaste.

 

De dimineata, pe o vreme umeda dar fara ploaie, m-am prezentat si eu la start. Dupa intalnirea cu diversi cunoscuti, fara incalzire (nu ma incalzesc niciodata la maratoane, la nivelul meu de performanta consider ca imi consum doar energia, ma incalzesc pe primii km - la urma urmei asta as face oricum, as alerga 2-3 km) m-am aliniat la start in sectorul D, rezervat celor care participa prima data sau care au scos peste 4 ore. Stiam de la inceput ca asta ma va costa scump - voi lua startul in alta categorie valorica si voi avea mult de depasit, dar nu e firea mea sa ma bag in fata daca nu e voie. Altii au cam facut asta fara scrupule, eu prefer sa imi castig acest drept.

S-a dat startul si am trecut linia de start la fix 1:13 minute dupa aceea (diferenta intre timpul real si cel oficial). Dar asta nu a fost tot, pana la fantana de la Unirea a trebuit sa depasesc permanent o super coloana de oameni. Nici o problema in principiu, doar ca locul era ingust si foarte multi erau disperati si iti dadeau efectiv coate fara sa te lase sa-i depasesti, desi era evident ca mergi mult mai repede decat ei, de parca acolo pe primul km incercau ei sa castige ceva. Unii se uitau peste umar si cand vedeau ca depasesti, se lipeau efectiv de banda de pe margine sa nu poti trece. Nici vorba de fair-play-ul de la maratoanele de alergat si MTB de pe munte unde intotdeauna cel din fata iti va face loc sa treci daca vii cu o viteza mai mare. Sa zicem totusi ca aglomeratia era de vina, nu oamenii. Si fenomenul ala pur romanesc cu grupurile de oameni care cand se deplaseaza pe trotuar, merg unul langa altul si se intind mereu exact cat e de lat trotuarul - cam asa era treaba extrapolata: alergatori care mergeau impreuna, unul langa altul, ocupau cam toata latimea. Cam asa arata treaba pe primul km:

In fine, sa zicem ca am pierdut pe acolo vreo 2-3 minute, nu mai mult, asa ca n-are oricum importanta, imi inchipui cum trebuie sa fie la maratoanele cu zeci de mii de participanti. Am scapat de aglomeratie la fantana de la Unirea unde am facut cale-intoarsa spre Casa Poporului. De acolo, au urmat doua ture de alergat super placute, intr-un ritm relaxant. Practic, pe prima jumatate (semimaratonul) m-am simtit excelent, fara sa trag deloc sau sa fortez. Inclusiv urcarea de la Ministerul Apararii a mers perfect. Singura problema a fost ca in tura 2 am avut nevoie de o toaleta. Aici a aparut marea problema a organizarii: practic, pe tot traseul maratonului, am numarat doar 2 toalete ecologice, una pe Victoriei si una chiar inainte de linia de start/sosire - incredibil de putin dupa parerea mea. Mare minune ca nu am stat la coada...

Am terminat cu zambetul pe buze semimaratonul in 01:47:01. Scazand cat am pierdut la start, reiese ca l-as scoate fara sa trag in 01:45, iar daca pe a doua tura as sprinta bine, probabil nu as avea mari probleme sa scot un semimaraton sub 01:40. Totusi, eu ma simt cu atat mai bine cu cat e cursa mai lunga, adica cel putin prima tura si jumatate din a doua nu cred ca le-as fi alergat mai tare daca as fi participat la semimaraton, probabil as fi bagat tare doar pe ultimii 4-5 km.

A treia tura nu a mers rau, dar totusi, mai ales pe ultima parte, a inceput sa apara un pic de oboseala in muschi. In jur, lumea incepea sa mearga mai incet si am mai depasit cativa concurenti, castigand in tura 3 la general 20 de pozitii, fata de doar 10 in tura 2. M-am concentrat mai mult sa ma motivez pentru cea mai grea parte, ultima tura.

Ultima tura am inceput-o hotarat si motivat, dar cu muschii destul de durerosi. Aici a inceput lupta, incercand sa impart in cap traseul in tronsoane scurte: mai am un pic pana la Unirea, mai e un pic pana pe Victoriei, mai am pana la Eroilor, ma intorc si gata... Cam pe ultimii 6 km miscarea a devenit grea si a trebuit sa bag automotivare la greu. M-am oprit din alergat pentru a doua oara in cursa (prima data am fost la toaleta) la punctul de alimentare de pe Calea Victoriei unde am facut o mica genoflexiune, sa imi mai relaxez muschii de la picioare. Am stat insa doar vreo 20 de secunde si am plecat, stiind ca orice pauza va adauga la dorinta de a incetini sau de a ma opri. Asa ca am bagat cum am putut de bine. Ca de obicei, spiritul mi-a revenit pe final, pe langa parcul Izvor, unde, stiind ca mai am putin, am inceput sa accelerez pe urcare. Nu a fost usor, dar nu mai era mult, doar o coborare, asa ca imi permiteam. Pe coborare i-am dat destul de tare, iar pe ultima linie dreapta, ca sa prind sub 3:40, am dat un adevarat sprint - habar n-am de unde am gasit energie. Am trecut linia de sosire cu AC/DC in casti. Dupa nici 10 secunde, mi-au dat lacrimile: de durere, dar si de fericire. Simteam ca nu mai pot face nici un pas in plus.

Epuizare si fericire: am terminat maratonul cu urmatoarele date (le las cu fonturile cu care le-am scris incantat duminica seara):

3:38:13

(real time - de cand am trecut peste covoras)

3:39:26

(official time - de cand s-a dat startul)
Viteza medie: ~11,55km/h

Locul 93 din 301 de finisheri la maraton  :)

Multumiri deosebite noilor mei incaltari de alergat pe sosea, Asics Gel Stratus 4, care s-au comportat fantastic, le recomand oricui (model pentru calcatura normala - supinatie):

In final, cateva considerente personale:

Fiecare om ar trebui sa alerge un maraton clasic o data in viata. Este o experienta deosebita si personala, in care inveti multe despre tine. Esti tu cu tine insuti pentru cateva ore, trecand printr-o multitudine de stari, de la extaz la agonie si apoi iar la extaz. Iti dai seama cu siguranta cat de bine stii sa te motivezi, sa treci peste momente grele, fara ajutorul nimanui. Iti dai seama cat de hotarat esti cand vrei sa faci un lucru. Si, mai ales, iti dai seama ca poti face de fapt mult mai multe decat credeai ca esti in stare... Asa ca parerea mea e sa va puneti pe alergat: in viata ne asteapta multe maratoane de multe feluri pe care trebuie sa le terminam cu bine...

Gandurile dinaintea cursei:

Daca citesti randurile astea, tine-mi pumnii. In fix 2 ore o sa iau startul la primul maraton. De ce primul? Pentru ca nu am mai alergat un maraton clasic, pe asfalt. Stau cu numarul in fata mea si ma gandesc la toate povestile, cu lupta pe care trebuie sa o duci pentru a termina aceasta proba monotona (lucru deloc intalnit la trail-running). Ma gandesc daca ma voi intalni cu "zidul", momentul in care nu mai ai chef sa faci nici un pas si in care trebuie sa iti invingi propriile simturi. Dar mai ales ma gandesc daca voi reusi pe plat sa sustin rezultatele bunicele obtinute pe poteca, respectiv acel 5:02 in Ciucas si 5:40 in Crai. Sunt cuprins de curiozitate. Nu indraznesc sa aproximez nimic, doar imi doresc sa nu depasesc limita de 4 ore. Orice e sub 4 ore mi se va parea un castig.


Din nou, sunt curios: oare o sa imi placa, o sa revin, sau voi spune ca e prima si ultima data si voi ramane la poteci? Greu de spus, dar raspunsul il voi afla in vreo 6 ore. Deja am hotarat, daca raspunsul e da, urmeaza Maratonul Roma, pe 20 martie. Daca nu, soseaua va ramane la nivel de antrenament....


De ce rocktombrie? Pentru ca in cinstea nou aparutului post de radio de pe 100,6 MHz, post care este in proportie de 90% identic cu playlisturile mele (mai am eu cate ceva in plus), post pe care nu au dat inca nici o melodie care sa nu imi placa, am sa alerg cu castile conectate la aceasta frecventa: 100,6, cu speranta sa iasa ceva bun, si din maratonul meu, si din postul care m-a facut sa spun ca nu mai am nevoie de CD player in masina prin Bucuresti....


In fine, in cateva ore vine concluzia, acum ma imbrac si am plecat. Pa!

11...9...7...5:40 !!! MPC 2010 - rasplata tuturor eforturilor

Sunt un produs al MPC-ului. Exist pentru ca Maratonul Piatra Craiului exista si, mai ales, pentru ca in 2007 ne-am intersectat drumurile. Eu, un montaniard astenic dornic mai mult sa rada o bere (a se citi o lada) dupa o zi petrecuta sub un brad la intrarea unei pesteri, el, o provocare la care indraznesc sa raspunda doar cei mai buni dintre cei buni. Nu stiu nici acum ce a fost in capul meu in acea toamna ploioasa. Probabil mandria ca am reusit sa termin ultimul cateva maratoane de MTB, pe cand nu mai era nimeni la finish si organizatorii strangeau catrafusele, m-a facut sa ma inscriu la un concurs la care clar n-aveam ce sa caut. Atunci, in acea zi ploioasa de octombrie, doi neuroni au facut o sinapsa noua pe undeva prin emisferele cerebrale. In acea seara, pe intuneric, treceam linia de sosire, dupa 41 km de tras de mine, timp de aproape 11 ore. Tot atunci, am inteles ca sportul e ceea ce imi doresc pentru viitor, in locul combinatiei certe de ciroza cu  cardiopatie ischiemica ce ma astepta cu siguranta nu departe in viitorul sumbru, viitorul unui iubitor de bere de 120 kg.

Timpul a trecut atat de repede... Alergare in jurul blocului, alergare pe stadion, alergare in parc, alergare pe dealuri, alergare pe munte... Incet, pe raftul din garsoniera din Bucuresti s-a adunat o colectie de cateva perechi de adidasi terminati. Durerile de genunchi si de tibie care ma macinau au inceput incet sa dispara. Pas cu pas, dar fara graba, rezultatele au inceput sa apara. Iar la MPC, in fiecare toamna, m-am prezentat ca si la un examen final. Un examen pe care, an de an, m-am incapatanat sa-l trec cu (mai) bine:

                                2007 - 11 h / 120 kg
                                 2008 - 9 h / 105 kg
                                  2009 - 7 h / 97 kg

Si a venit si ultimul examen. Examenul pentru care mi-am lasat picaturi de sudoare pe multe carari de munte. Un examen la care am sperat sa indraznesc sa reusesc mult mai mult.Am reusit, din nou:


                                2010 - 5:40 h / 83 kg

Asa s-a terminat un an plin de rezultate bune. Locul 15 din 126 la categoria mea, locul 45 din 317 la masculin open, "vecin" de clasament cu adevarate personalitati ale alergarii din Romania. Un loc la care nici nu visam vreodata. Si o greutate normala, la care nici nu indrazneam sa visez acum 3 ani...

Ce urmeaza in 2011? Simplu, voi reveni cu un rezultat sub 5 ore. Acum stiu ce am de facut si, mai ales, simt ca se poate. Abia apoi voi incerca sa ma lupt cu oameni, nu cu kilograme si cu minute...

Vesel, pe la km 38
Foto: Dani Ilovan

Si acum (pentru cine are rabdare sa citeasca), urmeaza povestea mea, asa cum am trait 5:40 ore de vis pe cararile craiesei muntilor:

Dupa o noapte in care n-am dormit foarte bine de emotii, visand diversi cunoscuti care ma incurajau la concurs, dupa un mic dejun delicios pregatit de cei de la Casa Dode, m-am aliniat impreuna cu Roxana la start. Roxana avea probleme cu un genunchi destul de nasoale, dar a zis ca incearca. Nu a putut sa alerge, a renuntat la Gura Raului.

Startul s-a dat in ritmuri de Phoenix, dupa o hora a castigatorilor. Din pacate, atmosfera celor mai din spate a fost mai putin incendiara, muzica fiind la un volum cam mic. Startul s-a dat fara sa se numere in cor, un alt moment deosebit si motivant care a lipsit. Dar as putea spune ca acestea au fost singurele mici neajunsuri a unei noi organizari perfecte.

Si a inceput alergarea. Primii km sunt intotdeauna cei mai demoralizanti, mai ales pentru incepatori. Alergand in ritmul tau, pe langa tine trec zeci de concurenti cu o viteza fantastica. Nu-i stress, la primul deal ii gasesti de obicei prin sant scuipandu-si plamanii. Dar ramane un factor demoralizant, mereu te gandesti daca nu cumva chiar mergi asa prost... Totusi, privind in jur ii vezi pe cei "grei", alergand pe langa tine. Uneori mai si depasesti cate unul care stii aproape sigur ca va ajunge inaintea ta si te gandesti ca poate mergi chiar prea repede. Important este ritmul, suficient de alert cat sa nu ramai in urma dar si temperat de gandul ca mai sunt 40 km in fata. Asa, in ritmul meu, am inceput urcarea pe macadam spre Botorog si apoi, pe poteca spre Magura, am inceput sa mai depasesc ici-colo, iesind in drum intr-o mica coloana ordonata. Aici, diferenta mare fata de anul trecut este ca acum nu intampinam nici o problema in a alerga toate zonele de plat intr-un ritm bun, in a cobora in mare viteza si in a alerga si pe urcarile nu foarte abrupte. Pe urcarile abrupte, adopt metoda mea de mers cu betele cu pasi mari, metoda care nu ma oboseste deloc si pana acum am vazut ca depaseste orice alergator. Tot asa, in sus si in jos, ajung la Casa Folea in putin peste 50'. Urcarea in saua Joaca pur si simplu ma unge pe suflet si reusesc sa ies din panta in poiana in alergare sustinuta. Cobor spre Table cu viteza moderata, sa nu declansez o durere de ficat. Pe aia o pastrez pentru Spirlea. Dau pe gat un pahar de Sponser rece ca gheata si un gel la PA dupa fix 1:20 h.

Poienile pana la urcarea de la Funduri se succed rapid, alerg oarecum singur, un pluton mai mare a disparut in fata. Dar vine specialitatea mea, urcarea, si apare in fata si plutonul pe care il depasesc lejer pana la iesirea din padure. Acolo, sus pe deal, mai vad un grup de baieti insirati dupa... Gianina. Am zis in sinea mea ca nu e rau, Gianina scoate sigur mai bine de 5:30, e un pacer bun la faza asta. Insa trag bine pe urcare si distanta scade, astfel incat incep sa-i depasesc pe baieti pe rand si, inainte de a intra in padurea de la Funduri, trec si de Gianina si o salut. Ma bucur, inseamna ca o sa ne mai vedem odata, pe undeva pe coborare unde o sa treaca glontz pe langa mine (asa a si fost). Ajung dupa o discutie despre schiuri si legaturi cu baietii de pe traseu in saua Funduri, dupa fix 2:15 h. Stiu ca sunt in fata, sunt incantat ca am depasit o gramada de lume, dar vine "calcaiul lui Ahile" - coborarea, unde cred ca voi pierde aproape toate locurile pe care le-am castigat... Poate o sa mai recuperez ceva spre Diana...

Treaba nu a fost asa sumbra. De fapt, pe coborarea pe Valea Urzicii chiar am alergat, grohotisul fiind totusi un teren care imi place si, spre surprinderea mea, am depasit eu mai mult decat am fost depasit. Situatia a fost la fel pe poteca pe la Cerdac, Marele Grohotis si Umeri. Ma mai depaseau unii daca faceam o pauza de baut apa, dar ii depaseam destul de repede inapoi. Durerea cea mare a venit unde terenul tehnic a facut loc celui simplu: de la Spirlea in jos, mai ales pe parau, oricat de tare am tras, vreo 20 de concurenti au trecut pe langa mine ca vantul, nici n-am apucat sa vad cine. Am recunoscut-o pe Gianina cu care am schimbat doua vorbe. Fiindca am tras destul de tare, m-a apucat si durerea de ficat, care m-a facut la intrarea pe forestier sa merg incovoiat de durere. Trebuie sa imi dau seama ce sa fac cu asta, ma loveste mereu pe coborari si imi trece doar la primul plat. Am inteles fenomenul, cu diafragma si legatura ei cu ficatul, dar de ce eu o patesc asa, mereu? Poate ar trebui sa donez o parte din el :)

Cum era de asteptat, pe plat durerea a disparut instantaneu si a fost inlocuita de emotie. Trei ani la rand, aceasta a fost pentru mine cea mai grea bucata - forestierul pana la Plaiul Foii, dar acum stiu ca sunt mai bun. O voi alerga toata, fara nici o secunda de pauza. Si asa am si facut, ba mai mult, fara probleme. Am ajuns la Plaiul Foii in fix 3:50 h. Nu foarte stralucit, am facut din Funduri 1:35 h. E clar ca aici e loc de imbunatatire la greu. Antrenament pe coborari + rezolvat problema cu ficatul cumva.

Din Plaiul Foii plec increzator, dupa nici un minut. Vine partea mea preferata, Diana, unde o sa depsesc pe toata lumea. Sau asa imi aduceam eu aminte. Socoteala nu s-a mai potrivit... Acum ma alergam cu concurenti mult mai buni, nu mai treceam asa pe langa ei zambind ca anii trecuti. I-am cam depasit pe toti pana sus, dar foarte greu si nu i-am lasat mult in spate. Dar cel mai interesant a fost ca urcarea asta care de obicei m-a relaxat inainte de ultima mare coborare, de data asta m-a rupt. Muschii protestau, se vedea ca am tras tare pana acolo... In fine, a trecut si Diana, coborarea spre Coltii Chiliilor a fost deosebit de alunecoasa. M-au depasit unii care alergau de parca aveau lipici pe talpa, trebuie sa studiez problema, sa calc cumva mai perpendicular pe sol (asa pareau ca faceau ceilalti). Dupa Chilii, a urmat lunga poteca spre Zarnesti. De data asta, am alergat-o binisor. Am decis sa nu ma mai uit la ceas si sa trag cat pot. Am depasit un singur concurent, cam demoralizat, pe care am incercat sa-l revigorez moral. Era atacat de problema psihica a ultimilor km. N-am reusit, asa ca l-am lasat in urma si am taiat-o in jos pe pasune pana la intrarea in oras. Acolo, ca un gust amar, erau din nou copiii care incercau sa te indrume pe un drum gresit. Asta e, suntem un neam de cercopiteci si asa crestem de mici, nu sper sa gasesc vreodata aplauzele localnicilor pe care le vad la maratoanele de afara. Cu gandurile astea, ignorand micii cercopiteci, aud talangile de la sosire, iau ultima curba si trec fericit linia de sosire. Ma uit la ceas si ma bucur de rezultatul bun, dar constientizez ca este doar un pas spre ceva mai bun, ca lupta mea nu se termina aici. Vreau mai mult, pentru ca stiu ca se poate !!!

Asa s-a terminat pentru mine un nou MPC si un nou an de concursuri. Acum stau la calculator, ascult ploaia de afara in durerea ultimelor semne de febra musculara, ma revitalizez cu mierea excelenta de la Silviu Manea (un super apicultor, daca nu stiati) si astept sa vina zapada si sa dau tot ce pot la un alt sport pe care-l iubesc atat de mult, schiul de tura!!!

O cursa dura - Duatlonul Cetatea Brasovului

Sambata, am participat la unul dintre cele mai dure concursuri de la noi, dupa parerea mea. Duatlonul Cetatea Brasovului, care este la a 3-a editie, a doua participare a noastra - am fost la prima, am ratat-o pe cea de anul trecut.

Concursul se compune dintr-o tura de 5 km de alergare, 25 km de mountain-bike si apoi din nou cei 5 km de alergare. Nu pare ceva iesit din comun, dar aceasta opinie se schimba dupa ce iese la iveala traseul de alergat cu cele peste 150 de trepte inalte si, mai ales, tura de bike care pe 25 km insumeaza in jur de 1400 m diferenta de nivel. Asta inseamna ceva peste 10% panta medie pe urcari. Este dupa parerea mea din punct de vedere tehnic cel mai greu traseu de MTB de la vreo-un concurs de la noi, doar lungimea il face sa nu fie la fel de solicitant ca si 3 Munti sau Geiger - si daca ar fi de facut 100 km din astia, ar fi o treaba super adevarata. Traseul este pe cel mai dificil teren posibil, urcarile sunt pe drumuri cu pietris, pe care rotile derapeaza ca la balamuc, iar coborarile sunt foarte abrupte, cu denivelari, bolovani, radacini si, pe alocuri, chiar pe buza unor mici prapastii care se pare ca au facut victime si anul asta. Una peste alta, peste 3 ore de efort la intensitate maxima. In plus, la cursele astea mai scurte, nu exista timp de pauze: cateva minute fac diferenta. Nu e ca la un maraton de 100 km la care daca iei o pauza si privesti cerul, nu e mare lucru.

Pentru mine, prima tura de alergat a trecut usor. Am urcat scarile alea imense cate doua, incercand sa-mi fac loc printre multimea de concurenti (am inteles ca aproape 200) care nu erau obisnuiti cu diferentele de nivel. Un pic demoralizant, concurentii de la stafeta, care dupa alergare beneficiau de cel putin o ora de pauza, treceau in viteza pe langa mine. Eu nu imi permit sa ma rup de tot, ma asteapta un concurs in fata. La standuri, ma echipez de bike si trec covorul dupa 29:34 de minute. Cum am avut nevoie sa imi schimb si incaltamintea, probabil ca am terminat alergarea in vreo 26-27 de minute.

Proba de bike a fost de foc. Circuitul incepe cu poteca ce ocoleste Tampa, sapata in stanca, apoi prinzand forestierul ce urca pana pe varf. Panta este deosebit de abrupta, cu o mica zona unde e nevoie de impins. Dupa poiana, pana la restaurantul din varf, panta devine criminala. Si aici, o bucata se cam impinge, n-ai ce face.

 Foto. Mihai Siman

Coborarea de pe varf e la limita imposibilului cu echipament de XC. Eu prefer sa o cobor pe langa pe bucatile mai abrupte, nu vreau sa risc un accident. Inapoi in poiana, drumul continua sa urce serios, cu bucati dure, prin padure pe creasta inspre Poiana Brasov. Apoi, incepe coborarea, cu o bucata printre urzici. Totul in jos e foarte abrupt si foarte ingust, culminand cu o bucata unde poteca e de fapt o brana pe deasupra unei mici prapastii. Mai mult, poteca e cam din stanci foarte denivelate. Am inteles ca a fost si un accident destul de urat aici. Tot asa, la limita, se ajunge inapoi in zona startului, de unde se mai da inca o tura pe acelasi traseu. De obicei ma enerveaza acest lucru, dar acum e asa frumos traseul, ca iti vine sa tot dai ture pana nu mai poti. Deci, a doua tura a trecut tot cu zambetul pe buze. Doar ca nu am mai fortat sa urc pe bicicleta cateva bucati unde chiar nu avea rost. Am trecut covorasul si am intrat in tura a doua de alergat dupa 2:34:57 ore.

Ultima tura de alergat a decurs mult mai bine decat speram. Forma mea era buna, dar aveam o durere puternica de ficat, care a devenit cam paroxistica la prima coborare (nu doare ficatul, ci doar ligamentul care-l leaga pe acesta de diafragma si care este foarte solicitat la coborari, cand diafragma este trasa in sus la expirare in acelasi timp in care ficatul trage de ea in jos la impactul cu solul). Durerea a mai trecut pe scari, a revenit iar pe coborare si m-a tinut constant pana la sosire. Poate ca daca nu pateam asta, recuperam 2-3 minute. Asa, am terminat a doua alergare in 31.07, un timp deloc rau.

Per total, am iesit pe locul 11 cu un timp de 3:35:37.1, mai bun cu aproape 1:30 h decat acum doi ani. De asemenea, am terminat foarte aproape de unii destul de buni. Eu ma declar multumit, desi nu consider ca am fost in mare forma: plecatul asta cu noaptea in cap din Bucuresti si condusul pana acolo te cam face sa ajungi rupt la start. Dar mai vedem anul viitor....

Roxana a participat la hobby, unde bicicleta are doar 8 km. Foarte bine ca a ales asta, pentru ca din pacate si-a fortat cumva genunchiul si acum de-abia mai coboara scarile. A terminat totusi pe un foarte bun loc 10. Piciorul accidentat a fost si motivul pentru care am anulat planurile de duminica si ne-am intors acasa, unde am inceput recuperarea (repaos si Gheara Dracului). Piciorul trebuie sa fie perfect in 2 saptamani, la evenimentul anului pentru noi, Maratonul Piatra Craiului. Asa ca, din pacate, sunt mari sanse ca sa ia o pauza si weekend-ul asta, cand trebuia sa mergem in Tabara Speo de la Grind. Nu prea mai poate face momentan efort cu piciorul acela...

Rezultatele si pozele de la organizatori se gasesc pe pagina concursului.
Pozele facute de Roxana dupa ce a terminat cursa se gasesc pe Webshots.

Duminica am petrecut-o la Tartasesti, unde casuta de pe Valea Malinului nr. 1 incepe sa se pregateasca de iarna (si daca ne ajuta Dumnezeu, sa ne primeasca si pe noi inauntru)...

Run. Forest run.

Inca un weekend in Bucuresti e doar inca o ocazie de a cerceta ce se poate face interesant prin imprejurimi. Astfel, cum e sezonul alergarilor, am decis sa alergam si noi. Prin padure. Doua zile inseamna doua paduri foarte cunoscute din jurul orasului: Comana si Cernica, cu 18,5 si respectiv 22 km de poteci alergate. Un weekend sportiv de criza.

Sambata - Comana

La Comana nu am mai gasit documentatie despre alergat, asa ca am mers mai mult in necunostinta de cauza. Am stat sa descoperim la fata locului ce se poate face si a iesit un traseu de 18,5 km, pe care-l gasiti pe Runmap si care arata asa:

In primul rand, ziua a inceput cu o ratacire cu masina. Nu stiu de ce am inteles ca intrarea in Parcul Natural Comana se face din comuna Mihai Bravu. M-am luat dupa multe track-uri de mountain bike de pe net. E gresit. Intrarea se face din Comana, si se ajunge foarte rapid din Soseaua Giurgiului. Noi am facut ca sa ajungem vreo 40 km in  plus ca prostii,  pe un drum foarte prost.

Apoi a urmat parcul propriuzis. De-abia am gasit pe unde se intra. Stiam ca la Comana e o manastire si e foarte frumos. Ne inchipuiam ceva aranjat, cu floricele, cu bancute, cand ma gandeam la manastire ma gandeam cel putin la cea de la Cernica. Dragilor, NIMIC nu se regaseste acolo. Parcul e doar o padure cu niste drumuri rupte de masinile de lemne, cu santuri umplute cu moloz. Pozele alea cu carari printre stufaris se regasesc in teren intr-o poteca facuta prin mlastina cu scanduri putrede, pe care ti-e cam frica sa pasesti. Datorita faptului ca gratarul e incurajat, iar prin plata unei taxe de intrare de 3 lei/persoana si 15 lei/masina parca (ultima nu sunt sigur, ca n-am intrat cu masina), lumea e oarecum incurajata si sa isi lase mizeriile pe acolo, pe principiul "Am platit, sa vina sa curete!". Asa ca mizeria e mare. Practic, de cateva ori a trebuit sa ma opresc din alergat poteca fiind plina de cioburi care puteau sa-mi sparga talpa la pantofi. Parcul are doua "trasee" turistice pe care le-am inclus in circuitul nostru. La intoarcere, pe langa stufaris, drumul e blocat de un mare gard si o poarta, fiind nevoiti sa ocolim prin padurea destul de plina de lastaris vreo 200 m (info pentru cine merge cu track-ul asta pe acolo). Printre stuf nu am intrat prea adanc, scandurile pe care se merge nu ne-au inspirat mare incredere.

Singurele fiinte care ne-au adus aminte ca suntem intr-o zona salbatica a fost o ceata de mistreti care ne-a blocat drumul, de care am trecut 50 m cu autostopul :) si un arici foarte simpatic, care isi facea veacul printre moloz.

In rest, desi probabil ca importanta stiintifica a florei si faunei din aceasta zona este deosebita, ne-a cam incercat acelasi sentiment de tristete ca si la lacul cu nuferi al lui Eminescu, plin de PET-uri. Credem ca se poate face mai mult pentru aceasta zona, legata istoric de lupta lui Mihai Viteazu de la Calugareni si de viata si moartea lui Vlad Tepes. Intr-o tara normala, un astfel de loc cu asa istorie ar fi super amenajat si ar colcai de turisti nu de grataragii. Momentan, in spatele unui panou pe care scrie ceva de genul 'Aici se va ridica un monument, in locul in care a fost ucis Vlad Tepes', niste melteni cu ceafa groasa intorc saptamanal o ceafa si mai groasa de porc pe gratar in timp ce domnitorul nostru, singurul care ne-ar mai putea scoate din mizerie, se intoarce si el in mormant. Ca vorba aia, "Esti ceea ce mananci!'.  Asta e, cum zice cineva pe blogul lui - Numai sabia mai poate schimba ceva!

Unde esti Tu Tepes Doamne

Ca punand mana pe ei

Sa-i imparti in doua cete

In smintiti si in misei

Si in doua temniti large

Cu de-a sila sa-i aduni

Sa dai foc la puscarie

Si la casa de nebuni....

Traseul acesta vi-l recomand daca tot aveti drum pe acolo, sau sa mergeti si voi o data. Altfel, mai bine trecem la cel de ziua urmatoare, care e cu adevarat deosebit.

Duminica - Cernica

Cernica e o zona pe care am mai batut-o o data cu bicicleta. Acum ne-am intors pentru alergat. Ne-am ghidat in mare dupa un traseu de pe Runmap al lui Peewee, dar l-am imbunatatit un pic, evitand niste bucati unde poteca a fost invadata de lastaris si o bucata de alergare pe langa drumul national. A iesit un circuit foarte frumos, de 22 km, pe care l-am pus pe Bikemap si arata asa:

Datorita unor acumulatori descarcati, n-am mai facut poze. In schimb, spre deosebire de Comana, Cernica e o zona impresionanta. Carari superbe, o padure pe alocuri luxurianta si, mai ales, curatenie luna (ma rog, in comparatie cu restul tarii). La modul cel mai serios, exceptand 50 m de la marginea padurii unde mai gasesti gunoaie, in padure efectiv e curatenie aproape perfecta. Potecile se intretaie si, cu GPS-ul in mana, iti poti face traseul cum vrei tu. Traseul nostru pleaca de la Manastire (care e frumoasa oricum si merita vizitata) si ajunge in partea lui de mijloc la marginea autostrazii A2. Ce e frumos e ca se combina diverse tipuri de drumuri, de la late si plate, la inguste si cu santuri, de la largi pana la cele pline de crengi sub care trebuie sa te apleci. Traseul te solicita foarte variat si eu zic ca e un antrenament perfect de trail-running pe care vi-l recomand oricand stati prin oras si n-aveti altceva de facut.

Buila, un munte cat o zi de toamna

Buila, un munte misterios pentru mine, de multa vreme. Cand stateam in Cluj tot auzeam de el, ca ar fi pe langa Valcea, dar nu-l puteam identifica. Din Bucuresti, lucrurile pareau mai clare, iar in drumurile noastre spre zona Tg. Jiu am avut ocazia sa-l vad de departe. In sfarsit, a venit vremea sa-l cunosc. Si cum nu se prea preteaza de pedalat, inseamna ca e perfect de... alergat. Asa ca am dus la indeplinire un nou proiect de-al nostru, Buila Run, care arata cam asa: 33 km, aproape 2000 m diferenta de nivel si peisaje de vis. Traseul l-am pus pe Runmap, iata cum arata:

Vineri seara, am parcat masina undeva pe drumul intre schitul Iezer si Pahomie, pe valea Cheii, langa o masuta cu bancute, pentru a innopta si a fi gata de atac dimineata devreme. Intre timp, am incercat si mini-gratarul primit cadou (o mica tavita cu gratar peste ea). A iesit o cina delicioasa:

Cina alergatorului de cursa lunga

Gratarul nu-i treaba usoara

Sambata dimineata, dupa o portie de spaghete la primus (reteta noastra de criza), parcam masina la intersectia cu drumul spre Pahomie si ne echipam de "atac".

1. Intersectie - intrare traseu Stevioara - 30 minute

Ne incalzim...

Traseul incepe cu o urcare destul de inclinata pe forestier, pana la manastirea Pahomie, un schit deosebit de frumos, asezat la baza stancilor. Merita vizitat! Dupa schit, am mai urcat un pic pe drum pana la intrarea in traseul spre saua Stevioara. Pana aici am facut 30 minute.

2. Pahomie - Saua Stevioara - 1:10 h

Castigam altitudine...

Aceasta este cea mai dificila bucata de traseu. Poteca urca pieptis, intai pana la stana, apoi si mai pieptis pana in creasta. Sageata din drum indica 4 - 4:30 h. Eu mi-as fi dorit sa ne incadram intr-o ora, dar n-a fost sa fie. E destul de mult de urcat. Asa ca, dupa cam 1:10 h de la drum, poposim pentru 15 minute in Saua Stevioara, pentru o pauza de banana. Creasta e minunata, exact cum imi place mie: domoala de parcurs, dar cu abrupturi stancoase extraordinare. Vremea nu era prea stralucita, asa ca nu mai facem ocolul pana pe Vanturarita si hotaram sa continuam pe creasta.

3. Saua Stevioara - Curmatura Builei - Muntele Cacova - 1 h

Pe buza abruptului

Refugiul refacut din Curmatura Builei

Hornul si traseul dupa refugiu

Din nou, sageata ne ameninta cu 4 h pana la Muntele Cacova. Aici nu mai stiu ce sa zic, habar n-am cat e. Oricum, in ceva mai putin de 30 minute, poposim la refugiul din Curmatura Builei. E refacut si e gata sa primeasca o gramada de vizitatori. Mi-am rezervat timp sa completez in fuga un chestionar ce se afla pe masa. Dupa aceea, am continuat printr-un horn superb si in continuare pe creasta. Marcajul este foarte sporadic si, ca o consecinta, cararea e inexistenta, fiecare o ia pe unde vrea. Noi am luat-o pe un picior in stanga, pana la un mic lac, apoi am iesit din nou in creasta. Am traversat peste muntele Cacova si am ajuns la intersectia cu traseul triunghi rosu de cabana Cheia intr-o ora din Stevioara.

4. Muntele Cacova - Cabana Cheia - 2 h

  Wanna run?

Ma asteptam ca bucata urmatoare, pe sub abrupturile vestice ale muntelui, sa fie cea mai frumoasa parte a traseului. Asa si este. Chiar daca o prima bucata traseul merge prin padure, pe curba de nivel (perfect de alergat), pe la jumatatea crestei el urca brusc pana in poienile de sub abrupt. Peisajul este impresionant. Unul dintre cele mai frumoase locuri prin care am alergat!

Traseul continua apoi din nou prin padure, traversand mai multe valcele. Pe unul dintre ele, am dat de un strat consistent de bile de gheata, Nu imi inchipui ce pot sa fie: firn de asta iarna? Daca da, s-a pastrat foarte bine cu toata canicula. O grindina recenta? Daca da, n-as fi vrut sa fiu pe acolo cand s-a intamplat. Gheata era sub forma de bile, cu diametrul mediu de peste 1 cm.

Bilute de gheata, pana la genunchi

Dupa ce se desparte de traseul cu banda albastra ce o ia spre creasta Capatanii si de punctul galben spre Curmatura Oale (pe unde aveam noi planul initial sa ne intoarcem, dar am hotarat sa mai lungim tura), traseul coboara prin padure pe o poteca ce tine linia unui foarte vechi drum de tractor, pana la cabana Cheia. O alta bucata perfecta de alergat.

Usurel la vale

La cabana Cheia, cabanierul a fost incantat de oaspeti si ne-a servit si cu un ceai delicios de menta, din partea casei. Nu am putut sa nu stam vreo 20-30 minute sa savuram ceaiul si peisajul. Cabanierul ne imbia cu o intoarcere pe Brana Caprelor. Noi insistam ca vrem pe drum, care (credeam noi) are vreo 7-8 km. Si pentru noi intre o brana (marea mea "iubire") si o alergare frumoasa pe forestier, nici nu a fost greu de ales.

5. Cabana Cheia - tunel - Valea Cheia (1 h) - intersectie Pahomie (cam 30 minute)

Savurand un ceai la cabana

La iesire din tunel

Drumul urca bine de la cabana pana la tunelul care permite acestuia sa iasa din chei. Am alergat placut, in urcare. Exista si o scurtatura de la cabana direct la tunel, dar nu ne place: e mai scurta, nu? Apoi urmeaza coborarea luuuuuunga cu serpentine. Cam intr-o ora de la cabana am ajuns inapoi in firul vaii Cheia, iar apoi, dupa ceva mai putin de 30 minute, am ajuns inapoi la masina. Drumul de la cabana pana la masina a avut cam 13 km, nu 8 cum credeam noi.

Tura a durat cam 6:30 h, din care 4:50 h de mers. De la masina e dat ca timp turistic 5 h pana in Stevioara. Ne-am incadrat cu toata tura in timpul acesta :) Oricum, muntele e prea frumos sa treci prin el alergand, asa ca am avut si un total de 1:45 ore de pauze, in care am admirat si am facut poze.

Sambata seara ne-am dus la Draganesti, unde ne-am reintalnit cu Castor si cu noua lui prietena, Suzi, pe care o iubeste mult si cu care se joaca toata ziua:

Pozele le-am pus pe Webshots.