O cursa dura - Duatlonul Cetatea Brasovului

Sambata, am participat la unul dintre cele mai dure concursuri de la noi, dupa parerea mea. Duatlonul Cetatea Brasovului, care este la a 3-a editie, a doua participare a noastra - am fost la prima, am ratat-o pe cea de anul trecut.

Concursul se compune dintr-o tura de 5 km de alergare, 25 km de mountain-bike si apoi din nou cei 5 km de alergare. Nu pare ceva iesit din comun, dar aceasta opinie se schimba dupa ce iese la iveala traseul de alergat cu cele peste 150 de trepte inalte si, mai ales, tura de bike care pe 25 km insumeaza in jur de 1400 m diferenta de nivel. Asta inseamna ceva peste 10% panta medie pe urcari. Este dupa parerea mea din punct de vedere tehnic cel mai greu traseu de MTB de la vreo-un concurs de la noi, doar lungimea il face sa nu fie la fel de solicitant ca si 3 Munti sau Geiger - si daca ar fi de facut 100 km din astia, ar fi o treaba super adevarata. Traseul este pe cel mai dificil teren posibil, urcarile sunt pe drumuri cu pietris, pe care rotile derapeaza ca la balamuc, iar coborarile sunt foarte abrupte, cu denivelari, bolovani, radacini si, pe alocuri, chiar pe buza unor mici prapastii care se pare ca au facut victime si anul asta. Una peste alta, peste 3 ore de efort la intensitate maxima. In plus, la cursele astea mai scurte, nu exista timp de pauze: cateva minute fac diferenta. Nu e ca la un maraton de 100 km la care daca iei o pauza si privesti cerul, nu e mare lucru.

Pentru mine, prima tura de alergat a trecut usor. Am urcat scarile alea imense cate doua, incercand sa-mi fac loc printre multimea de concurenti (am inteles ca aproape 200) care nu erau obisnuiti cu diferentele de nivel. Un pic demoralizant, concurentii de la stafeta, care dupa alergare beneficiau de cel putin o ora de pauza, treceau in viteza pe langa mine. Eu nu imi permit sa ma rup de tot, ma asteapta un concurs in fata. La standuri, ma echipez de bike si trec covorul dupa 29:34 de minute. Cum am avut nevoie sa imi schimb si incaltamintea, probabil ca am terminat alergarea in vreo 26-27 de minute.

Proba de bike a fost de foc. Circuitul incepe cu poteca ce ocoleste Tampa, sapata in stanca, apoi prinzand forestierul ce urca pana pe varf. Panta este deosebit de abrupta, cu o mica zona unde e nevoie de impins. Dupa poiana, pana la restaurantul din varf, panta devine criminala. Si aici, o bucata se cam impinge, n-ai ce face.

 Foto. Mihai Siman

Coborarea de pe varf e la limita imposibilului cu echipament de XC. Eu prefer sa o cobor pe langa pe bucatile mai abrupte, nu vreau sa risc un accident. Inapoi in poiana, drumul continua sa urce serios, cu bucati dure, prin padure pe creasta inspre Poiana Brasov. Apoi, incepe coborarea, cu o bucata printre urzici. Totul in jos e foarte abrupt si foarte ingust, culminand cu o bucata unde poteca e de fapt o brana pe deasupra unei mici prapastii. Mai mult, poteca e cam din stanci foarte denivelate. Am inteles ca a fost si un accident destul de urat aici. Tot asa, la limita, se ajunge inapoi in zona startului, de unde se mai da inca o tura pe acelasi traseu. De obicei ma enerveaza acest lucru, dar acum e asa frumos traseul, ca iti vine sa tot dai ture pana nu mai poti. Deci, a doua tura a trecut tot cu zambetul pe buze. Doar ca nu am mai fortat sa urc pe bicicleta cateva bucati unde chiar nu avea rost. Am trecut covorasul si am intrat in tura a doua de alergat dupa 2:34:57 ore.

Ultima tura de alergat a decurs mult mai bine decat speram. Forma mea era buna, dar aveam o durere puternica de ficat, care a devenit cam paroxistica la prima coborare (nu doare ficatul, ci doar ligamentul care-l leaga pe acesta de diafragma si care este foarte solicitat la coborari, cand diafragma este trasa in sus la expirare in acelasi timp in care ficatul trage de ea in jos la impactul cu solul). Durerea a mai trecut pe scari, a revenit iar pe coborare si m-a tinut constant pana la sosire. Poate ca daca nu pateam asta, recuperam 2-3 minute. Asa, am terminat a doua alergare in 31.07, un timp deloc rau.

Per total, am iesit pe locul 11 cu un timp de 3:35:37.1, mai bun cu aproape 1:30 h decat acum doi ani. De asemenea, am terminat foarte aproape de unii destul de buni. Eu ma declar multumit, desi nu consider ca am fost in mare forma: plecatul asta cu noaptea in cap din Bucuresti si condusul pana acolo te cam face sa ajungi rupt la start. Dar mai vedem anul viitor....

Roxana a participat la hobby, unde bicicleta are doar 8 km. Foarte bine ca a ales asta, pentru ca din pacate si-a fortat cumva genunchiul si acum de-abia mai coboara scarile. A terminat totusi pe un foarte bun loc 10. Piciorul accidentat a fost si motivul pentru care am anulat planurile de duminica si ne-am intors acasa, unde am inceput recuperarea (repaos si Gheara Dracului). Piciorul trebuie sa fie perfect in 2 saptamani, la evenimentul anului pentru noi, Maratonul Piatra Craiului. Asa ca, din pacate, sunt mari sanse ca sa ia o pauza si weekend-ul asta, cand trebuia sa mergem in Tabara Speo de la Grind. Nu prea mai poate face momentan efort cu piciorul acela...

Rezultatele si pozele de la organizatori se gasesc pe pagina concursului.
Pozele facute de Roxana dupa ce a terminat cursa se gasesc pe Webshots.

Duminica am petrecut-o la Tartasesti, unde casuta de pe Valea Malinului nr. 1 incepe sa se pregateasca de iarna (si daca ne ajuta Dumnezeu, sa ne primeasca si pe noi inauntru)...

Run. Forest run.

Inca un weekend in Bucuresti e doar inca o ocazie de a cerceta ce se poate face interesant prin imprejurimi. Astfel, cum e sezonul alergarilor, am decis sa alergam si noi. Prin padure. Doua zile inseamna doua paduri foarte cunoscute din jurul orasului: Comana si Cernica, cu 18,5 si respectiv 22 km de poteci alergate. Un weekend sportiv de criza.

Sambata - Comana

La Comana nu am mai gasit documentatie despre alergat, asa ca am mers mai mult in necunostinta de cauza. Am stat sa descoperim la fata locului ce se poate face si a iesit un traseu de 18,5 km, pe care-l gasiti pe Runmap si care arata asa:

In primul rand, ziua a inceput cu o ratacire cu masina. Nu stiu de ce am inteles ca intrarea in Parcul Natural Comana se face din comuna Mihai Bravu. M-am luat dupa multe track-uri de mountain bike de pe net. E gresit. Intrarea se face din Comana, si se ajunge foarte rapid din Soseaua Giurgiului. Noi am facut ca sa ajungem vreo 40 km in  plus ca prostii,  pe un drum foarte prost.

Apoi a urmat parcul propriuzis. De-abia am gasit pe unde se intra. Stiam ca la Comana e o manastire si e foarte frumos. Ne inchipuiam ceva aranjat, cu floricele, cu bancute, cand ma gandeam la manastire ma gandeam cel putin la cea de la Cernica. Dragilor, NIMIC nu se regaseste acolo. Parcul e doar o padure cu niste drumuri rupte de masinile de lemne, cu santuri umplute cu moloz. Pozele alea cu carari printre stufaris se regasesc in teren intr-o poteca facuta prin mlastina cu scanduri putrede, pe care ti-e cam frica sa pasesti. Datorita faptului ca gratarul e incurajat, iar prin plata unei taxe de intrare de 3 lei/persoana si 15 lei/masina parca (ultima nu sunt sigur, ca n-am intrat cu masina), lumea e oarecum incurajata si sa isi lase mizeriile pe acolo, pe principiul "Am platit, sa vina sa curete!". Asa ca mizeria e mare. Practic, de cateva ori a trebuit sa ma opresc din alergat poteca fiind plina de cioburi care puteau sa-mi sparga talpa la pantofi. Parcul are doua "trasee" turistice pe care le-am inclus in circuitul nostru. La intoarcere, pe langa stufaris, drumul e blocat de un mare gard si o poarta, fiind nevoiti sa ocolim prin padurea destul de plina de lastaris vreo 200 m (info pentru cine merge cu track-ul asta pe acolo). Printre stuf nu am intrat prea adanc, scandurile pe care se merge nu ne-au inspirat mare incredere.

Singurele fiinte care ne-au adus aminte ca suntem intr-o zona salbatica a fost o ceata de mistreti care ne-a blocat drumul, de care am trecut 50 m cu autostopul :) si un arici foarte simpatic, care isi facea veacul printre moloz.

In rest, desi probabil ca importanta stiintifica a florei si faunei din aceasta zona este deosebita, ne-a cam incercat acelasi sentiment de tristete ca si la lacul cu nuferi al lui Eminescu, plin de PET-uri. Credem ca se poate face mai mult pentru aceasta zona, legata istoric de lupta lui Mihai Viteazu de la Calugareni si de viata si moartea lui Vlad Tepes. Intr-o tara normala, un astfel de loc cu asa istorie ar fi super amenajat si ar colcai de turisti nu de grataragii. Momentan, in spatele unui panou pe care scrie ceva de genul 'Aici se va ridica un monument, in locul in care a fost ucis Vlad Tepes', niste melteni cu ceafa groasa intorc saptamanal o ceafa si mai groasa de porc pe gratar in timp ce domnitorul nostru, singurul care ne-ar mai putea scoate din mizerie, se intoarce si el in mormant. Ca vorba aia, "Esti ceea ce mananci!'.  Asta e, cum zice cineva pe blogul lui - Numai sabia mai poate schimba ceva!

Unde esti Tu Tepes Doamne

Ca punand mana pe ei

Sa-i imparti in doua cete

In smintiti si in misei

Si in doua temniti large

Cu de-a sila sa-i aduni

Sa dai foc la puscarie

Si la casa de nebuni....

Traseul acesta vi-l recomand daca tot aveti drum pe acolo, sau sa mergeti si voi o data. Altfel, mai bine trecem la cel de ziua urmatoare, care e cu adevarat deosebit.

Duminica - Cernica

Cernica e o zona pe care am mai batut-o o data cu bicicleta. Acum ne-am intors pentru alergat. Ne-am ghidat in mare dupa un traseu de pe Runmap al lui Peewee, dar l-am imbunatatit un pic, evitand niste bucati unde poteca a fost invadata de lastaris si o bucata de alergare pe langa drumul national. A iesit un circuit foarte frumos, de 22 km, pe care l-am pus pe Bikemap si arata asa:

Datorita unor acumulatori descarcati, n-am mai facut poze. In schimb, spre deosebire de Comana, Cernica e o zona impresionanta. Carari superbe, o padure pe alocuri luxurianta si, mai ales, curatenie luna (ma rog, in comparatie cu restul tarii). La modul cel mai serios, exceptand 50 m de la marginea padurii unde mai gasesti gunoaie, in padure efectiv e curatenie aproape perfecta. Potecile se intretaie si, cu GPS-ul in mana, iti poti face traseul cum vrei tu. Traseul nostru pleaca de la Manastire (care e frumoasa oricum si merita vizitata) si ajunge in partea lui de mijloc la marginea autostrazii A2. Ce e frumos e ca se combina diverse tipuri de drumuri, de la late si plate, la inguste si cu santuri, de la largi pana la cele pline de crengi sub care trebuie sa te apleci. Traseul te solicita foarte variat si eu zic ca e un antrenament perfect de trail-running pe care vi-l recomand oricand stati prin oras si n-aveti altceva de facut.

Buila, un munte cat o zi de toamna

Buila, un munte misterios pentru mine, de multa vreme. Cand stateam in Cluj tot auzeam de el, ca ar fi pe langa Valcea, dar nu-l puteam identifica. Din Bucuresti, lucrurile pareau mai clare, iar in drumurile noastre spre zona Tg. Jiu am avut ocazia sa-l vad de departe. In sfarsit, a venit vremea sa-l cunosc. Si cum nu se prea preteaza de pedalat, inseamna ca e perfect de... alergat. Asa ca am dus la indeplinire un nou proiect de-al nostru, Buila Run, care arata cam asa: 33 km, aproape 2000 m diferenta de nivel si peisaje de vis. Traseul l-am pus pe Runmap, iata cum arata:

Vineri seara, am parcat masina undeva pe drumul intre schitul Iezer si Pahomie, pe valea Cheii, langa o masuta cu bancute, pentru a innopta si a fi gata de atac dimineata devreme. Intre timp, am incercat si mini-gratarul primit cadou (o mica tavita cu gratar peste ea). A iesit o cina delicioasa:

Cina alergatorului de cursa lunga

Gratarul nu-i treaba usoara

Sambata dimineata, dupa o portie de spaghete la primus (reteta noastra de criza), parcam masina la intersectia cu drumul spre Pahomie si ne echipam de "atac".

1. Intersectie - intrare traseu Stevioara - 30 minute

Ne incalzim...

Traseul incepe cu o urcare destul de inclinata pe forestier, pana la manastirea Pahomie, un schit deosebit de frumos, asezat la baza stancilor. Merita vizitat! Dupa schit, am mai urcat un pic pe drum pana la intrarea in traseul spre saua Stevioara. Pana aici am facut 30 minute.

2. Pahomie - Saua Stevioara - 1:10 h

Castigam altitudine...

Aceasta este cea mai dificila bucata de traseu. Poteca urca pieptis, intai pana la stana, apoi si mai pieptis pana in creasta. Sageata din drum indica 4 - 4:30 h. Eu mi-as fi dorit sa ne incadram intr-o ora, dar n-a fost sa fie. E destul de mult de urcat. Asa ca, dupa cam 1:10 h de la drum, poposim pentru 15 minute in Saua Stevioara, pentru o pauza de banana. Creasta e minunata, exact cum imi place mie: domoala de parcurs, dar cu abrupturi stancoase extraordinare. Vremea nu era prea stralucita, asa ca nu mai facem ocolul pana pe Vanturarita si hotaram sa continuam pe creasta.

3. Saua Stevioara - Curmatura Builei - Muntele Cacova - 1 h

Pe buza abruptului

Refugiul refacut din Curmatura Builei

Hornul si traseul dupa refugiu

Din nou, sageata ne ameninta cu 4 h pana la Muntele Cacova. Aici nu mai stiu ce sa zic, habar n-am cat e. Oricum, in ceva mai putin de 30 minute, poposim la refugiul din Curmatura Builei. E refacut si e gata sa primeasca o gramada de vizitatori. Mi-am rezervat timp sa completez in fuga un chestionar ce se afla pe masa. Dupa aceea, am continuat printr-un horn superb si in continuare pe creasta. Marcajul este foarte sporadic si, ca o consecinta, cararea e inexistenta, fiecare o ia pe unde vrea. Noi am luat-o pe un picior in stanga, pana la un mic lac, apoi am iesit din nou in creasta. Am traversat peste muntele Cacova si am ajuns la intersectia cu traseul triunghi rosu de cabana Cheia intr-o ora din Stevioara.

4. Muntele Cacova - Cabana Cheia - 2 h

  Wanna run?

Ma asteptam ca bucata urmatoare, pe sub abrupturile vestice ale muntelui, sa fie cea mai frumoasa parte a traseului. Asa si este. Chiar daca o prima bucata traseul merge prin padure, pe curba de nivel (perfect de alergat), pe la jumatatea crestei el urca brusc pana in poienile de sub abrupt. Peisajul este impresionant. Unul dintre cele mai frumoase locuri prin care am alergat!

Traseul continua apoi din nou prin padure, traversand mai multe valcele. Pe unul dintre ele, am dat de un strat consistent de bile de gheata, Nu imi inchipui ce pot sa fie: firn de asta iarna? Daca da, s-a pastrat foarte bine cu toata canicula. O grindina recenta? Daca da, n-as fi vrut sa fiu pe acolo cand s-a intamplat. Gheata era sub forma de bile, cu diametrul mediu de peste 1 cm.

Bilute de gheata, pana la genunchi

Dupa ce se desparte de traseul cu banda albastra ce o ia spre creasta Capatanii si de punctul galben spre Curmatura Oale (pe unde aveam noi planul initial sa ne intoarcem, dar am hotarat sa mai lungim tura), traseul coboara prin padure pe o poteca ce tine linia unui foarte vechi drum de tractor, pana la cabana Cheia. O alta bucata perfecta de alergat.

Usurel la vale

La cabana Cheia, cabanierul a fost incantat de oaspeti si ne-a servit si cu un ceai delicios de menta, din partea casei. Nu am putut sa nu stam vreo 20-30 minute sa savuram ceaiul si peisajul. Cabanierul ne imbia cu o intoarcere pe Brana Caprelor. Noi insistam ca vrem pe drum, care (credeam noi) are vreo 7-8 km. Si pentru noi intre o brana (marea mea "iubire") si o alergare frumoasa pe forestier, nici nu a fost greu de ales.

5. Cabana Cheia - tunel - Valea Cheia (1 h) - intersectie Pahomie (cam 30 minute)

Savurand un ceai la cabana

La iesire din tunel

Drumul urca bine de la cabana pana la tunelul care permite acestuia sa iasa din chei. Am alergat placut, in urcare. Exista si o scurtatura de la cabana direct la tunel, dar nu ne place: e mai scurta, nu? Apoi urmeaza coborarea luuuuuunga cu serpentine. Cam intr-o ora de la cabana am ajuns inapoi in firul vaii Cheia, iar apoi, dupa ceva mai putin de 30 minute, am ajuns inapoi la masina. Drumul de la cabana pana la masina a avut cam 13 km, nu 8 cum credeam noi.

Tura a durat cam 6:30 h, din care 4:50 h de mers. De la masina e dat ca timp turistic 5 h pana in Stevioara. Ne-am incadrat cu toata tura in timpul acesta :) Oricum, muntele e prea frumos sa treci prin el alergand, asa ca am avut si un total de 1:45 ore de pauze, in care am admirat si am facut poze.

Sambata seara ne-am dus la Draganesti, unde ne-am reintalnit cu Castor si cu noua lui prietena, Suzi, pe care o iubeste mult si cu care se joaca toata ziua:

Pozele le-am pus pe Webshots.

Pedaland spre imposibil - Geiger MTB Challenge 2010, Sibiu

A venit momentul pentru inca una din incercarile grele de anul acesta: Geiger MTB Challenge 2010, ca de obicei la Sibiu. Ovidiu ne-a intampinat si anul acesta cu aproape acelasi traseu frumos si dificil, de 92 km si cu peste 3000 m diferenta de nivel. In plus, l-a asezonat cu niste limite de timp titanice: 5:15 in Paltinis, 6:15 la Calugaru si 8:00 la sosire. Perfecte pentru ca sa te faca sa iti rupi si sufletul din tine. La un astfel de concurs conteaza totul: forma fizica, motivarea, dar si starea tehnica a bicicletei. Orice pauza, o pana sau o alta problema te condamna la descalificare, atat de strans e totul. Se doreste ca tura lunga de la Geiger sa fie o tura elitista, si asa si este in aceste conditii.

Am ajuns in Sibiu sambata pe la amiaza, dupa o traversare de Transfagarasan. Am mers "la consum" si am reusit la iesirea in Cartisoara sa am o medie de 5.9 %. Am ajuns la camping-ul Dumbrava, in zona startului, ne-am gatit niste spaghete (ultima inventie a noastra, de criza: spaghete - 1 RON la primus cu sos la borcan - 4 RON). Un super carbo-loading pentru 2 la pret de 1 gel. Apoi am plecat in oras sa ne plimbam, pe acolo fiind un festival medieval. Mare greseala, nu am montat cortul. Seara, la intoarcere, total surprinzator, a inceput ploaia. Si chiar una puternica. Asa ca am pus cortul cum am putut, pe ploaie, iar acesta s-a udat si noi am dormit in umezeala si frig toata noaptea. Noapte in care a plouat tare si fara oprire.

Dimineata, ploua mocaneste si era foarte frig. Am mai bagat niste spaghete, iar Roxana, care nu se simtea bine, a renuntat la participare. Asa ca eu, dupa pregatiri rapide, in ultimul moment, m-am aliniat la start si i-am dat bataie pe ceea ce cu 24 de ore inainte era traseul ideal, iar acum devenise o mare noroiala. Noroc ca stiam ca noroiul nasol e doar la baza, in padure, iar in zona Magura si Paltinis acesta nu pune probleme. Asa ca am plecat fara frica cu Race King de 2.2 pe spate.

Startul m-a luat oarecum prin surprindere, cu geaca de ploaie pe mine, asa ca la iesire din padure m-am oprit sa o dau jos. Deja am fost depasit de cativa concurenti. Dar mai este destul... M-am descurcat cu RK foarte bine prin padurile pana la Cisnsadioara.

Am intrat pe urcarea spre Magura in mare forma, dar bicicleta nu mai era in aceiasi forma si ea. Au inceput problemele tehnice care ma bantuie de ceva vreme si nu prea mai am bani sa le rezolv: pe urcari denivelate, se schimba singure vitezele pe spate, asa ca pot rula linistit doar cu pinionul mare. Cu un ochi la schimbator, am inceput urcarea destul de bine. In primele curbe, au aparut primii concurenti de la 45 km, care au luat startul cu 15 minute mai tarziu. Mergeau bine, dar pe de alta parte, din varf, ei mai aveau doar de coborat. Eu trebuia sa mai pastrez un pic de energie, nu puteam sa dau tot acum.

Foto: Ciclism.ro

Am ajuns pe Magura cu putin inainte sa se scurga 2:30 h de la start, deloc rau. M-am ratacit apoi putin prin ceata, dar am revenit la traseul initial. Marcajul era bun, dar ceata era atat de deasa ca nu se mai vede nimic. Coborarea pana in Rasinari, introdusa anul trecut, este dementiala. Am reusit sa iau o cazatura intr-o curba, nimic deosebit. La inceputul urcarii pe Valea Caselor, Golgota acestui maraton, in punctul de alimentare aveau batoane Power Gel - super! Am inceput cea mai grea urcare rontaind un baton in timp ce un domn, cred de la Salvamont, imi facea niste poze. Mi-ar place si mie sa am pozele alea, dar nu stiu cum sa dau de ele.... Urcarea e deosebit de tehnica, grea, abrupta, lunga, toate epitetele ce le vreti voi. In plus, timpul trece si CP-ul cu limita de timp din Paltinis se apropie greu.

Toata urcarea m-am consolat cu gandul ca nu o sa prind timpul limita. Ca o sa ma intorc pe sosea. Nu avea rost sa mai continui pe traseu daca ma descalifica, il stiam oricum, ma gandeam ca o sa ma intorc si eu mai repede la Bucuresti. Toate aceste ganduri imi treceau prin cap in timp ce incercam sa-mi gasesc o linie cat de cat de urcare printre bolovanii din jgheabul marcat cu banda albastra si numit Valea Caselor. Cu toate acestea, nici o fractiune de secunda nu mi-a trecut prin cap sa abandonez lupta. Eu stiu o treaba: pana mi se ia jos numarul si cip-ul, dau tot ce am in mine!!! Asa ca am mers la limita epuizarii. Am hotarat sa nu ma uit la ceas pana in Paltinis, sa nu ma descurajez. Cu fericire, am ajuns destul de tarziu la banda rosie din creasta. Insa de acolo, am cuplat foaia mijlocie si, ajutat de cauciucurile Supersonic care pe nisipul ud erau in lumea lor, i-am dat tare. Foarte tare. Cine stie, poate am noroc. Coborarile facute la limita dementei se succedau cu urcari facute in picioare. Simteam ca se blocheaza muschii, ca imi fuge privirea. Dar Paltinisul e aproape. Ies din padure si ajung la drum, la punctul de alimentare. Intreb cu ultimele puteri: AM REUSIT? Ei imi spun in acelasi timp: baga mare, mai ai 2,5 km, poate prinzi sa termini tura. WTF????? Nu aici e punctul de control? Ce stupid!!! Cuplez foaia mare si ii dau cu ultimele puteri. De data asta m-am uitat la ceas: mai aveam cam 8-9 minute. Cam la limita, drumul e in usoara urcare. Din nou, nu ma mai uit la ceas si bag tare. La un moment dat, drumul e blocat de niste X5-uri si ML-uri jegoase care se misca ca melcul. Am beilt **** pana ii depasesc! Ma bag la risc, cu viteza, printre ele, doar ca sa vad ca am ajuns. Sunt in asfalt, la Paltnis. Cu coada ochiului, ceasul se schimba din 15:00 in 15:01. Sunt contrariat si intreb: E OK? M-am incadrat? Ei imi fac semn sa continui si imi zic ca oricum s-a prelungit timpul limita cu 30 minute pe motiv de vreme proasta. Nu stiu daca m-as fi incadrat in timpul initial, probabil ca da, era stupid sa ma opreasca pentru cateva secunde. Dar nu am timp de asta, ii dau in continuare spre mult iubitul de mine jgheab cu bolovani spre Gura Raului.

Dupa o goana pe coline, incepe si jgheabul. Bicicleta trece cu stoicism, in viteza, peste toti bolovanii aia. Stau si ma gandesc cata inginerie si ce materiale performante trebuie sa fie in piesele astea, mai ales in furca, de ma tine de atatia ani la asa solicitari. Creierul alege trasa ideala si mainile ghideaza bicicleta la vale. Dar, la un moment dat, simt ca zbor. Apoi vine impactul pe bolovani, destul de dureros. Apoi, simt ca ma loveste ceva in cap si aud cum se sparge casca. AM CAZUT! Am lovit un bolovan ascuns sub niste crengi, pe care nu l-am vazut din cauza ochelarilor cu noroi pe ei. Sunt plin de sange pe un picior si pe o mana. In rest, sunt OK. Bicicleta e bine. Ma ridic ametit in picioare si ma pun in sa, dar continui mult mai timid. Sunt un pic speriat si nici nu mai am o casca de incredere. N-ar fi bine sa mai pic o data. Ma dau jos pe unele portiuni pe care altfel as fi zburat. Un localnic imi zice ca am ceva la picior. Tot piciorul e plin de sange. Zambesc si ii zic ca m-am lovit un pic.

Urc si serpentinele spre Calugar, dar muschii sunt un pic relaxati de adrenalina si nu pot sa urc cum vreau eu. Ajung in PA la 1:15 h dupa Paltinis. Daca nu picam, cred ca ma incadram in ora aia nenorocita. Cei din CP imi curata ochelarii si eu bag un gel Sponser, care se gaseau pe masa - super!!! Apoi o tai repede in sus spre antena. Stiu urcarea, stiu ca e destul push-bike, dar ma doare ca nu o sa pot sa cobor cum as vrea. Asa si este, pe coborari, din nou, prefer din prudenta sa ma mai dau jos. Pe bucata de drum Poplaca - Rasinari, pe la manastire, e noroi din ala rau. Iau bicicleta pe umar, n-as vrea sa o stric pe ultima bucata. La fel pe urcarea din Rasinari prin padure. Cand noroiul dispare, ma pun pe ea si, parca renascut, o tai pe trail-ul din padure spre sosire. Sunt singur, bicicleta ruleaza in liniste completa, lantul nu scoate nici un zgomot, multumita genialului ulei Finish Line Ceramic Wet cu care l-am dat inainte de start. E un sentiment minunat. Mai depasesc cativa de la tura scurta. La trecerea prin rau, e unu' care-si spala bicicleta fix in drum. Urlu la el sa se dea la o parte. Cata minte sa ai sa faci asta? Din cauza lui, ma opresc in mijlocul apei si pun piciorul jos. Pe urmatoarea bucata il blestem in gand si, nefiind atent la drum, un fagas ma arunca in lateral si pic cu totul intr-o mlastina din aia plina de matasea broastei. Sunt in mlastina pana in gat. Haios! Ma ridic si fac ultima bucata prin padure in viteza.

Trec linia de sosire cu 1 minut inainte de ora 18:00. Asta inseamna 8:15. Nu m-as fi incadrat in timpul initial, dar cred ca daca nu picam pe jgheab reuseam. Sunt multumit de mine. A fost un traseu greu, am tras tare. Sunt fericit! Si asa arata un om fericit dupa ce a terminat tura lunga la Geiger!

 Au luat startul cam 62 de curajosi. S-au incadrat in timpul prelungit 30. Eu am terminat al 20-lea, al 9-lea la categoria mea de varsta. Felicitari tuturor, a fost o provocare pe cinste!

Rezultatele, traseul si multe poze le gasiti pe site-ul maratonului. Ceva poze facute de Roxana le gasiti pe Webshots (daca va trebuie vreo poza de acolo in rezolutie mare, sa-mi scrieti).

In inima Apusenilor, la pedale si in alergare

Am avut din nou doua zile si doua trasee de vis, in inima Apusenilor, munti atat de dragi mie, atat datorita faptului ca sunt muntii copilariei mele, cat si datorita faptului ca se potrivesc la fix cu pasiunile mele: MTB-ul si trail-running-ul.

Sambata a fost ziua de pedalat. Am zis sa incercam ceva nou. Si, daca e Cluj si e cu pedale, e de pe Harta lui Mititeanu. Si, cum ne-am obisnuit de cand exista acest nou instrument al distractiei, Mititeanu "loveste din nou". Nu in sensul rau, ba chiar in cel mai bun sens al cuvantului, dezvaluindu-ne o noua urcare HQ in creasta muntilor Gilaului. Ea incepe din Somesul Rece si se numeste valea Caprita.

Se pare ca tiparul pentru a face ceva mai "hardcore" devine clasic. Iei harta, cauti un traseu recomandat doar intr-un singur sens si... te duci sa-l faci invers. Satisfactie garantata!!!

Dar sa vedem despre ce e vorba. Planul initial era sa urcam pe Caprita si sa urmarim apoi creasta pana la Blajoaia, locul unde mi-am petrecut in tabara verile cand eram un mic pustan zglobiu iar Ceausescu isi traia ultimii ani si pe care nu l-am mai revazut de atunci (locul, nu pe Ceausescu). Dar s-a intamplat ceva total neasteptat. Zona era plina de nori negri, tuna si dadea cu traznete pe toate crestele din jur. Asa ca traseul, din pacate, s-a modificat si nu a mai ajuns la destinatie. Deci, vom reveni!

Astfel traseul urmat, pentru a ocoli furtuna, a fost: urcare pe Caprita (uau, inca nu-mi revin de ce faina e treaba pe acolo), un pic de creasta, coborare spre Paraul Negru, traversat pe valea Dumitreasa, urcat pana in creasta, coborat pe Irisoara si Somesul Rece. Traseul pe Bikemap si in poze:

Am plecat de la urcarea de la Pape (pe unde speram sa ne intoarcem) in sus spre vale. Intrarea pe Caprita e usor de gasit, iar forestierul incepe sa urce destul de serios. Urcarea de MTB perfecta, la limita placutului. Drumul se termina insa intr-o poiana, unde se poate continua pe trei directii, in fata/dreapta/stanga, pe trei torenti bolovanosi.

Conform hartii minune si contrar track-ului facut de acasa care imi zicea inainte, o iau pe valea din dreapta (versantul stang), desi aceasta arata destul de "periculos" Se urca cu bicicleta in spate peste bolovani, cu portiuni de adevarat "canioning". 

 Dar, ca de obicei, mergem pe mana hartii care, nici de aceasta data, nu da gres. Dupa vreo 2-300 de m de carat bicicleta in spate, in versantul stang apare, surpinzator, DRUMUL. Care, dupa primii 20 m, devine chiar ciclabil. In totalitate. El tine o curba de nivel si se transforma in single-track pe urma de busteni trasi, coborand intr-un afluent al Capritei.

De aici, din nou pe mana hartii, mai bagam o sesiune de max. 100 m de carry-bike in sus pe rau in cautarea drumului. Drum care, evident, ne apare ca prin minune intre boscheti. Continuam pe el si dam intr-o faneata unde o familie de pocaiti autohtoni (o specie enervanta de localnici convertiti de care s-au umplut Apusenii) se uita la noi cu mirare si cu un soi de ura in ochi cum numai exemplarele astea pot sa o arate. In asteptarea Roxanei, incerc sa schimb doua vorbe cu acestia, dar nu imi raspund si mi-o reteaza din scurt. 100% diferiti de romanii nostrii ortodocsi, pe cale de disparitie prin catunele din Apuseni, atat de prietenosi si iubitori de a schimba o vorba cu cineva.

In fine, continuam printr-un catun si pe niste urcari dementiale pana in creasta. Intre timp, peste tot in jur tuna si fulgera, iar pe la Pape si spre Marisel e furtuna. La noi deasupra e inca senin, asa ca sper sa putem sa continuam pe creasta spre Blajoaia. 

Treaba merge oarecum, dar pana la coborarea spre Paraul Negru (cea de la Maros), unde calea pe creasta ne e blocata de un nor negru si de traznete care lovesc fix pe unde urmeaza sa trecem noi. Asa ca, vrand-nevrand, o luam la vale. Insa doar pana in firul paraului, de unde hotarasc sa trecem spre Dumitreasa ca se pare ca in directia aia e vremea buna. Zis si facut, am trecut si am urcat pe vale pana in primul catun, de unde am vazut pe harta un traseu spre valea Irisoara si spre Blajoaia. 

 Din pacate, pe bucata spre Irisoara, care se desfasoara pe niste drumuri de TAF noroiase, am ratat undeva o intersectie la dreapta si am iesit din nou spre creasta. Ora era tarzie, aproape 18, asa ca am continuat pe creasta pana la drumul ce coboara pe Irisoara, pe care l-am urmat intr-o lunga coborare, continuata pe Somesul Rece, pana inapoi la masina. 

 Aceasta coborare "plictisitoare", daca era vreme mai buna, urma sa o "picantizam" cu o urcare si o traversare a satului Maguri iar apoi o urcare pe Drumul Generalului si coborare la Pape. N-a fost sa fie, asa ca ramane pe data viitoare. Oricum, voi mai face multe zeci de ture in zona. Chiar daca o stiam cat de cat, harta minune mi-a deschis ochii spre multe posibilitati de care habar n-aveam.

Duminica a fost zi scurta, dar intensa. Am descoperit pe Google Earth un drum care urca din Rogojel spre Vladeasa, pe piciorul cu cabana, si care permite practic sa faci din Rogojel un circuit, fara sa treci de 2 ori prin acelasi loc. Drumul fiind si mai moale decat urcarea clasica pe traseu, se preteaza la trail-running. Asa ca, iata, tura perfecta de antrenament de trail-running de 20 km cu 1000 m diferenta de nivel pe Runmap si in poze:

Ce sa zic, eu am fost in mare forma si am inceput direct in alergare sustinuta,.In spate, urca un camion SR plin cu turisit veseli, care ne-a urmarit tot drumul pana la Pietrele Albe. Uneori disparea, alteori (dupa o pauza de alergat) reaparea in spatele nostru. I-am spus Roxanei sa isi inchipuie camionul ca fiind concurentii din spate. Pana la urma l-am umilit, el ajungand la Pietrele Albe cand eu ajungeam in creasta :)

I-am dat cat am putut de tare pe urcarea in creasta din Pietrele Albe. Mi-a luat totusi ceva mai mult de 10 minute.

Nici coborarea de la statia meteo nu a mers ca pe roate, dar am alergat-o. A fost o tura departe de cea de la Ciucas, unde ne-am simtit perfect. Timpul total pentru tura, de 3:30 h, reflecta acest lucru si ma cam nemultumeste, dar totusi, a fost o dimineata placuta de duminica, nu un concurs, fara geluri si energizante. Mie GPS-ul imi arata cam 1 ora de stat, deci am alergat cam 2:30. Suna mai bine. Media la alergat e de 7,9 km/h. Cam naspa. MPC se apropie, si mai avem mult de lucru.

Apropo, m-am cantarit inainte si dupa tura de alergat. Inainte aveam 84.9 kg iar dupa, 81,9 kg. Cu toate ca am baut vreo 2-3 l de apa pe traseu, m-am deshidratat 3 kg. Impresionant!!!

Cu Focul Viu la cautat pesteri la Tismana

Dupa o pauza de cativa ani de mers in tura de vara a clubului am zis sa mergem si noi sa dam o mana de ajutor la sistematizarea Bazinului 2116 Tismana ca de multa vreme se lucreaza si in ultimii doi ani lucrurile au cam stagnat. Vineri seara ne strangem si cu greu reusim sa ne urnim din Bucuresti pe la sapte seara. Dar cum traficul este infernal abia pe la opt si jumatate intram pe autostrada. Pe drum avem parte de o furtuna cu tunete si fulgere cum rar mi-a fost dat sa vad. Pur si simplu pe masina cadeau galeti de apa iar pe drum curgea raul. La Tismana ajungem pe la unu noaptea iar pe la doua reusim sa ne punem la somn. Dimineata pe la opt sar din cort mai mult din cauza caldurii si incerc sa ma adun. Lumea e treaza asa ca la o cafelutza facem planul de atac si stabilim echipele. Avem de identificat si cartat in jur de 18 pesteri. Se contureaza trei echipe. O echipa merge la cartat Pestera cu Apa de la manastire, alta echipa merge sa caute pesterile din spatele Manastirii. Eu cu Horatiu, Mircea si Monica avem de cautat pestera de sub Vf.Ciclovina. Intre timp se pune masa si iar o cafelutza si uite asa se face ora unsprezece. Nu inteleg cum de reusim sa tragem in halul asta de timp. Pana la urma pe la 11 ne urnim si fiecare merge la treburile lui. Mergem cu masina pe Valea Tismanei pana intr-un soi de parcare unde incepe si marcajul triunghi rosu.
Urcam prin padure urmand marcajul si ajungem la primul schit. De aici marcajul care urca pe Vf.Ciclovina este punct albastru, triunghiul rosu ajungand pana pe Oslea. Traseul urca domol in anumite locuri, pieptis in altele. E un traseu neasteptat de frumos dar nu avem prea mult timp de pierdut caci avem de cautat pesteri identificate acum 30 de ani si stiu ca intre descrierea ce o avem noi si situatia din teren pot fi diferente considerabile. Pe drum gasim pe copaci placutze de lemn cu tot felul de povesti.


Pe vremuri se pare ca nu exista chat, facebook sau twitter iar oamenii aveau timp sa nascoceasca basme. Noi continuam urcusul si mai repede decat ne asteptam ajungem la Schitul de langa varf. Suntem imbiati cu sarmale si mamaliga dar hotaram sa ne facem mai intai treaba si apoi sa mancam. Asa ca coboram in saua de sub varf de unde teoretic incepe cautarea noastra. De aici incepe aventura, cautam in sus, in jos, mergem pe curba de nivel dar nimic.

Pana la urma revenim in sa, coboram 20m mai jos practic suntem sub perete si incepem iar sa cautam la baza peretilor de calcar. Pana la urma Horatiu zareste o deschizatura 10 m mai sus asa ca plini de entuziasm urcam pana acolo. Dar surpriza, pestera nu are 25m ca in descriere are doar 9m. Asta este, o cartam facem cateva poze si ne pregatim de coborare.
Dar nu mai facem acelasi drum la intoarcere, mergem pe curba de nivel, ocolim varful si ajungem in traseu dar mult mai jos. La ora patru ajungem la masina si speriati de cateva tunete ne grabim sa ajungem la pensiune. Ajungem la pensiune si rand pe rand apar si ceilalti. Fiecare povesteste ce a facut si se pare ca am facut treaba buna toti. Ne asezam la masa si apoi vedem in functie de vreme ce se mai poate face. Se pare ca totusi ploaia ne ocoleste si cum este abia ora cinci mai avem mult timp la dispozitie. Radu ne spune ca a identificat doua intrari de pestera langa pod dar una are intrarea colmatata. Si pentru ca sunt la moda miscarile feministe impreuna cu Roxana si Monica hotaram sa facem echipa "8 martie - egalitate de sanse" si sa mergem sa decolmatam intrarea pesterii. Ne inarmam cu harlet, lopata si cazma si impreuna cu Radu si Horatiu mergem la locul faptei.


Ajunsi la gura pesterii constatam ca e curent de aer ceea ce inseamna ca exista o sansa sa gasim ceva. Genul asta de activitate ma entuziasmeaza teribil, as putea sa sap doua zile non stop desi stiu ca sunt sanse mici sa gasesti ceva. Asa ca nu stam pe ganduri si ne apucam de treaba.

Treaba merge cu spor asa ca dupa vreo doua ore de scos pamant reusim sa facem o intrare cat sa se strecoare un om taras. Dar nu om ca Horatiu, unul asa ca mine sau mai slab. Hotaram sa venim a doua zi cu Mihai si Maria sa cartam pesterile, ei fiind copii si deci cei mai mici dintre noi au cele mai mari sanse sa intre in pestera. Mergem si la a doua descoperire a lui Radu dar aici intrarea e si mica. Le lasam pe amandoua pentru a doua zi. Seara la masa facem bilantul zilei si putem spune ca treaba a mers bine. Am cartat sase pesteri si am identificat 4. Maine continuam sa cartam si sa identificam pesteri noi. A doua zi ma trezesc la sapte, cu ganduri mari. De data asta echipa noastra de cautat de ieri s-a restrans la mine si Horatiu. Avem de mers pe Valea Sasa sa cautam doua pesteri. Una mica pe care nu speram sa o gasim si alta mare, de vreo 80m. Se mai fac doua echipe de cautat. Una merge la pesterile din spatele manastirii si alta mai sus de Pastravarie unde ar trebui sa fie pe langa pesteri si un aven. Azi se pare ca oamenii sunt mai greu de urnit. Eu si Horatiu reusim sa fim gata la 9 jumate. Dar trebuie sa mai asteptam si pe ceilalti sa ii luam cu masina pana la Manastire. Oamenii se misca in reluare si nu prea inteleg de ce, ca doar ieri nu am fost la maraton :d. Se pare ca m-am obisnuit cu alt stil de viata. Imi place sa ma trezesc cat mai devreme si sa fac cat mai multe lucuri. Ca doar si timp de odihnit e din belsug. Se face ora 10 si oamenii inca nu s-au strans. Incep sa imi pierd rabdarea, nu mai am nervi sa mai stau nici un minut. Am atata energie ca as vrea sa le dau si celorlalti doar doar se misca mai repede. Sincer nu inteleg placerea asta de a sta si a pierde vremea. Mai trece un sfert de ora si cum lucrurile nu se indreapta imi iau rucsacul si plec pe jos, or sa ma recupereze de pe drum. Dupa vreo 10 minute de mers, opreste masina si ma recupereaza si pe mine de pe drum. Ajungem la manastire, punctul de plecare spre Valea Sasa. Dupa descrierile ce le avem ar trebui sa le gasim destul de repede. Dar noi stim din experienta ca lucrurile in teren stau altfel. Urcam pe versantul din dreapta pe primul valcel care se contureaza mai bine. Urcam 50 m diferenta pana ajungem la un soi de poteca. Aici apar primele blocuri de calcar. Mergem pe curba de nivel urmarind la baza blocurilor doar doar gasim ceva. Ne uitam dar nu vedem nimic. Mai urcam putin si cum panta e din ce in ce mai tare Horatiu hotaraste sa urce doar el pentru ca 50m mai sus apare un alt rand de blocuri de calcar. Dupa nici 10 minute imi zice ca a gasit Pestera cu Pinten, adica aia mica pe care nu speram sa o gasim. Dar cum era de asteptat intrarea e colmatata si trebuie sa revenim sa decolmatam intrarea ca sa o putem carta. Dar e bine ca am localizat-o. Hotaram sa coboram inapoi in vale si sa reluam cautarea pentru a doua pestera. Incercam sa identificam un alt valcel pe care se poate urca. Continuam si pe vale dar hatzasul e asa de mare incat dupa ce ne zgariem bine de tot hotaram sa ne intoarcem si sa urcam pe undeva pe versant. Oricum am mers mai mult decat in descrierea lor. Urcam pe un soi de valcel, totul se rupe cand pasesti. Senzatia e stranie, copacii pe care pui mana sa te sprijini sunt putrezi. E clar ca pe aici n-a mai fost nimeni de multa vreme. Ajungem la carare si la baza blocurilor de calcar. Conform descrierii suntem pe drumul cel bun. Continuam pe poteca la baza blocurilor si cercetam fiecare fisura si crapatura. Dar nimic. Continuam pana jonctionam cu poteca de la prima pestera si tot nimic. Ne intoarcem sa mai cercetam o data blocurile de calcar, poate ne-a scapat ceva. Dar se pare ca atat ne-a fost norocul pe ziua de azi. Oricum trebuie sa revenim in zona sa cartam prima pestera si atunci o mai cautam si pe a doua. Dar la toamna, cand nu mai sunt hatzasurile asa mari. Ne intoarcem la masina dupa vreo 3 ore jumate de umblat si mergem la pensiune unde ne intalnim cu Radu si echipa de cautat de la Manastire. Horatiu merge cu Monica si cu copii sa carteze cele doua pesteri de la pod iar noi ne strangem corturile si ne pregatim de plecare. Nu inainte de o masa gustoasa servita de gazda noastra la Pensiunea Magnolia, o pensiune unde cu siguranta o sa revenim cu mare placere. Bilantul pe cele doua zile: 8 pesteri cartate si 7 identificate. Speram ca in maxim doua ture sa terminam zona Tismana si apoi sa ne concentram pe ultimul deal din bazin.