11...9...7...5:40 !!! MPC 2010 - rasplata tuturor eforturilor

Sunt un produs al MPC-ului. Exist pentru ca Maratonul Piatra Craiului exista si, mai ales, pentru ca in 2007 ne-am intersectat drumurile. Eu, un montaniard astenic dornic mai mult sa rada o bere (a se citi o lada) dupa o zi petrecuta sub un brad la intrarea unei pesteri, el, o provocare la care indraznesc sa raspunda doar cei mai buni dintre cei buni. Nu stiu nici acum ce a fost in capul meu in acea toamna ploioasa. Probabil mandria ca am reusit sa termin ultimul cateva maratoane de MTB, pe cand nu mai era nimeni la finish si organizatorii strangeau catrafusele, m-a facut sa ma inscriu la un concurs la care clar n-aveam ce sa caut. Atunci, in acea zi ploioasa de octombrie, doi neuroni au facut o sinapsa noua pe undeva prin emisferele cerebrale. In acea seara, pe intuneric, treceam linia de sosire, dupa 41 km de tras de mine, timp de aproape 11 ore. Tot atunci, am inteles ca sportul e ceea ce imi doresc pentru viitor, in locul combinatiei certe de ciroza cu  cardiopatie ischiemica ce ma astepta cu siguranta nu departe in viitorul sumbru, viitorul unui iubitor de bere de 120 kg.

Timpul a trecut atat de repede... Alergare in jurul blocului, alergare pe stadion, alergare in parc, alergare pe dealuri, alergare pe munte... Incet, pe raftul din garsoniera din Bucuresti s-a adunat o colectie de cateva perechi de adidasi terminati. Durerile de genunchi si de tibie care ma macinau au inceput incet sa dispara. Pas cu pas, dar fara graba, rezultatele au inceput sa apara. Iar la MPC, in fiecare toamna, m-am prezentat ca si la un examen final. Un examen pe care, an de an, m-am incapatanat sa-l trec cu (mai) bine:

                                2007 - 11 h / 120 kg
                                 2008 - 9 h / 105 kg
                                  2009 - 7 h / 97 kg

Si a venit si ultimul examen. Examenul pentru care mi-am lasat picaturi de sudoare pe multe carari de munte. Un examen la care am sperat sa indraznesc sa reusesc mult mai mult.Am reusit, din nou:


                                2010 - 5:40 h / 83 kg

Asa s-a terminat un an plin de rezultate bune. Locul 15 din 126 la categoria mea, locul 45 din 317 la masculin open, "vecin" de clasament cu adevarate personalitati ale alergarii din Romania. Un loc la care nici nu visam vreodata. Si o greutate normala, la care nici nu indrazneam sa visez acum 3 ani...

Ce urmeaza in 2011? Simplu, voi reveni cu un rezultat sub 5 ore. Acum stiu ce am de facut si, mai ales, simt ca se poate. Abia apoi voi incerca sa ma lupt cu oameni, nu cu kilograme si cu minute...

Vesel, pe la km 38
Foto: Dani Ilovan

Si acum (pentru cine are rabdare sa citeasca), urmeaza povestea mea, asa cum am trait 5:40 ore de vis pe cararile craiesei muntilor:

Dupa o noapte in care n-am dormit foarte bine de emotii, visand diversi cunoscuti care ma incurajau la concurs, dupa un mic dejun delicios pregatit de cei de la Casa Dode, m-am aliniat impreuna cu Roxana la start. Roxana avea probleme cu un genunchi destul de nasoale, dar a zis ca incearca. Nu a putut sa alerge, a renuntat la Gura Raului.

Startul s-a dat in ritmuri de Phoenix, dupa o hora a castigatorilor. Din pacate, atmosfera celor mai din spate a fost mai putin incendiara, muzica fiind la un volum cam mic. Startul s-a dat fara sa se numere in cor, un alt moment deosebit si motivant care a lipsit. Dar as putea spune ca acestea au fost singurele mici neajunsuri a unei noi organizari perfecte.

Si a inceput alergarea. Primii km sunt intotdeauna cei mai demoralizanti, mai ales pentru incepatori. Alergand in ritmul tau, pe langa tine trec zeci de concurenti cu o viteza fantastica. Nu-i stress, la primul deal ii gasesti de obicei prin sant scuipandu-si plamanii. Dar ramane un factor demoralizant, mereu te gandesti daca nu cumva chiar mergi asa prost... Totusi, privind in jur ii vezi pe cei "grei", alergand pe langa tine. Uneori mai si depasesti cate unul care stii aproape sigur ca va ajunge inaintea ta si te gandesti ca poate mergi chiar prea repede. Important este ritmul, suficient de alert cat sa nu ramai in urma dar si temperat de gandul ca mai sunt 40 km in fata. Asa, in ritmul meu, am inceput urcarea pe macadam spre Botorog si apoi, pe poteca spre Magura, am inceput sa mai depasesc ici-colo, iesind in drum intr-o mica coloana ordonata. Aici, diferenta mare fata de anul trecut este ca acum nu intampinam nici o problema in a alerga toate zonele de plat intr-un ritm bun, in a cobora in mare viteza si in a alerga si pe urcarile nu foarte abrupte. Pe urcarile abrupte, adopt metoda mea de mers cu betele cu pasi mari, metoda care nu ma oboseste deloc si pana acum am vazut ca depaseste orice alergator. Tot asa, in sus si in jos, ajung la Casa Folea in putin peste 50'. Urcarea in saua Joaca pur si simplu ma unge pe suflet si reusesc sa ies din panta in poiana in alergare sustinuta. Cobor spre Table cu viteza moderata, sa nu declansez o durere de ficat. Pe aia o pastrez pentru Spirlea. Dau pe gat un pahar de Sponser rece ca gheata si un gel la PA dupa fix 1:20 h.

Poienile pana la urcarea de la Funduri se succed rapid, alerg oarecum singur, un pluton mai mare a disparut in fata. Dar vine specialitatea mea, urcarea, si apare in fata si plutonul pe care il depasesc lejer pana la iesirea din padure. Acolo, sus pe deal, mai vad un grup de baieti insirati dupa... Gianina. Am zis in sinea mea ca nu e rau, Gianina scoate sigur mai bine de 5:30, e un pacer bun la faza asta. Insa trag bine pe urcare si distanta scade, astfel incat incep sa-i depasesc pe baieti pe rand si, inainte de a intra in padurea de la Funduri, trec si de Gianina si o salut. Ma bucur, inseamna ca o sa ne mai vedem odata, pe undeva pe coborare unde o sa treaca glontz pe langa mine (asa a si fost). Ajung dupa o discutie despre schiuri si legaturi cu baietii de pe traseu in saua Funduri, dupa fix 2:15 h. Stiu ca sunt in fata, sunt incantat ca am depasit o gramada de lume, dar vine "calcaiul lui Ahile" - coborarea, unde cred ca voi pierde aproape toate locurile pe care le-am castigat... Poate o sa mai recuperez ceva spre Diana...

Treaba nu a fost asa sumbra. De fapt, pe coborarea pe Valea Urzicii chiar am alergat, grohotisul fiind totusi un teren care imi place si, spre surprinderea mea, am depasit eu mai mult decat am fost depasit. Situatia a fost la fel pe poteca pe la Cerdac, Marele Grohotis si Umeri. Ma mai depaseau unii daca faceam o pauza de baut apa, dar ii depaseam destul de repede inapoi. Durerea cea mare a venit unde terenul tehnic a facut loc celui simplu: de la Spirlea in jos, mai ales pe parau, oricat de tare am tras, vreo 20 de concurenti au trecut pe langa mine ca vantul, nici n-am apucat sa vad cine. Am recunoscut-o pe Gianina cu care am schimbat doua vorbe. Fiindca am tras destul de tare, m-a apucat si durerea de ficat, care m-a facut la intrarea pe forestier sa merg incovoiat de durere. Trebuie sa imi dau seama ce sa fac cu asta, ma loveste mereu pe coborari si imi trece doar la primul plat. Am inteles fenomenul, cu diafragma si legatura ei cu ficatul, dar de ce eu o patesc asa, mereu? Poate ar trebui sa donez o parte din el :)

Cum era de asteptat, pe plat durerea a disparut instantaneu si a fost inlocuita de emotie. Trei ani la rand, aceasta a fost pentru mine cea mai grea bucata - forestierul pana la Plaiul Foii, dar acum stiu ca sunt mai bun. O voi alerga toata, fara nici o secunda de pauza. Si asa am si facut, ba mai mult, fara probleme. Am ajuns la Plaiul Foii in fix 3:50 h. Nu foarte stralucit, am facut din Funduri 1:35 h. E clar ca aici e loc de imbunatatire la greu. Antrenament pe coborari + rezolvat problema cu ficatul cumva.

Din Plaiul Foii plec increzator, dupa nici un minut. Vine partea mea preferata, Diana, unde o sa depsesc pe toata lumea. Sau asa imi aduceam eu aminte. Socoteala nu s-a mai potrivit... Acum ma alergam cu concurenti mult mai buni, nu mai treceam asa pe langa ei zambind ca anii trecuti. I-am cam depasit pe toti pana sus, dar foarte greu si nu i-am lasat mult in spate. Dar cel mai interesant a fost ca urcarea asta care de obicei m-a relaxat inainte de ultima mare coborare, de data asta m-a rupt. Muschii protestau, se vedea ca am tras tare pana acolo... In fine, a trecut si Diana, coborarea spre Coltii Chiliilor a fost deosebit de alunecoasa. M-au depasit unii care alergau de parca aveau lipici pe talpa, trebuie sa studiez problema, sa calc cumva mai perpendicular pe sol (asa pareau ca faceau ceilalti). Dupa Chilii, a urmat lunga poteca spre Zarnesti. De data asta, am alergat-o binisor. Am decis sa nu ma mai uit la ceas si sa trag cat pot. Am depasit un singur concurent, cam demoralizat, pe care am incercat sa-l revigorez moral. Era atacat de problema psihica a ultimilor km. N-am reusit, asa ca l-am lasat in urma si am taiat-o in jos pe pasune pana la intrarea in oras. Acolo, ca un gust amar, erau din nou copiii care incercau sa te indrume pe un drum gresit. Asta e, suntem un neam de cercopiteci si asa crestem de mici, nu sper sa gasesc vreodata aplauzele localnicilor pe care le vad la maratoanele de afara. Cu gandurile astea, ignorand micii cercopiteci, aud talangile de la sosire, iau ultima curba si trec fericit linia de sosire. Ma uit la ceas si ma bucur de rezultatul bun, dar constientizez ca este doar un pas spre ceva mai bun, ca lupta mea nu se termina aici. Vreau mai mult, pentru ca stiu ca se poate !!!

Asa s-a terminat pentru mine un nou MPC si un nou an de concursuri. Acum stau la calculator, ascult ploaia de afara in durerea ultimelor semne de febra musculara, ma revitalizez cu mierea excelenta de la Silviu Manea (un super apicultor, daca nu stiati) si astept sa vina zapada si sa dau tot ce pot la un alt sport pe care-l iubesc atat de mult, schiul de tura!!!