Monday, November 12, 2012

Eu sunt Rares Mihai!


Salutare la toata lumea! Eu sunt Rares Mihai si abia astept sa va cunosc pe toti! Sunt micut, am deja 2 luni jumate', dar cand am venit am fost si mai mic, micut de tot. Am stat inchis in incubator din 4 septembrie si am asteptat cu nerabdare sa ies in lume. Acum am peste 2 kilograme jumate' si sunt plin de energie si voie buna... Abia astept sa ajung acasa, ma asteapta Castor, iepurasii si caprioarele... Vreau si eu sa ma dau cu bicicleta, sa alerg si sa schiez, poate si sa inot, ca parintii mei nu stiu.... Sunt nerabdator si promit sa va aduc si eu povestiri frumoase, mami si tati mi-au promis ca o sa imi arate multe locuri minunate! Pana atunci, mai punem niste poze dulci...

una cu mamica la spital


una de cand aveam o luna


I WANNA ROCK!!!


Ne mai auzim, va pup pe toti!










Sfarsit la sfarsit de sezon - Arges Autumn Race

N-am numarat exact, dar cred ca au fost vreo 20 de concursuri de bicicleta anul asta.... Prea mult.... Mi-e dor de o tura linistita cu prietenii, de stat cu burta la soare pe pajiste... Din pacate, anul s-a cam incheiat. Si am decis, cu greu, sa ma mai duc la un concurs - la Arges Autumn Race - fara nici un chef de alergatura, dar curios de rezultatele muncii depuse de Viorel pentru a ne oferi un traseu care sa ne faca sa chiuim. Jur ca n-am avut atata sictir de a alerga la un concurs in viata mea. Unde mai pui ca e un XCO, departe de a fi pe lista mea de preferate. Dar a compensat o pofta de traseu, dupa toate filmele pe care le-am vazut. Asa ca am mers pentru o duminica de noiembrie cu MTB de calitate. Si a fost de calitate!

Foto: Dan Mazilu

Foto: RTBikers

Foto: Mihai Dinculescu

Concursul a mers cat de prost putea sa mearga: nici eu n-aveam chef, nici bicicleta nu colabora, avand probleme serioase cu schimbarea vitezelor. M-am oprit de multe ori sa reglez schimbatorul, de vreo 2 ori am desfacut cablul din el si l-am reglat de la 0. Ceva scapa undeva. In fine, mizerii, trebuie sa amintesc mai mult ca am savurat totusi fiecare parte din traseu, urcarile sfasietoare, coborarile in cap, scarile artificiale care prima data mi-au dat un pic de fiori.... Am avut ocazia sa-i privesc si pe greii Tudy si Kelemen, pe care de multe ori cand ma depaseau chiar ma dadeam jos sa-i vad mai bine. M-am simtit minunat, nu am tras deloc de mine, a fost o zi frumoasa. La final, am iesit pe 5 din 9 la categoria mea, dar locul 4 era la maaare distanta, de vreo 2 ture. Da' pe bune ca nu de aia venisem acolo. Am ramas cu amintirea unei superbe zile de toamna pe MTB si, ca de obicei, cu un set de poze de exceptie de la minunatii fotografi....

Foto: Florian Raducanu



Foto: Viorel Micu






Monday, October 22, 2012

Cupa Vladeasa la MTB - un concurs neasteptat de "tare"

Sfarsitul sezonului mi-a adus o mica bucurie personala, un concurs de MTB in muntii Vladeasa, langa Cluj, una din zonele mele de suflet. Chiar daca e departe acum de mine, n-as fi putut sa lipsesc de acolo pentru nimic in lume. Asa ca am purces la drum....

Sincer, nu stiu de ce, ma asteptam la un traseu asa, mai relaxant, mai de toamna. Chiar nu inteleg de ce simteam eu asta, cand pe site scria mare 68 km cu 2300 m diferenta de nivel, treaba care nu e putin. In teren, aproape 15-20 km au fost pe semi-plat, deci toata diferenta asta de nivel s-a adunat pe mai putin, pe vreo 40-50 km.

Evenimentul a fost organizat de Salvamont Vladeasa, aceiasi care au organizat si superba Cupa Vladeasa la schi-alpinism. A fost o buna ocazie sa ma intalnesc cu cativa din vechii mei colegi speologi si alpinisti din Cluj, am avut ocazia sa mancam un super-gulas la ceaun facut de maestrul bucatar Vali Coman - la discretie, am mancat 2 portii., a fost muzica live, lume de calitate, ce mai, o zi extraordinara binecuvantata si cu o vreme de exceptie, cu soare cald si binevenit in prag de iarna.

Foto: ATTA Cluj

  Foto: Szakács Zoltán

Despre concurs, a inceput destul de usurel, asa ca i-am dat mai tare la inceput. N-am prea fost in mare forma, dar nici praf nu pot spune ca eram. Am mers binisor prima jumatate de traseu. Singura chestie e ca cei din Cluj sunt mult mai buni pe partile tehnice decat cei din sudul tarii, merg mult mai bine pe coborari, pe urcari abrupte, cred ca se datoreaza faptului ca au o gramada de etape de XCO si s-au obisnuit cu traseele dificile. Oricum, dupa vreo 8 km de urcare de dificultate medie, o creasta deluroasa si inca vreo 10 km de drum de contur la lacul de pe Valea Draganului, am ajuns la punctul de control de unde urma partea cea mai grea, urcarea pana pe creasta muntilor Vladeasa, pana aproape la 1800 m.


De aici, totul a fost mult mai greu decat ma asteptam. Practic, toata urcarea a fost un push-bike de cativa km si 700 m diferenta de nivel, care ne-a luat majoritatii concurentilor mai mult de o ora sa-l parcurgem. Terenul a fost greu, in multe locuri cu bolovani, unde era mai eficient sa cari bicicleta in spate. Din loc in loc mai mergea sa dai cateva pedale, dar iar trebuia sa te dai jos in 50 m, asa ca nu prea merita ca timp. Practic, desi eu sunt obisnuit cu astfel de greutati, de data asta urcarea m-a pus la pamant. Cred ca nu eram pregatit psihic, am suferit de boala clasica, imi facea impresia ca fiecare panta e ultima, credeam ca sus e gata, evident nu era asa.... Chiar nu stiu ce a fost cu mine, de obicei sunt mai tare psihic pe treburile astea. Mi-au cam cedat muschii, am fost depasit pe urcare de vreo 4-5 concurenti.... Practic aici s-a prabusit tot pentru mine.


Din creasta, lucrurile s-au mai "asezat", a urmat coborarea pe bolovani pana la cabana de la 1400, apoi dupa inca cateva urcari mai dure dar practicabile (pe unele din pacate n-am mai avut puterea sa le urc, desi stiam ca pot), a inceput o coborare lunga prin niste catune de munte, presarata ici-colo cu cate o mica contrapanta. Nu departe de finish, daca tot era ratat concursul ca si rezultat pentru mine, m-am oprit sa ajut un coleg sa-si repare lantul, dupa care am mai coborat un pic si am trecut si eu linia de sosire dupa mai bine de 5:30 ore!!! E cred cea mai mica medie de viteza pe care am scos-o la un maraton in ultimii ani: 12,6 km/h!!! Chiar si castigatorul, Marton Blazso (sper ca asa se scrie) din Ungaria, a scos doar putin sub 4 ore. Sa zic eu, poate daca mergea bine reuseam sa scot un pic sub 5 ore, dar in nici un caz mai bine.

  Foto: Igor Stirbu

Ca si concluzie, a fost un traseu superb, daca ar fi sa excludem push-bike-ul ala care chiar si mie care sunt iubitor de asa ceva mi s-a parut exagerat. Dar na, a fost acolo pentru toti, poate nu am fost eu in forma, m-as fi bucurat probabil de el in alta zi. Au fost concurenti foarte valorosi, pentru ca premiile au fost foarte mari. Sunt bucuros ca organizatorii sunt hotarati sa repete experienta la anu', dar mai ales ca doresc sa mute mereu concursul in alta zona a muntelui, pe alt traseu. De asemenea, sunt nerabdator sa vina Cupa Vladeasa la schi-alpinism. Si mai sunt plin de regrete ca n-am putut sa raman mai mult, pana la premiere si la cheful cu muzica live de seara. Felicitari echipei de la Salvamont care a reusit sa faca un concurs superb de MTB, chiar daca e prima lor experienta in aceasta disciplina.

Saturday, October 06, 2012

Maratonul Piatra Craiului 2012 - un chin previzibil

Anul asta, din variate motive, n-am apucat sa pun piciorul pe munte, doar in pedala. Practic de un an de zile n-am mai calcat o poteca, n-am mai coborat un deal, decat la tura de la Transylvanian Adventure, unde s-a mers oricum in alt ritm. Am mai alergat de doua sau trei ori in parc, o data 12 km dupa care n-am mai putut umbla vreo 3 zile.

Acum e miercuri si am reusit sa cobor scarile fara balustrada :)

Una peste alta, anul asta am neglijat de tot alergarea, datorita problemelor din primavara cu un genunchi si un tendon si, probabil, a fost o decizie inteleapta, deoarece acum nu mai am nici o problema. Dar, inca de atunci, am zis ca voi reveni la MPC. Bine, ma gandeam ca ma mai si antrenez un pic, dar n-a fost sa fie.



In fine, am promis ca la MPC ma duc si din spital daca trebuie, asa ca m-am prezentat la start intr-o zi minunata de toamna, perfecta de alergat.



Spre surprinderea mea, am reusit sa alerg fara oprire pe drum pana la intrarea pe poteca, dar apoi deja dadeam semne de slabiciune. Am mers modest pana la Table, am urcat modest pana la Funduri unde am ajuns cam dupa 2:30 h. Ma rog, inca nu era asa de rau...



Apoi a urmat coborarea la Spirlea si la Plaiul Foii. Dezastru! Picioarele parca nu ma mai ascultau, nu mai aveam nici un echilibru pe pietre si, deja inainte de Spirlea, muschii au inceput sa ma doara ingrozitor si sa dea semne de blocaj. De la Spirlea in jos practic am mers, n-am mai putut alerga mai deloc pana in drum de unde, dupa ce muschii de coborare nu au mai fost folositi, a mers iarasi binisor, am alergat cu vreo 9-10 km/h cred pana la Plaiul Foii. Pe bucata asta, din Spirlea, mereu pierd zeci de locuri, dar anul asta a fost vorba de sute. Cel putin o ora am pierdut aici.



Diana este cea care ma inveseleste in fiecare an cu urcarea ei care ma pune iar pe roate. N-a mers rau nici anul asta, dar oboseala s-a facut simtita. Varianta noua de a ajunge sus e foarte frumoasa. In PA mi-au spus ca nu mai au apa, le-a ajuns doar pentru primii 200. In suflet, simt o mare durere de la ultimele doua cuvinte. Cu apa mi se rupe, ca mai aveam aproape juma' de litru in bidon. Le mai dau sa bea la vreo 2 concurenti mai insetati.

A urmat coborarea la Coltii Chiliilor - o adevarata tortura. Fiecare pas era echivalen cu o durere imensa, nu mai aveam precizie unde puneam piciorul. De ani de zile n-am mai avut asa probleme pe munte. Ultima panta de-abia mai faceam cate un pas...

 

DIn ultimul PA, cu chiu cu vai, am mai tras de mine in alergare foarte usoara, dar cum se marea panta in jos, asa se marea si durerea. Ultima coborare mica inainte de oras a fost din alta lume, imi tasneau lacrimile. Apoi prin oras iar a mers mai bine, ca nu mai era panta.

Mi-am dorit mult sa nu depasesc limita de 7 ore. Cu o mica derogare, am reusit: 7:00:13 a fost timpul meu de final anul asta, cu o ora si 10 minute mai prost ca anul trecut. Dar nu-mi pare neaparat rau, uitasem cum e sa lupti cu tine la fiecare pas, uitasem de puterea mintii asupra corpului.



Evident, mi-am planuit ca la anu' sa ma reapuc serios de alergare. Sper sa ma lase sanatatea si problemele. Mi-am propus 4:59, un timp pe care stiu ca pot sa-l scot daca ma antrenez la coborari. Sa vedem ce-o sa iasa....

Sunday, September 30, 2012

Blestemul numit Maros Bike

Nu insist, ca n-are rost. De 3 ani incoace, ghinionul ma urmareste mereu la acest concurs care dimpotriva mie imi este deosebit de drag. De 3 ani incoace imi crapa bicicleta. Prima data mi s-a rupt o spita si s-a dus roata in balarii pana in furca si am fost nevoit sa abandonez. A doua oara mi s-a rupt lantul si am stat juma' de ora pana cand un concurent din spate s-a oprit si mi-a dat o presa de lant (de atunci nu mai merg fara) - am iesit foarte bine chiar si asa in clasament. Partea SF e ca de fiecare data problema a aparut cam in zona manastirii Muntele Rece, +- 1 km.

Anul asta ma si intrebam ce o sa se intample, oamenii cu care am vorbit inainte de concurs pot confirma asta. Am luat startul foarte bine, urcam asa cum imi doream, dar la un moment dat, intr-un viraj, mi-a sarit lantul peste pinionul mare. Mi-a luat cel putin 5 minute sa-l scot de acolo, dar eram fericit. Ma gandeam ca asta a fost, anul asta am scapat usor. Naaaaaa, nici vorba. Fix dupa ce am plecat din PA de la manastire, pe coborare, am vazut ca atunci cand ma opresc din pedalat pinioanele continua sa se invarta si imi dau schimbatorul peste cap. Am fost nevoit sa cobor toata zona Austria pedaland incontinuu, dar pe cateva zone de bolovani tot am avut reflexul sa ma opresc din pedalat sa castig un pic de echilibru. Jos, la drum, am scos roata. Caseta se bloca, era problema cu clichetii. N-am avut ce sa le mai fac, nu puteam continua asa, deci inca un an cu abandon....


Altfel, tot respectul pentru organizatori, a fost un concurs impecabil, atat in putinul timp petrecut de mine pe acolo, cat si in intregime dupa relatarilor celorlalti concurenti.

Concluzia e ca probabil am trecut prea des prin fata manastirii fara sa intru macar o data. Promit ca la anul viitor sa remediez aceasta problema si sa sparg in sfarsit blestemul, sa pot termina si eu odata concursul asta care mi-e asa de drag....

Saturday, September 22, 2012

Predeal MTB Trophy - o zi asa-si-asa

Predeal Trophy e un concurs pe gustul meu, adica greu, cu mult push-bike si urcari tari. Din pacate, in incercarea mea disperata de a ma pregati pentru MPC pe ultima suta de m, am dat o alergare de 12 km in parc ce s-a soldat cu o febra musculara ingrozitoare. In dimineata concursului nu puteam sa cobor scarile fara sa ma tin de pereti. Plouase cu o zi inainte, asa ca, stiind ca traseul e cam noroios, mi-am infiintat si mult doritele roti de noroi, punand un set de Kenda KOT pe vechile mele roti.



Despre concurs, nu stiu ce sa zic. Aproape uitasem ca sunt 10 km de asfalt si drum la start, unde KOT m-au tras rau inapoi, rau de tot. Apoi a urmat coborarea in Timisul de Sus, foarte noroioasa, unde sincer eu n-as fi avut tehnica, sau mai bine zis tupeul, sa o fac cu cauciucurile de uscat. Unii au facut-o asa, eu probabil as fi mers al naibii de incet. Si pe forestier cred ca am avut de pierdut cu KOT. Apoi a urmat push-bike-ul cel lung, care avea noroi imens, pana peste glezna si unde vechiul truc cu caratul bicicletei integral in spate a mers perfect. Apoi, pe partea de trail din padure, mi-a placut ca nu am avut nici un derapaj, nici un mm, am putut sa-mi dau drumul la vale cu curaj pe toata mazga si radacinile ude. Bucata mea preferata, adica bucla din Susai, nu a mers chiar cum mi-am dorit. Am facut-o toata din sa, dar la urcare am avut vreo 2-3 momente critice, lucru ce m-a cam ingrijorat, urcarea aia pe drumul lui Ceausescu fiind ceva ce nu ar fi trebuit sa-mi puna probleme.

Foto de Florian Raducanu

Pe partia Cocos nici n-am incercat sa urc, era ud si sanse 0, plus ca am constatat demult ca nu merita. Pe coborarea spre finish, aproape la final, am lasat doi concurenti care veneau tare sa treaca. Am terminat pe un loc onorabil, dar total nemultumit, puteam mult mai mult decat atat. Una peste alta, a fost un concurs frumos, cu noroi, dar eu nu m-am prea ridicat la propriile asteptari din pacate....

Saturday, September 01, 2012

Cel mai greu concurs din viata mea - Transylvania Adventure Race

Asa, pe neasteptate, a aparut ocazia sa particip impreuna cu echipa Run Forrest a Roxanei Ghilt la acest nou adventure race, Transylvania Adventure, care se doreste o continuare a traditiei celor de la Carpathian Adventure, care au renuntat anul asta la organizare.

Am acceptat repede, ca-mi era dor de asa ceva. Curios, am luat decizia fara frica, desi stiam ca nu-i treaba usoara. Cat de greu urma sa fie, nu aveam cum sa imi inchipui.


Concursul s-a desfasurat in echipe de 4 sau de 2 persoane, fiind destul de putini inscrisi. Echipe de 4 eram doar doua, iar celealalte au fost 6. In total 8 echipe si 20 de curajosi care aveau sa infrunte cei 65 km de trekking, 90 de MTB si vreo 5 de vaslit prin muntii Gurghiu si Calimani. Si mai bine, nici unul dintre cei 4 din echipa noastra, adica eu, Roxana, Dani si Robert nu stiam nimic despre zona, absolut nimic. Pe Dani si Robert urma sa-i cunosc cu aceasta ocazie. Traseul, ca de obicei la astfel de concursuri, e secret si a fost prezentat doar la sedinta tehnica. El nu este marcat, contine sugestii de rute si puncte de control care trebuie atinse, de asemenea mai continea si o proba tehnica de rapel care trebuie bifata. Traseul trebuie ales de participanti ajutandu-se de marcajele turistice existente sau nu, harta oferita de organizatori si busola, GPS-ul fiind interzis. Concursul se desfasoara non-stop, zi si noapte, fiind la alegerea fiecaruia daca decide sa doarma sau nu. Cam asa e pe scurt un Adventure Race, pentru cine nu stie.

Traseul arata asa la trekking. Din pacate la bicla nu am harta.


 Si acum povestea, pe sectiuni intre CP-uri. Nu prea am date exacte, distante, timpi si track-uri pentru ca daca a fost interzis cu GPS, nu am pornit telefonul.

CP0 Rastolita - CP1 Baraj Colibita

Trebuie sa recunosc de la bun inceput, chiar si in fata colegilor mei de echipa, ca inca de la inceput am subestimat grav traseele. Au fost mult mai grele si mai lungi decat imi inchipuiam, datorita reliefului si starii potecii si a marcajelor.

Astfel, prima bucata, desi ar fi trebuit sa fie cea care va merge cel mai bine, nu a fost asa - a fost cea care a mers cel mai prost. Am inceput sa urcam pe valea Rastolita veseli de dimineata, dar, cum imi si era frica, am dat sus in niste poieni in care se pierdea orice poteca si marcaj. La un moment dat, un baiat de la o echipa de 2 ne spune ca a mai fost pe acolo si ne recomanda un traseu un pic alternativ fata de banda rosie pe care trebuia sa o urmam pe harta si care nu prea exista in teren: pe ceva banda albastra, apoi nu stiu cum urma sa ajungem inapoi in banda rosie. Ideea e ca am intrat in padure si acolo s-a terminat: la un moment dat au disparut complet marcajele, am dat intr-o fundatura de drum de TAF, am balaurit pe acolo la busola vreo 2 ore prin padure, am prins o cruce galbena care era sa ne pacaleasca sa ne intoarca inapoi la start, noroc de colegii mei care s-au prins repede. Una peste alta, cu har si noroc am regasit banda rosie si am continuat pe ea, asa prost marcata cum era - ca doar e adventure. Undeva, in Poiana Cofu, ne-am despartit de alti trei concurenti care au preferat sa caute o scurtatura, asa ca noi am tinut un marcaj pana intr-un cap de forestier. Apoi am alergat pe drum pana am dat de asfalt sub baraj, dar pret de vreo 5-6 km cel putin. Am mai urcat si drumul pana pe baraj si am ajuns la CP 1 intarziati rau, a 4-a echipa, avand in fata inca 3 echipe de 2 persoane. Ne luptam cu ele, ca oricum aveam asigurat locul 2, iar dupa cum am vazut ca a ramas in urma cealalta echipa de 4, aveam chiar locul 1.

CP1 Baraj Colibita - CP2 Coada lacului

Si a venit si proba de vaslit, cam pe la jumatatea traseului de mers. Nu era dus intors, trebuia sa ducem cu noi toate bagajele. In schimb, spre deosebire de plutele basite de la Carpathian Adventure, care mie personal mi se par o porcarie pe care ei o lauda ca fiind adventure, dar eu cred ca e vorba de economie de bani. Aici am avut canoe gonflabile ca lumea, eu care ma cac pe mine de frica in barca, nu mai zic in rahatul ala de pluta, aici m-am simtit confortabil. Marea gresala a fost ca am aruncat rucsacul in barca, in spate. Apoi am pornit la vaslit, cate 2 intr-o canoe. Evident, n-am reusit sa tinem nici o directie si mergeam ca pisatul boului, cred ca daca nu batea vantul exact in directia in care trebuie, nu ajungeam nici seara la coada lacului.

 La vasla

Doar pe final ne-am prins cum sa facem, ca cel din spate trebuie sa directioneze barca. Cand am acostat pe mal, stupoare: barca era plina de apa si rucsacul meu plutea in ea - hainele mele erau muci de ude. Le-am stors si le-am luat pe mine sa se usuce, era deja spre ora 17, aveam de urcat in creasta la 2000 m unde urma sa ajungem la noapte, aveam nevoie de haine uscate. Am pornit si ne-am instalat la un magazin unde am ras o bere si am cumparat o paine sa mancam, ca sandvisurile erau la mine in rucsac, adica erau pa. Intre timp ne-a mai depasit o echipa de 2, eram pe 5.

CP2 - CP3 Refugiul Bistriciorul

 In mod normal, s-ar putea zice ca asta ar fi cea mai grea bucata: urcarea pana la 2000 m. Am tras tare sperand intai sa ajungem in creasta pe lumina (eu sperasem de dimineata sa iesim de pe creasta pe lumina), apoi speram sa ajungem la refugiu pe lumina iar dupa ce ne-a prins noaptea de tot pe traseul cu marcaj aleator am inceput sa speram sa ajungem la refugiu, macar atat.

Dupa un nou forestier ingrozitor de lung de aproape 2 ore, urcarea a inceput brusc, abrupt si a continuat la fel. Mie imi place, e domeniul meu, dar colegii aveau probleme. Uneori era asa de abrupt incat mergeai in patru labe. Am pierdut traseul de cateva ori, l-am regasit, ne-a prins noaptea chiar cand se mai imblanzea urcarea si am inceput sa tinem o oarecare curba de nivel. Nu mai aveam apa, speram sa fie un izvor macar la refugiu. Am continuat la lumina lanternelor o poteca ce parca nu se mai termina.

La un moment dat, zarim o lumina undeva mai sus, cineva piuie. Am ajuns, sper sa dam de apa. Mai urcam un delusor si vedem refugiul, care de fapt era o super cabana, cu centrala eoliana, curent iar apa avea chiar la robinet. Am intrat, lumea se uita la TV, era si echipa din fata noastra. Am stat mult acolo, am baut apa, am mancat ciocolata...

 La caldurica in refugiu

Era ora 22, in spate se vedea imensa creasta, mai erau de urcat 300 m de altitudine si nu prea iti venea sa mai pleci de acolo de la caldura....

CP3 - CP4 Vf. Tihu

Ei bine, este vorba de creasta Calimanilor. Aceasta bucata am subevaluat-o cel mai grav. Eram convins ca ne ia o ora maxim doua, crezand ca e o creasta din aia deluroasa pe care alergi frumos. Naaaaa, nici o sansa.

 Echipa pe varful Bistriciorul, la 0:00

Daca miezul noptii ne-a prins pe varf, creasta care a urmat a fost nu doar un mare jnepenis, dar si cu niste coborari si urcari succesive imense, unele de sute de m denivelare.... Ultima a fost asa mare ca practic aproape am coborat in vale. Eram cu echipa de 2 de la cabana. Moralul scadea cum inaintam in noapte. Cand am ajuns in zona Tihu, trebuia sa prindem o poteca in dreapta prin jnepeni sa ajungem la CP, sa iesim din traseul de creasta. Baietii aproape ca erau gata sa o taie direct, de-abia i-am potolit, erau disperati ca trecem de CP. Le-am zis ca noaptea nu iesim de pe nici un traseu, fie gasim poteca mare si clara, fie mai mergem si ne intoarcem pe alt traseu marcat, ceva mai lung dar mai sigur. Am mers mult asa si, cand si eu era sa-mi pierd de tot speranta, am dat in poteca de o momaie iar in dreapta incepea mult dorita poteca, proaspat marcata printre jnepeni. Dupa vreo 10 minute a aparut si o lumina intermitenta de la CP. Acolo, era o vatra de foc palpaind si o sticla de Jagermaister pe iarba, din care ne-am infruptat cu totii. Arbitrii dormeau in cort. I-am trezit, am mai stat putin si am plecat mai departe. Ceilalti 2 au decis sa doarma acolo.


CP4 - CP5 Gura Ilvei

Aceasta a fost cea mai grea bucata din traseu, care a injumatatit numarul concurentilor. Am plecat din CP4 pe la 4 noaptea. Nu departe se vedea silueta conica a Vf. Tihu. Pana la el era o mare de jnepeni cam de 1 km. Ni s-a zis sa mergem spre el cum putem si sa gasim o poteca prin jnepeni care il ocoleste prin stanga. Cica ar fi si un stalp de marcaj, doar unul. Apoi s-ar intra in padure si la un moment dat se intersecteaza un valcel pe care trebuie sa coboram, fiind si marcat turistic. Mie tocmai imi murise acumulatorul din lanterna, am trecut pe baterii, cu care se vedea mult mai prost. Am luat-o la oha prin jnepeni, cam cum imi facea mie impresia ca e bine. Nu mica mi-a fost mirarea cand am dat aproape cu capul de.... stalpul ala amarat de marcaj. Am venit la fix! Am dat si de poteca, destul de vaga pe alocuri, dar am urmat-o si intr-adevar am intrat in padure. Aici mai aparea cate un marcaj sporadic. Pana la urma, am dat din prima si de valcelul mult dorit. Am taiat-o pe el in jos, fericiti ca in cateva zeci de minute ajungem la drum. Fericiti degeaba!

Intr-adevar, in partea de jos a valcelului se contura un drum. L-am tinut sperand ca o sa mergem pe el frumos. Pe naiba, drumul a dat de multe ori in rau, fiind nevoiti sa mergem prin apa, destul de greu noaptea la lanterna. Dupa mai multe sesiuni din piatra in piatra, pana la urma s-a conturat si drumul. Ne-am bucurat, dar problemele de aici incepeau.

Au urmat zic eu in jur de 15 km de forestier, daca nu mai multi. Se facuse lumina, era cam 6 dimineata, eu dormeam efectiv pe picioare, faceam eforturi imense sa pun un picior in fata celuilalt. Cred ca aratam foarte rau. Dupa aproape o ora am dat in drumul de pe valea Ilvei. Ne-am certat pe tema cati km mai sunt. Intre timp, incercam sa nu ne oprim. A aparut o masina, ne-a spus ca mai sunt 10 km. Unii colegi se gandeau sa faca autostopul, mintea iti joaca feste. Ziceau ca nu se prinde nimeni. Pana la urma au renuntat. Dupa inca o ora de mers, dam la un soi de mina. Un paznic ne saluta si ne spune ca mai avem 10 km. Echipa e consternata. Cineva urla aproape plangand: pai si acum o ora erau tot 10 km! Paznicul ridica din umeri. E clar ca lumea zicea asa, o valoare aproximativa, n-aveau de unde sa stie o distanta exacta, 2-3 km nu conteaza cand mergi cu masina, pe jos inseamna la starea noastra aproape o ora. Cam de acolo, am intrat pe pilot automat. Nu mai stiam nimic de colegi, nu mai vedeam nimic decat picioarele si drumul. Am mers asa cam 2 ore, hipnotizat. Incet au aparut case, parea ca intram in sat. A aparut si o masina de la organizatori. Au oprit, le-am zis ca suntem bine. In spate se vedeau colegii. Le-am zis ca suntem linistiti, ca suntem pe locul 4. Ne-au zis ca nu, ca suntem pe locul 2. In fata noastra au ajuns doua echipe, dar una a abandonat. O echipa nu a aparut, nu se stie nimic de ea. Uau, ce schimbare de situatie. Ne-au mai zis ca mai avem vreo 2-3 km. M-am facut ca nu aud.... M-am trantit pe jos si am adormit vreo 3 minute pana au aparut ceilalti, care la randul lor au povestit cu cei din masina. Am mai tras cumva de noi pana am ajuns la rapel. Acolo a durat mult, aveau un singur ham care trebuia ridicat inapoi si pasat la urmatorul. M-am oferit sa raman ultimul si sa car betele tuturor pe rucsac, fiind cel mai experimentat in de-astea. Numai bine, pana au coborat colegii, cred ca am dormit vreo 30 de minute in poteca.

 Eu la rapel, cu moralul inapoi la maxim

Am coborat si eu repede. Cand am ajuns jos, langa mine au aterizat si vreo 3 televizoare cat capul... Am ajuns la CP la cabana Salvamont, unde ne asteptau bicicletele. Intre timp, organizatorii gasisera si cealalta echipa, care au abandonat. Era aproape amiaza.

CP5 - CP6 Vf. Fancel

Dupa un pic de mobilizare, ne-am echipat si ne-am pus pe bicicleta cu veselie. Toti aveam chef de pedalat si somnul disparuse. Ne-am oprit la o terasa sa bem o cafea si sa mancam o ciorba. Apoi am inceput urcarea pe forestier spre creasta Gurghiului. Parea o treaba simpla. Se mergea pe drum, apoi din capatul drumului mai era 1 km de push-bike pana sus...

 Echipa vesela pleaca din nou in necunoscut

Cand a inceput panta mai mare, am remorcat-o pe Roxana, nu ca ar fi avut vreo problema, dar ca sa ne miscam mai repede si sa isi mai conserve din energie. Mergand asa, cu ea legata, n-am observat cum baietii ramasesera mult in urma. M-am intors dupa ei si nu erau nicaieri, la prima intersectie aval m-am prins ca au luat-o gresit. Am bagat un super sprint in catarare si foarte greu i-am ajuns din urma, nu mai aveam aer. Bine ca am rezolvat-o. Ne-am intors si am continuat cu remorcarea. Ideea era sa trecem creasta pe lumina. Nu mai speram sa terminam bicicleta pe zi.

Dupa ce s-a terminat drumul, a inceput urcarea pe un torent plin cu brusturi si urzici pana la brau, pe unde clar nu mai umblase nimeni de multa vreme. Nu prea mergea impinsa bicicleta, trebuia carata pe sus. Aproape la fiecare pas ne urzicam. Trebuia sa fim atenti si sa nu calcam in apa. Am schimbat bicicleta mea mai usoara cu a unuia din colegi, care era mai neexperimentat, asa ca m-am ales cu una cu vreo 3-4 kg mai grea.

 Urcarea in creasta Gurghiului

S-a terminat torentul cu care am luptat poate chiar o ora si a inceput o urcare abrupta prin padure, padure care era plina de copaci rasturnati. La fiecare copac, trebuia aruncata bicicleta peste el, trecut, luata bicicleta si continuat. Este vorba de zeci de copaci. Nici traseul nu era foarte clar, mai era cate un marcaj vechi si ratacit, dar la un moment dat am cam pierdut urma si urcam pieptis. Mai faceam ture inapoi sa-i ajutam pe cei mai slabi cu bicicleta. Noroc ca la un moment dat am auzit piuituri, erau cei din CP care coborasera un pic sa ne intampine. Am ajuns si la ei, dar ne-am mai luptat cu copacii mai mult de o ora. Eram dupa peste 2 ore de carat bicicleta, obositi, zgariati si urzicati. Cei din CP habar n-aveau pe unde sa coboram in partea cealalta, ziceau ca si ei sunt prima data aici. Era deja ora 17, trebuia sa gasim repede o solutie sa nu ne prinda noaptea cu bicicletele in padure.

CP6 - CP7 Glajarie

Ca sa coboram din creasta, am vazut pe harta un marcaj cu cruce albastra. Creasta era impadurita, am continuat pe poteca, erau ceva marcaje de banda rosie. Totul tinea de traseul de coborare, daca exista sau nu. Am inceput sa mergem un pic pe bicicleta, am mers destul de mult si n-am dat de nimic. Cand deja imi puneam intrebari, am zarit marcajul, proaspat si frumos, pe un copac si o sageata in dreapta. Am tipat din toti plamanii de bucurie! Am dat de drum... Hahaha, da, asa e, dar... coborarea a fost la fel cu urcarea: o trecere continua peste copaci rasturnati, nici vorba sa stai pe bicicleta, decat pe bucati scurte de tot. Ne-a mancat cu totul mai mult de o ora, poate doua. Dar am ajuns pe forestier in vale pe lumina.

Fericiti ca am scapat de copaci cazuti, in capul forestierului

A urmat o coborare lunga in viteza mare, vreo 15-20 km, pana am dat de asfalt. Pe acolo, ne-a prins din nou noaptea. Ne-am oprit la un magazin sa bem un cola si sa ne punem lanternele. Apoi am mai coborat putin pe asfalt si am inceput urcarea, tot asfaltata, spre satul Glajarie, de unde incepea un forestier care urma sa ne treaca din nou peste creasta Gurghiului pana in Valea Iodului.

Urcarea a fost destul de abrupta. Am incercat sa tinem un pluton si sa duc eu trena. La iesire din sat, a inceput si forestierul care era deosebit de abrupt si cu bolovani, iar noaptea fiind si la lanterna, era si mai greu. Pe mine a inceput sa ma sacaie un genunchi destul de rau. Robert nu mai putea sa pedaleze, ceva probleme de la pantofi, nu stiu. Am incercat sa-l trag, dar terenul era foarte denivelat si isi pierdea echilibrul. Si pe mine ma durea genunchiul din ce in ce mai tare. Am mers cum am mers asa si am dat de ultimul CP, amplasat cam cu 4 km inante de varful urcarii.

CP7 - Finish Rastolita

Dupa ce am plecat din CP, treburile au mers prost de tot. Am luat o decizie grea, si anume sa ne dam jos de pe biciclete cu totii. Eu si Dani urma sa urcam pe jos cu cate doua biciclete, iar Roxana urma sa-l tracteze pe Robert, care de-abia mai umbla. Drumul avea sa se transforme pe ultimul km in poteca, dupa harta.

Asa a si fost, dupa aproape o ora de impins, drumul forestier s-a trasformat in unul de TAF. Impinsul a devenit mult mai anevoios, chiar e greu cu 2 biciclete la deal. Era cam miezul noptii. Cu greu, am ajuns in varf. De acolo, urma doar coborare. Norocul era ca se putea cu putina atentie cobora tot pe bicicleta. Am incercat sa tinem un grup compact, aveam si o lanterna in minus, care se stricase. Coborarea de vreo 10 km parca nu se mai termina, eram epuizati, cu mainile amortite si inghetate, dar eram aproape.

 Echipa la finish, 2:30 AM

Am ajuns la DN si un pic dupa ora 2 noaptea am trecut linia de sosire, pe locul 2 la general si locul 1 la echipe de 4 (din 2). Echipa de 2 persoane de pe locul 1 ajunsese spre seara, o alta echipa de 2 persoane a mai sosit a doua zi pe la amiaza iar cealalta echipa de 4 a venit a doua zi seara, la o zi in urma noastra. Acestea au fost cele 4 echipe indarjite care au reusit sa termine cel mai greu traseu pe care l-am vazut eu pana acum.

 Premierea, fara mine care a trebuit sa plec de urgenta la Cluj


A fost o cursa grea, mai grea decat Carpathian Adventure-urile la care am fost eu, in Fagaras si Crai. Forestierele interminabile au facut ca totul sa fie un test psihic ingrozitor. Dar e genul de cursa care imi place, de care sunt indragostit. Ma bucur ca mai exista si altele in afara de CA si sper sa mai reusesc sa mai particip la cate una, macar o data pe an.

Sunday, August 26, 2012

Un mic XCO la Cluj

Daca tot eram prin Cluj, m-am dus la o etapa de XCO din campionatul Clujul Pedaleaza, care s-a desfasurat pe un traseu deosebit de frumos, in mare parte cunoscut de mine de pe vremea cand bateam zilnic padurile pe-acolo.

Nu am poze, doar trail-erul:



A fost frumos, n-am mai fost demult la un XCO si s-a simtit. Nu m-am dus la elite, m-am dus la avansati, asa ca am avut ocazia sa-i vad si eu pe cei buni cum merg. Si este ce vedea.

Eu am mers acceptabil, fara vreo-un rezultat deosebit, ca nu-i sportul meu. Dar mi-a facut o mare placere. Mi-ar place sa fiu mai exploziv si sa pot sa particip cu succes la astfel de concursuri concentrate...

Sunday, August 19, 2012

Geiger MTB, din nou, la fel de tare

Cand vine vorba de Geiger, in fiecare an mi se ridica parul pe spate. E un concurs atat de greu incat pana si ideea de a participa ar trebui sa-i produca oricarui MTB-ist palpitatii. Da, tura lunga de la Sibiu, cu cei 100 km ai sai de traseu super epuizant, super tehnic si super lung raman o referinta pentru toti. E genul de traseu pe care ajunge sa-l faci o data pe an... Si e o incheiere superba a campionatului Triada MTB, care a fost cu adevarat ceea ce toti ne-am dorit.

Astfel, pentru a nu stiu cata oara, m-am aliniat la start cu gandurile sterse. Pentru ca daca indraznesti sa te gandesti la ce urmeaza, te pui la o terasa la bere.

Dupa aglomeratia de la start, urcarea pana pe Magura am facut-o in foaie mijlocie, frumos si impecabil de constant, dupa cum remarca si Alex Fodor in povestea lui. Totul mergea bine, dar in varf m-a luat brusc o... mare problema digestiva sa zicem asa. Problema care m-a impiedicat sa cobor ca lumea dealul si de care am scapat dupa despartirea traseelor si vreo 10 minute pierdute.



Coborarea spre Sadu a fost schimbata, in bine zic eu, desi a ramas o provocare chiar si pe langa bicicleta. Dar e Geiger si se permite orice...

Apoi a inceput lunga si interminabila urcare inapoi in creasta. Am vazut ceva viteji ce au atacat-o in vana, probabil la prima participare pe acest traseu. Au fost doborati, ca nu i-am mai vazut. Eu am luat-o usor, in foaie mica, stiind ce urmeaza, asa ca am reusit sa nu ma opresc pana sus unde urmeaza push-bike-ul pe torent.

 Foto: Tiberiu Tioc


Urcarea pe varf, coborarea, toate au mers binisor. Acum ca stiam de urcarea de pe Valea Caselor si de push bike-ul prin prapastia de la ultimul PA, le-am facut cu zambetul pe buze, lipsind elementul surpriza, nu acelasi lucru putand sa spun de altii din jur care erau cam speriati.

Foto: Tiberiu Tioc


Finalul a fost la fel, frumos, au asfaltat Rasinari - Poplaca. Am incercat sa trag tare sa scot sub 8 ore. Am scos 8:01. Daca nu aveam probleme pe Magura, reuseam. Am iesit pe un loc 10 la categoria mea, dar un loc intre adevarati viteji. Astept cu nerabdare editia urmatoare, sa vedem ce va contine Triada MTB 2013.

Ce a ramas e un frumos trofeu, din cele 3 bucati de disc de frana. Un trofeu mult ravnit si pe care il voi privi pentru a-mi aminti momentele frumoase multi ani de-acum inainte....

Sunday, August 12, 2012

Transalpin Bike, implicat pentru prima data

Transalpin Bike e concursul organizat de Paul, un om deosebit si ambitios, in zona montana din jurul celebrei deja sosele Transalpina. Un maraton montan, care urca la peste 2200 m, depasit la asta doar de On Top of the World, dar care nu e maraton. Asa ca se poate spune ca e maratonul care urca la cea mai mare altitudine in Romania. Dar asta vine cu un pret: acolo sus vremea e schimbatoare, lucru care s-a dovedit fatal anul trecut cand ne-a prins furtuna...

Anul asta am decis sa-l ajutam cat putem pe Paul cu organizarea. Asa ca am mers in zona si cu o saptamana inainte, ca sa stabilim exact traseul. Astfel, ziua de sambata mi-am petrecut-o cu Paul pe traseul de la tura scurta, unde am gasit o varianta de evitare la coborare a unei zone foarte nasoale, precum si o varianta de urcare mai buna decat cea de anul trecut. Mai mult, am modificat finalul la tura lunga cu o coborare grea si o urcare la fel, cu doar 1 km inainte de final. Multi mi-au mai umplut frigiderul la concurs... dar eu asa vad lucrurile. Un maraton de MTB trebuie sa fie greu pana la final. Mai ales la final. Pacat ca ruta era prin spatele pensiunilor si pe intrare erau destul de multe gunoaie.

Duminica am dat si eu o mica sosea din Ranca la Obarsie si inapoi, de dimineata devreme, la 7- super idee, la 9 eram inapoi sa beau o cafeluta...

A venit apoi si weekend-ul concursului. Nebunie totala. Sambata de dimineata am ajutat cu ce-am putut - pachete, inscrieri... Spre seara, am plecat cu Paul sa mai vedem o data marcajul pe coborare, sa mai punem niste benzi. Stupoare - din cele peste 30 de benzi puse de el in timpul saptamanii, daca mai ramasesera vreo 5. Noroc ca am marcat traseul ca lumea, cu sageti vopsite pe copaci. Am pus multe marcaje cu banda, am blocat drumurile gresite.... Ne-am intors dupa ora 9 seara, pentru sedinta tehnica.

Duminica am luat startul. Am mers bine, chiar daca plouase, nu era rau si eu eram in forma. Pe coborari ma simteam perfect. Dar... nu mult dupa ce prima coborare devenea mai provocatoare, pe dreapta era cazut Doddo, de la Sibiu, cu multi concurenti in jurul lui. Isi pierduse cunostinta, deci era rau. Acuma in calitate de organizator, am decis sa raman eu cu el pana vine Salvamont-ul, pentru ca ceilalti sa-si poata continua cursa. Intre timp s-a trezit si el, era lovit binisor la cap. A aparut si salvamontul destul de repede, dupa vreo 20-30 de minute, asa ca am putut sa-mi continui si eu cursa, desi printre ultimii. Nici n-am plecat bine, ca aveam pana. Am facut-o si pe aia, ajungand chiar ultimul.



Apoi am depasit cativa concurenti si am ajuns la prima intersectie mare. Stupoare! Benzile puse cu cateva ore inainte disparusera! Desi erau marcaje cu sageti, un grup mare de concurenti o luase gresit. M-am oprit si am strigat dupa ei.... La anu' trebuie pus un arbitru. Se vine cu viteza mare si lumea nu isi da seama ca trebuie sa paraseasca drumul principal fara banda de blocare...



In fine, restul concursului l-am continuat normal, cu mare placere, pe o vreme de exceptie. Nu am mai sesizat alte probleme. Am terminat pe locul 6 la categorie, la doar 22 de minute de podium, un rezultat de care sunt multumit, adica aveam sanse reale sa ies pe 3. Pana la locul 2 era mult mai mult insa.

Pe final, au mai fost mici probleme organizatorice, dar concursul s-a incheiat cu bine. Abia astept editia urmatoare unde sper sa pot sa ajut si mai mult cu organizarea.

Saturday, July 21, 2012

On the Top of the World

Numele acestui concurs este destul de pompos sa fie si titlu de blog. E un concurs unic in Romania, la care n-am mai fost deoarece mereu se suprapunea cu altceva. E singurul concurs de uphill de pe la noi, ba chiar unul foarte serios. Este vorba de urcarea din Sinaia pana pe vf. Omu, cu siguranta una din cele mai tari urcari dintr-o bucata de pe la noi.

Mai exista si niste categorii soft, urcare doar pana la Babele, pana la Piatra Arsa sau chiar doar de la Piatra Arsa la Babele. Una peste alta, un concurs pentru toata lumea.



Desi startul in catarare abrupta m-a cam sfarsit, n-am mers prost pana la Babele, unde am ajuns inaintea tuturor de la categoria pana la Babele. Adica daca ma inscriam acolo, luam locul 1. In schimb, undeva dupa Salvamont, in dreptul Costilei, am picat usor pe dreapta, dar schimbatorul spate a lovit un bolovan si s-a strambat. Asa ca m-a lipsit pe restul urcarii de ultimele 3 pinioane mari, lucru ce m-a facut sa nu pot urca anumite pante si sa imping. N-am depasit pe nimeni si nici nu am fost depasit, dar cred ca am pierdut ceva timp.




Intr-un final, cu un timp de 3:01 h, am iesit pe locul 8, un rezultat destul de bun avand in vedere ca nu era pe categorii de varsta. Privit asa, de pe o banca din gara, 3 h din Sinaia pana la Omu pare chiar impresionant. Concursul a fost castigat de Basso cu 2:21 h!



Si coborarea a fost frumoasa, impreuna cu Basso, alegand varianta asfaltata prin Dichiu, sa ne mai protejam bicicletele...

Sunday, July 15, 2012

Merlot din cupa de argint, la Maratonul Vinului

Pe scurt: caldura mare, ingrozitoare, praf, organizare impecabila, o zi de exceptie pentru mine. Am luat startul in mare vana, m-am dus bine de tot pana am facut o pana. Am reparat-o si am pierdut multe locuri.... Am adoptat o strategie cu un singur bidon de 800 ml, pe care l-am umplut la fiecare punct de alimentare, dupa ce am baut cat am putut de fiecare data. A functionat la fix. Doar intr-o sectiune, printr-o podgorie, mai spre final, cand cred ca se depasisera 40 de grade la umbra, am fost lovit de sete cu 5 minute inainte de punctul de alimentare.

Ce mai atatea vorbe, conditiile astea vitrege mie imi plac. Astfel, am putut sa dau tot ce am si, la final, am aflat ca s-ar putea sa iau un premiu.


Nu mica mi-a fost mirarea cand am aflat ca sunt pe locul 2 la 30-39 de ani, dupa Frunzeanu. Uau - primul meu premiu la un maraton cu sute de participanti - cel mai bun rezultat in multi ani de MTB si multe zeci de concursuri. A fost probabil ziua pe care o asteptam demult, desi surpriza m-a facut poate sa nu o savurez asa de mult. Un rezultat bun intr-un an care a mers destul de prost....


Felicitari lui Jan Glass si echipei organizatoare. Am savurat Merlot-ul castigat ca premiu si m-am bucurat in final si de una din cele mai frumoase diplome.... Abia astept editia urmatoare.


Monday, July 09, 2012

Trophee de l'Oisans - 4 probe, 400 km, 11450 m

Fara discutie, Trofeul Oisans este cel mai tare concurs la care am participat vreodata. Totul a inceput cand am pierdut la tragerea la sorti pentru Maratona dles Dolomites si am zis ca na, daca nu e, ma duc la Marmotte, in Franta, unde nu e cu tragere la sorti. Dar m-am tras eu pe fund si tot nu m-am inscris, pana s-au terminat locurile. Si cand ma hotarasem, pe site scria ca singura posibilitate sa ma mai inscriu e daca ma inscriu la Trophee de l'Oisans, care mai include inca 3 concursuri. N-am prea inteles eu ce e cu ele si pe unde sunt, dar am vazut ca sunt toate in decurs de 10 zile, asa ca mi-am zis ca e numai bine de un concediu si am dat inainte cu cardul de credit. Am luat cea mai buna decizie... Povestea lor urmeaza, dar nu inainte de filmul meu personal de la Marmotte, un nou concept prin care organizatorii iti ofera imagini filmate chiar cu tine in diferite puncte din traseu, montate de mine intr-un singur filmulet:



Etapa 1 - Le Vaujany - 173 km/3850 m



Daca ultimele 2 zile inainte de concurs au stat sub semnul caniculei si orice tura a insemnat transpiratie si insolatie, plus bagat apa la greu, in noaptea dinaintea concursului a inceput vremea proasta, cu furtuna si ploaie. In dimineata startului, totul era ud si ploua usor. Cursiera pe ploaie nu e din favoritele mele, atat din cauza uzurii accentuate pe coborari cat si datorita aderentei precare. Dar na, cum da Dumnezeu, asa ca m-am aliniat la start cu un numar destul de mic de concurenti, in jur de 5-600.

Traseul a inceput cu o lunga coborare de 2-3 % unde s-a pedalat la greu si s-a mers in plutoane, de diferite viteze. Am schimbat si eu cateva plutoane, ma mai tineam de cate unul pana nu mai puteam, mai trageam pe dreapta si-l luam pe urmatorul, fals-plat-ul nu e febletea mea, nici in sus nici in jos. Am ajuns asa la inceputul primei catarari, Alpe du Grand Serre, cu 1000 m de urcat. Cum deja pedalasem de vreo 30 km, incalzirea a fost facuta, asa ca urcarea n-a mers prost. Doar ca ploaia continua, iar pe ultimii 2 km am intrat intr-un nor, asa ca nici nu se mai vedea mai nimic. Sus am tras foita pe mine si mi-am dat drumul timid pe coborare. Nu reusesc sa stau linistit pe coborare pe ploaie, nu pot sa fortez, mi-e foarte frica. Bine, nici pe uscat nu sunt eu mare talent, dar acolo am cam capatat incredere. Nu prea depasesc pe asfaltul ud 30-40 km/h, cate un 50 cand e linie dreapta. Apoi, dupa ceva urcari si coborari prin niste sate superbe, a urmat Col d'Ornon, o alta urcare de 3-4 %, vreo 600 m, exact cum nu imi place. Mi-am revenit pe ultimii 3 km unde in sfarsit am dat de niste bucati de 8-10 % si mi-a revenit moralul. Apoi iar coborare, dar cu prapastia in dreapta. Asfaltul se uscase un pic, dar pe la jumatate a inceput iar ploaia, cu picuri mari, care te loveau brutal peste fata.

Am ajuns in Allemont si am terminat prima bucla a concursului. Ce sa zic, a fost frumoasa ca peisaj, dar ca si ciclism nu m-a dat pe spate, pante mici si rulaje la viteze mari, aproape nimic interesant pe aproape trei sferturi de traseu. In schimb, a doua bucla nu e la fel. Se urca in Alpe d'Huez prin spate, prin Village Reculas, o urcare destul de tare care iese in satul Huez, de unde mai e o treime din catararea clasica pana in statiune. Aici am inceput sa depasesc. Dar nu pentru mult timp, pentru ca din Alpe d'Huez a urmat coborarea prin Col du Sarenne, un drum ciobanesc, dupa cum scrie si pe panouri, cu un asfalt dubios, plin de pietris si de gropi. Dupa experienta de pe Transfagarasan cand mi-am taiat ambele cauciucuri in niste bolovani, am incercat sa merg pe ideea de a proteja cat pot rotile, pentru ca nu aveam nici un interes sa raman pe-acolo cu probleme tehnice, chit ca era si foarte frig. Am pierdut ceva timp, dar am terminat cu bine. Drumul se imbunatateste dupa cativa km, asa ca am continuat coborarea, tot in regim de "avarie" datorita ploii, pana in Bourg d'Oisans si Allemont. De aici a urmat finalul, cei 6 km de catarare cu bucati de 10-12 % pana in Vaujany. Aici e lumea mea, finalele dure, asa ca i-am dat maxim, pe ultima suta de metri am mers tare de tot si am trecut linia de sosire, tot pe ploaie cum plecasem. Ca si rezultat nu sunt impresionat, un loc 338 din 475 la general, dar sunt multumit deoarece a fost un concurs mai elitist, nu unul de masa, unde si valoarea ciclistilor este mult mai buna. Plus ca nu sunt obisnuit cu soseaua uda, pe la noi evitam sa mergem asa, fiindca se face praf bicicleta, nu ca in Franta unde dupa 8 ore pe ploaie bicicleta e la fel de curata, iar la franare nu se aude nici un scrasnet, nu exista nisipul care se pune pe saboti la noi.

Cateva poze de la concurs, in varianta mica si cu raster (cele mari costa 22 de euro bucata si inca nu am cumparat niciuna):



Etapa 2 - Prix des Rousses - 40 km/1600 m


Intre timp, vremea si-a revenit, ba chiar s-a imbunatatit, fiind soare, dar cu vreo 25 de grade. Prix des Rousses e un fel de contratimp pe langa Vaujany, folosind aceleasi numere de concurs si cip-uri. Chiar si numarul de concurenti a fost cam acelasi, desi cu siguranta unii au fost noi, specialisti pe distante mai mici. Traseul urca Alpe d'Huez pe varianta clasica, apoi coboara prin spate prin Villard Reculas pana la lac in Allemont de unde urca dificila catarare din Vaujany pana in centru, sau asa credeam noi.

La start in Bourg d'Oisans a venit si Han, sa alerge fara numar. Pe urcarea mitica i-am dat blana cat am putut. O faceam pentru prima data, n-am mai intrat pe ea in zilele dinainte, stiind ca o sa o parcurg de 3 ori in concurs. Am profitat de bucatile mai putin abrupte sa mai accelerez, am mers bine zic eu si am intrat in statiune sus in mai putin de o ora, ajungand in capatul catararii la putin sub o ora si 10 minute. Nu m-am oprit, desi era un punct de alimentare. Am preferat sa ii dau blana la vale. Am mai depasit cativa pe semi-platul pana in Villard Reculas, de unde incepea coborarea mare. Pe coborare, am ramas surprins ca nu m-a depasit nimeni. Ma bucuram teribil de asta, dar cand mai erau vreo 2 curbe pana jos, a trecut pe langa mine un pluton de vreo 20.

A urmat platul de langa lac si urcarea foarte grea din Vaujany, dar pe care deja o stiam. Am mers tare, dar rezervat, iar cand stiam eu ca mai sunt vreo 500 m pana la final, am schimbat vreo 2 pinioane, m-am ridicat in picioare si am sprintat, depasind destul demulta lume. Dar in centru, teapa - nici un finish. Am continuat, nu mai aveam aer, pana am iesit din oras. Apoi am intrat intr-un sat, am iesit si din acela. Ma si gandeam ca astia au pus finalul in Col du Sabot. Nu mai aveam forta de nici o pedala dupa sprintul mult mai lung decat anticipasem, dar nici nu doream sa o las mai moale. Salvarea a venit intr-o mare parcare, unde am trecut pe sub linia de final cu ochii bulbucati cat cepele. Ma astepta Han care terminase si el de cateva minute. Am facut 2:17:10 si, spre surprinderea mea, am reusit o clasare mai buna decat la distanta lunga: fix pe locul 200 din 446 de concurenti, peste jumatatea clasamentului.

Cum 40 km nu e destul pentru o zi, am urcat cu Han si restul de vreo 12 km pana in Col du Sabot, unul din cele mai salbatice drumuri asfaltate pe care le-am vazut, iar la intoarcere, din Vaujany, inca vreo 12 km de urcare cu 8-10% pana la Table d'Orientation, o belvedere de unde se vad toti muntii din zona, cu panouri explicative. Ce mai, ne-am intors la corturi muci si am dat iama direct la borcanele cu Recovery Shake.



Si doua poze si cu Han, din Col du Sabot si de la Table d'Orientation:







Etapa 3 - La Marmotte - 174 km/5180 m


La Marmotte este unul din vechile concursuri de amatori din Europa, care aduna in fiecare an mii de entuziasti. Nu stiu exact datele, dar ca numar de participanti s-ar putea sa fie cel mai mare. La start se aduna minim 7000 de ciclisti, fara a mai pune la socoteala concursul Mi-Marmotte, pe ultima jumatate de traseu, care pleaca din Valloire, dar si plimbarea cicloturistica Marmotte in 2 zile, pentru cei mai putin pregatiti. In total, peste 10.000 de oameni parcurg in acest sfarsit de saptamana soselele din jurul masivului Grandes Rousses.Nici traseul nu e usor. Dupa startul din Bourg d'Oisans, se inlantuie trecatori montane legendare: Col du Glandon, Col du Telegraphe, Col du Galibier, Col du Lautaret si pe final legendarul Alpe d'Huez. Toate insumeaza peste 5000 m de diferenta de nivel, dupa unele documentatii valoarea fiind de 5180.Datorita numarului imens de participanti, startul se da in valuri, intre ora 7 si 8 dimineata. Norocos cum sunt, pe straduta pe care m-am aliniat am prins ultimul val. Ca timp nu conteaza, se da timpul real, de cand ai trecut pe la start, dar in final cand te bate in cap soarele amiezii, conteaza sa fi terminat cu o ora mai repede.Am plecat deci pe la 7:50. Urcarea pe Col du Glandon o credeam mai usoara, data fiind lungimea ei si diferenta de nivel, dar nu a fost asa: ea contine si niste coborari, din care doua destul de lungi, de unde reiese panta mare, de peste 10% zic eu pe cateva bucati si o diferenta de nivel mult mai mare decat e la prima vedere. Treaba a mers bine, aglomeratie mare. Dupa ce am tras cu coada ochiului spre Col du Croix de Fer, care e foarte aproape de Glandon, am ajuns in varf unde punctul de alimentare era inimaginabil de aglomerat, asa ca am decis sa nu ma opresc. Am inceput coborarea spre Saint Jean de Maurienne, coborare care e foarte periculoasa si abrupta. De cativa ani, tehnologia cu cip-uri facand acest lucru posibil, organizatorii au neutralizat aceasta coborare, pentru a evita accidentele, astfel pentru fiecare concurent timpul de concurs se opreste in varf si se porneste din nou la baza, in Saint Marie de Cuines. Asa ca i-am dat la vale cat sa ma simt bine. Unii cred ca nu au inteles treaba si coborau ca nebunii, business-ul lor. Dar si eu am fost prost cu capul. Nu m-a dus cerebelul ca as putea sa ma opresc sa ma odihnesc 10-15 minute inainte de covorasul care repornea cronometrul si mi-am dat seama de asta fix cand treceam peste el...Din Saint-Jean de Maurienne incepe urcarea care, cu o mica intrerupere in Valloire, se va opri doar sus in Galibier la 2645 m. In total sunt peste 2200 m diferenta de nivel cam dintr-o bucata. Pana in Saint-Michel de Maurienne, urcarea e pe un drum national destul de aglomerat, cu o panta de 2-4%, unde am incercat sa ma tin in pluton. Apoi, panta se agraveaza si incepe urcarea in Col du Telegraphe, unde inca ma simteam bine. Inca nu trecuse racoarea diminetii. Urcarea nu e usoara, dar se vad mai tot timpul antenele din varf. Am strabatut-o moderat, stiind ca e de-abia inceputul.Mica bucata de coborare in Valloire nu mi-a luat mai mult de cateva minute. Apoi, a inceput maretul Galibier, primii km destui de abrupti fiind chiar prin statiune. La iesirea din localitate m-am oprit la punctul de alimentare vreo 5 minute sa savurez o bagheta cu branza mucegaita si salam uscat, niste prajituri si alte bunatati locale cu care ne incantau organizatorii. Apoi am plecat sa iau Galibier-ul in piept... Prima jumatate e cam dreapta, fara curbe si urca constant cu 7-8%. Apoi, de la niste cabane, incep serpentinele iar panta se inaspreste. Doar pe ultimii 5 km se vede varful inca inzapezit al trecatorii. Totusi, cei 2200 m si-au spus cuvantul si am cam cedat fizic la vreo 2-3 km de varf, astfel incat am facut ceva ce nu-mi sta in fire: m-am asezat pe un bolovan sa-mi revin vreo 2 minute. Am dat pe gat un magneziu lichid si un gel si mi-am facut curaj sa atac ultima bucata. Ultimul km este foarte abrupt, cred ca bate peste 14-15%. Sus ne astepta inca un punct de alimentare, organizat de armata, cu aceieasi bune branza, bagheta si salam. Cred ca am stat minim 5 minute si aici.Apoi urmeaza marea coborare: aproape 2000 m de diferenta de nivel, cu bucati de urcare nesemnificative, cateva pedale ici-colo. Intai se coboara pe drumul ceva mai ingust pe niste serpentine superbe pana in Col du Lautaret, unde se iese in drumul mult mai mare ce leaga statiunile Serre Chevailer de La Grave si Bourg d'Oisans. Mult mai lata si mai bine facuta, soseaua din Lautaret in jos a permis viteze mult mai mari. Am trecut ca vantul prin La Grave, unde am putut sa admir in sfarsit cu coada ochiului amenintatorul varf La Meje, patria schiului freeride, am mai dat cateva pedale dupa Freney d'Oisans si am ajuns racorit si bine dispus pe linia dreapta de cativa km dinainte de intersectia din Bourg d'Oisans spre Alpe d'Huez.Nu m-am mai oprit la baza catararii sa ma mai alimentez. Eram foarte obosit, dar constient ca e ultimul pas. Nu unul usor. Dar dupa prima curba mi-am dat seama ca dusmanul va fi soarele, care iesise si batea agresiv in capul nostru. Nu mai puteam de cald.  Pe parcursul urcarii, se trece prin doua localitati, La Garde si Huez, puse cam la cate o treime din traseu, unde erau si puncte de alimentare cu apa. Efectiv n-am reusit sa nu ma opresc sa-mi torn in cap niste pahare. Cum am plecat, transpiratia mi-a venit in gura cu un gust ca de voma si mi s-a facut rau. Oricum, m-am invatat sa nu ma las impresionat de astfel de trairi, asa ca i-am dat mai departe. In sfarsit, pinionul ala de 30 pe care nu l-am folosit niciodata si-a gasit utilitatea. Picioarele obosite se relaxau de minune pedaland un pic in cadenta. Eram fascinat cum faceam eforturi sa urc cu 30 si cu 8-10 km/h in locuri in care la Prix des Rousses aveam 14-15 km/h fara efort.... Totusi, ca de obicei, pe ultimii 5 km mi-a revenit buna dispozitie si am intrat in Alpe d'Huez in forta, trecand linia de final terminat dar fericit.Dupa ce am bagat niste Recovery Shake de la organizatori, m-am pus la rand, mi-am luat diploma de participare si m-am intins pe asfalt. Ma gandeam sa predau cip-ul, cat de tembel sa fiu sa mai vin si maine dimineata sa mai urc o data? Totusi, am zis ca-l las, sa-i arat maine organismului ca se poate si mai rau...Asa s-a incheiat pentru mine inca un clasic. Rezultatul m-a surprins placut: cu 8:18:18 am iesit pe locul 2002 din 6037 de finisheri in Alpe d'Huez plus inca 400 care au abandonat inainte de ultima catarare si au obtinut doar brevetul de Marmotton. Dupa clasificarea in prima jumatate a clasamentului de la Oetztaler, aici sunt in prima treime de finisheri, la o distanta considerabila de ultimii, care au terminat in 14 ore, dar na, si de primii, care au terminat in putin peste 5:30. De-abia a doua zi, la Grimpee de l'Alpe, avea sa-mi dau seama exact care e nivelul amatorilor care participa la aceste concursuri.

Cu pozele stam bine insa :)




Etapa 4 - Grimpee de l'Alpe, 13 km, 1100 m


Cum spuneam, sa-i pun capac, am decis sa nu renunt la ultima etapa, a doua zi dupa Marmotte, un contratimp scurt in catarare pe Alpe d'Huez cu aceleasi numere si cip-uri. Si bine am facut.

Dupa o trezire halucinanta pe la 7 dimineata, am constata ca ploua. M-am imbracat si pe la 8 m-am pus in sa cu directia Bourg d'Oisans, sa-mi dovedesc inca o data ca n-am multe pe creier. Asa ca la ora 9, cand dadeau primele raze de soare printre norii de ploaie, eram din nou la start pentru inca o etapa de catarare, impreuna cu o mana de ciclisti, vreo 213 mai exact, unii proaspeti, dar si cativa care se vedea ca facusera si ei treburi serioase ieri. Intr-un fel am fost dezamagit ca din 7000 de oameni, mai mult de  6800 s-au tras pe cur, dar eram fericit ca sunt dintre ceilalti. Totusi, cred ca mai mult de jumatate nu fusesera la Marmotte.

Surprinzator, m-am simtit bine. E clar ca produsele de Recovery isi fac treaba. Poate si psihicul conteaza. Am plecat tare, i-am dat cat am putut si, spre deosebire de cu cateva ore mai devreme, nu mai aveam nevoie de pinionul de 30, ba mai mult, reuseam din nou viteze de 18 km/h in curbele mai plate. Eram in largul meu, cum naiba, nu stiu. Imi venea sa plang, caci jos ma asteptau Han si Irina cu masina impachetata de plecare, iar eu nu m-as fi despartit de zona asta atat de frumoasa. Am pedalat cu indarjire si fericire si am reusit sa trec linia de sosire in 1:07:27, cu o medie de 12,5 km/h, mai bine decat urcasem la Prix des Rousses, cand eram mult mai odihnit. Si, in ciuda faptului ca eram dupa o zi asa de grea, eram pe locul 123 din 213, la un contratimp de 13 km!!! Adica nimic din ce stiu eu bine sa fac...

Si ziceam eu ca acum mi-am dat seama de nivelul amatorilor de la ei. Ei bine, iata mai jos cei mai buni timpi pe Alpe d'Huez in Tour de France:

Imagine postată

Cat credeti ca s-a scos la concurs?

43:38 !!!

In rest, ma pregatesc psihic, fizic dar mai ales material pentru inca o tura de Oetztaler Radmarathon, daca norocul mi-a suras din nou. Pana atunci mai sunt niste concursuri pe-aici, cum ar fi Transalpine Bike si Geiger, la care vreau sa fac treaba buna. 

Despre ce am facut in celealalte zile de concediu, in care evident n-am stat, vine o alta poveste cu poze multe cat de curand.