Dansand printre colti de stanca - Maratona dles Dolomiti

Maratona dles Dolomiti e un concurs la care tanjesc de multi ani, cam de cand am pus prima data fundul pe cursiera. Am auzit de el, am auzit ca e cel mai frumos concurs de sosea din lume, ca e foarte greu, ca nu are decat urcari si coborari. Toate astea in capul meu sunt motive foarte puternice sa ma prezint la start. Dar din pacate participarea e conditionata de o tragere la sorti la care 3 ani de zile nu prea am avut noroc. M-am scos cu o regula care spune ca dupa 3 ani consecutivi in care ai fost refuzat, esti primit automat. Asa ca, dupa ce am deja la activ celealalte doua mari curse de grandfondo de renume mondial, Oetztaler Radmarathon si Marmotte, in 2014 am ajuns si eu la celebrul Maratona.

Traseul are o lungime de 138 km cu o denivelare de 4230 m, cea mai mare denivelare pe km dintre toate celealalte. El se desfasoara in zona Sella Ronda - Cortina d'Ampezzo pe traseul: La Villa - Corvara - P. Campolongo - Arraba - P. Pordoi - P. Sella - P. Gardena - Corvara - P. Campolongo - Arraba - P. Giau - P. Valparolla - Corvara, anul asta fiind operata prima modificare de traseu cred din istoria maratonului, pe finalul concursului, in La Villa, fiind introdusa o scurta urcare de 19%, Mur dl Giat, de care localnicii par sa fie foarte mandri. Si mie mi se pare binevenita.

Dupa o inscriere ca la carte, un pachet de concurs generos cu tricou tehnic, vesta termica, bidon si multe alte gadget-uri si dupa o zi de odihna relativa, startul a venit ca de obicei la genul asta de concursuri foarte devreme: la 6:30, pe un frig destul de mare, dar se putea si mai rau.

Ne-am aliniat cu totii la start, undeva in coada plutonului de vreo 9-10.000 de ciclisti. Desi startul oficial e la ora 6:30, ultimii trec pe la linia de start aproape de ora 7, dar teoretic asta nu e o problema, deoarece la acest concurs se ia in considerare timpul real, de cand ai luat startul efectiv. Teoretic, pentru ca practic prima bucata de traseu, inclusiv urcarea pana in Passo Campolongo s-a desfasurat intr-o aglomeratie incredibila, cu multe opriri si cu un mers aproape la pas. Ma asteptam sa fie aglomerat, dar a depasit toate asteptarile mele.... Mai ales ca eu credeam ca pana in varf treaba se mai rasfira.

Din pacate, inclusiv a doua urcare, spre P. Pordoi, a fost foarte aglomerata, dar cu greu reuseai sa iti faci loc sa mai depasesti cate un grup de concurenti. Doar spre varf plutonul s-a mai rasfirat. Apoi, de pe la km 30, concursul a intrat in ritm normal si puteai sa mergi asa cum credeai de cuviinta,

Passo Sella si Gardena au trecut repede, intr-o continua depasire a concurentilor. La coborarea spre Corvara ma astepta Roxana la intrarea in camping sa imi dea una-alta dar uitase tocmai punga cu geluri. Ghinion total... dar na, mai aveam ceva geluri in buzunar, ne descurcam....

A doua urcare pe Campolongo a mers cum trebuia, adica repede. Apoi a urmat o luuuuunga coborare, intai cea din pas pana in Arraba, apoi una cu panta mica pe mai mult de 10 km, presarata ici-colo cu mici contrapante. Practic e cea mai plata bucata din concurs, singura unde se mai pot forma plutoane, aplica strategii de sosea. Mie astea nu imi plac asa ca imi convine. Dupa o mica urcare de vreo 2 km pana intr-un punct de alimentare, urmeaza o alta mica coborare si provocarea zilei, Passo Giau.

Acuma ce sa zic, e tare Giau asta, cu o medie de aproape 10% pe 10 km (in comparatie Transfagarasanul si Transalpina noastra se invart pe la 7%). Vine si spre final unde lumea e obosita, as minti daca as zice ca nu am luptat pana sus, nu a fost usor deloc. Dar nu a fost nici omor, am putut urca intr-un ritm sustinut, fara pinionul de 30. Giau e singurul pas care intr-adevar seamana cu ce credeam eu ca gasesc in Dolomiti: pante nebune, lungi si fara ocazii de odihna. Restul pasurilor sunt exact cum trebuie sa fie placute...

Sus in Giau m-am mai oprit o data la punctul de alimentare si mi-am dat drumul la vale spre ultimul pas, Valparola. Ultima urcare a fost foarte usoara, cu bucati lungi in foaie mare unde depaseam grupuri mari de ciclisti deja epuizati, probabil neobisnuiti cu efortul de lunga durata. Doar ultima bucata de vreo-un km, din Passo Falzarego, e un pic mai taricica dar nu mai conteaza. De sus din Valparola, din peisajul selenar, urmeaza o coborare de viteza pana spre final, in la Villa.

Odata ajuns inapoi in orasul startului, a mai ramas de trecut doar fiorosul Mur dl Giat cu cei 19%, dar pentru asta am pastrat tot concursul pinionul ala de 30, asa ca am trecut si de proba asta fara macar sa pufai, Apoi a urmat un sprint nebun spre finish. Eram singurul care sprinta, ceilalti mergeau ca la inmormantare...

Am trecut linia de sosire dupa 7:21:31, pe locul 2115 din peste 8000 de participanti, ceea ce mi se pare decent. Felicitari si lui Mircea Olaru care i-a dat blana de la inceput si a reusit un timp de 7:04:51 si locul 1668 si Alin Bonta cu 8:05:38. Cred ca nu ne-am facut tara chiar de rusine, date fiind traditia cvasi-inexistenta a ciclismului la noi in comparatie cu tarile din vest si posibilitatile infinit mai mici ale noastre de a face ciclism montan de calitate.

Imi doresc mult sa revin la concursul asta, e intr-adevar cel mai frumos traseu, atat ca si peisaj cat si ca si profil, mi se potriveste de minune si acum ca il cunosc mi-ar place sa imbunatatesc timpul.... Cred ca trebuie sa te trezesti mai devreme sa te pui mai in fata, rezolvi peste 15 minute doar cu asta. Dar in acelasi timp vreau sa revin si la celealalte curse la care am fost, dar si sa particip la altele noi. Pe afara, ca pe la noi concursurile de sosea adevarate le poti numara pe degetele unui forestier care si le-a taiat la circular.

Italia si noi intr-o prea scurta prima intalnire....

Italia.... Patria ciclismului.... Colnago, Campagnolo, Pinarello, Pantani, Il Giro, Stelvio, Mortirolo, cuvinte care te fac mereu sa visezi. Dolomitii, acei munti cu peisaje parca rupte de realitate, pasunile alpine linistite din care stanci imense se arunca inspre cerul albastru parca pravalindu-se peste drumetul care nu are cum sa nu ramana mut de uimire la prima vedere a acestor minuni ale naturii. Aproape toata lumea stie cum arata Dolomitii, a vazut poze, a auzit povesti, dar sa-i vezi fata in fata e cu totul altceva.

Asa ca dupa atatia ani a venit vremea sa facem si noi o vizita, cu atat mai mult cu cat anul acesta am intrat si eu pe lista de start la Maratona dles Dolomites, un concurs de ciclism de sosea considerat cel mai frumos din lume, 138 km cu 3500 m diferenta de nivel si practic fara nicio zona plata...

Si asa s-a nascut excursia noastra, cam in fuga, cam scurta, dar mai bine decat nimic. Si cum e prima data pentru noi in Italia, am incercat sa ne organizam sa vedem cat mai multe din pasurile celebre. Astfel, ne-am impartit in doua bucati micul concediu: doua zile de pedalat in zona Bormio si vreo 4 zile in zona Sella Ronda, inclusiv concursul.

Nu o sa mai insist cu drumul, sa fac apologii soselelor, autostrazilor si tunelelor interminabile din Alpi. Am mers pe ruta clasica prin Viena - Salzburg, apoi am mers pe national spre Tirol, cu o pauza traditionala de cafea in St. Johann im Tirol, un loc care ne e foarte drag caci acolo am facut primul nostru concediu impreuna... Apoi Innsbruck si aproape de Elvetia am facut stanga pe un drum cu multe si lungi tuneluri pana in Prato di Stelvio. Apoi am trecut Stelvio in Bormio unde ne-am cazat la un camping foarte frumos si primitor, pe care il recomand cu caldura tuturor, cu preturi decente si foarte interesant organizat.

Ziua 1: Bormio - Stelvio - Umbraill - Prato di Stelvio - Stelvio invers - Bormio
~130 km/3500 m

Fara discutie, cel mai important obiectiv al nostru in zona e pasul Stelvio, considerat de unii cel mai frumos si cel mai renumit din Europa. Am venit cu ganduri mari, sa il parcurgem intr-o singura tura din ambele directii....

Daca in ziua in care am ajuns in Bormio, dupa ce am cautat un pic dupa aparent singurul camping in zona, a plouat non-stop, in ziua de Stelvio se anunta vreme cristal. Iar de dimineata asa si a fost.

Am plecat veseli destul de devreme, dupa un mic dejun la restaurantul campingului, ca nu apucasem sa cumparam inca nimic de mancare. Dar veselia nu a durat foarte mult, la intrare in Bormio (campingul nu era tocmai in oras) am observat ca bicicleta mea merge cam saltaret. Un cauciuc din cele doua Conti GP4000s noi-noute era sarit putin de pe janta. Pauza, dezumflat roata, asezat, umflat la loc si.... nasol. Sta la fel. Ma uit mai bine doar ca sa vad ca are un defect de fabricatie. Asa ca fuga inapoi in camping aproape 10 km sa imi pun un cauciuc mai vechi, ca nu puteam sa merg asa pe Stelvio.

Urcarea dinspre Bormio incepe destul de pasnic cu o succesiune de linii drepte, mici serpentine si cateva tuneluri.

 

Apoi se urca, de la un soi de uzina de apa, o treapta mai abrupta cu inca ceva serpentine, din nou nu foarte grele.

Drumul continua apoi pe o lunga linie dreapta pe langa rau pana sub pasul Umbraill, de unde se poate ajunge direct in Elvetia. Asta e si planul nostru, dar eu o iau totusi inainte sa "termin" urcarea pana in varf.

 Ultimii 2-3 km pana in varf sunt si cei mai grei, cu cateva serpentine cu panta considerabil mai mare decat ce a fost pana acolo. Imi fac un selfie cu panoul si fug repede inapoi in Umbraill unde ma asteapta Roxana.

Pe coborare observ cu stupoate ca si roata fata e saltareata. Ma uit si vad ca si cauciucul din fata are acelasi defect cu cel din spate, dar de data asta nu mai am cum sa il schimb, Imi asum riscul si merg asa, in ideea ca daca se beleste rau opresc la un magazin pe undeva si iau altul.

La trecerea in Elvetia nu e nimeni sa ne intrebe de sanatate, desi eu am pus bine cu noi CI-urile. Pasul Umbraill nu e foarte impresionant in partea de sus si la un moment dat are chiar un km neasfaltat. In schimb a doua jumatate, cand se iese din caldarea glaciara, iti taie rasuflarea, cu o succesiune de muuulte serpentine stranse de tot si abrupte care se termina in primul satuc din Elvetia. Arata super tare, ar trebui sa vin o data sa il urc.

Cat despre Elvetia, jos palaria, cum puteau sa arate cele doua satuce prin care am trecut.... Impresionant de curat, de aranjat, de frumos. Din pacate nu am oprit ca roamingul prin Elvetia e scump si era si tarziu, asa ca imediat am ajuns la granita italiana unde de data asta era un vames, dar ne-a facut semn sa trecem.

Am bagat tare in coborare usoara pana in Prato di Stelvio de unde incepe urcarea cea "adevarata" inapoi in pasul Stelvio. O stiam cat de cat ca o facusem cu masina cu o zi inainte, dar pantele nu le poti aproxima decat la pedala. Iar la pedala incepe pe vale destul de tare, eu zic ca cu pante de cel putin 6-7% constant.

Apoi, din micul sat Trafoi incep serpentinele, in numar de vreo 48. Intai cele prin padure, apoi de la hotelul de sub Stelvio cele celebre, taiate in stanca. Panta e destul de dificila, dar nu foarte constanta, sunt si bucati mai tari, si bucati mai de relaxare, cel putin pana la hotel. De acolo in sus bucatile de relaxare incep sa dispara si sa predomine cele tari, pentru ca pe ultimii 2-3 km sa predomine bucatile de 10%. Din pacate era prea tarziu de poze, am doar una de cand am trecut cu masina pe acolo...

Coborarea inapoi in Bormio a fost.... friguroasa. Dar a venit in incheierea unei zile de vis....

Ziua 2 - Mortirolo si Gavia
~90 km/2700 m

Dupa ziua de Stelvio care a fost destul de grea, am zis sa dam o zi ceva mai lejera. Astfel, in loc de planul meu initial de a face tura cu Mortirolo si intoarcere pe Gavia, am decis sa facem cele doua pasuri separat, doar dinspre Bormio, unul dimineata si unul seara.

Pentru Mortirolo am mers cu masina pana la baza lui in Mezzo. Apoi eu am plecat in sus pe bicicleta iar Roxana a zis ca vrea sa il alerge cat poate. Ei bine, aici putem vorbi de treburi relativ serioase. Panta medie este de 10,5% ceea ce inseamna ca sunt bucati mari constante de peste 12-13%, cu maximul atins pe la 18% ici-colo. Cum m-am dat singur a fost o tura oarecum linistita, am depasit doar doi ciclisti pana sus si invers nu a venit nimeni. Am insistat sa nu ma opresc pana sus si mai ales sa nu folosesc pinionul de 30 si nu m-am atins de el deloc.

Sus am dat de alti doi ciclisti iar pe unul dintre ei l-am rugat sa imi faca o poza.

La coborare, m-am oprit un pic la monumentul lui Pantani, m-am mai mirat o data de pantele de pe acolo si de data asta m-am intalnit cu multi ciclisti care urcau. Jos ma astepta Roxana. Ne-am intors la camping si ne-am pregatit pentru o plimbare pana pe Gavia, cat o sa avem chef.

Gavia incepe absolut plictisitor din Bormio pentru cativa km pana in Santa Caterina. De acolo insa, incep niste serpentine cu o panta placuta de tot prin padure si se iese in golul alpin intr-un peisaj superb, de vis. Mie mi-a placut mult Gavia, este un pas prietenos, cu peisaje frumoase si plin de energie pozitiva, te inveseleste. O ia el un pic mai abrupt mai spre final, pentru a se termina intr-o lunga si plata caldare glaciara.
 

  

Deci pana la urma am urcat pana sus, desi nu eram foarte hotarati. La coborare, cum mai era ceva timp, am intrat si pana in centrul istoric din Bormio, mai mult de curiozitate, dar am fost complet impresionati de strazile pavate si inguste ale vechiului oras. Sincer cred ca e printre cele mai frumoase orase ce le-am vazut vreodata, eu recomand clar tuturor care trec prin Bormio sa isi rezerve macar o jumatate de ora sa se plimbe pe acolo...

Cat depre partea cealalta din Gavia, mult mai spectaculoasa, o lasam pentru data viitoare...

Ziua 3 - Sella Ronda plus Canazei
70 km/2000 m

Dupa o zi in care ne-am mutat cu baza in Corvara la camping, unde de data asta am inchiriat o casuta de lemn, a urmat si prima zi de pedalt prin Dolomiti impreuna cu Alin cu care ne-am intalnit acolo, venit si el pentur concurs. Evident ca prima zi a fost clasica tura Sella Ronda pe care noi am inceput-o din Corvara cu pasul Gardena, apoi Sella, dupa care am coborat pana in Canazei ca sa urcam pasul Pordoi de jos. Pe final, ne-am intors in Corvara prin pasul Campolongo.

Nu mai aduc aici laude la adresa Dolomitilor ca am scris la inceput. Ce pot sa spun e ca toate pasurile din Sella mi s-au parut si mie si Roxanei foarte usoare in comparatie cu Stelvio sau ce am mai facut prin Franta, desi auzisem ca sunt foarte grele. Practic Sella Ronda este o tura perfecta de cursiera. Greu dar nu foarte greu, peisaje care iti taie respiratia, pasuri prietenoase, monumente de facut poze, terase la soare cu prajituri si strudele apetisante si o lungime si o diferenta rezonabila pentru ca orice ciclist de orice nivel sa aiba parte de o zi placuta de pedalat.

Ziua 4 - Tre Cime din Cortina d'Ampezzo
62 km/1500 m

In ziua a 4-a ne-am deplasat motorizat la Cortina d'Ampezzo pentru a pleca intr-un mic circuit ca sa urcam la celebrele stanci Tre Cime di Lavaredo.

Am inceput sa urcam din Cortina spre pasul Tre Croci, care pe harta parea mic si neinsemnat dar in realitate mi s-a parut mai greu un pic decat cele din Sella, chiar daca destul de scurt. Pe partea cealalta am ajuns repede la lacul Mizurino de unde incepe urcarea.

Urcarea spre refugiu de fapt incepe cu o urcare scurta si abrupta urmata de o coborare care impreuna sunt jumatate din distanta. Dar pe ultima jumatate incepe o urcare dura, cu media peste 11% si cu bucati care iti storc un pic muschii. Pot sa spun ca desi a fost scurta, a fost dintre cele mai grele urcari pe care le-am facut. Bineinteles, tot fara pinionul de 30 si tot fara pauza.

Am ajuns in parcarea de sus de tot dupa care m-am intors sa vad de Roxana care cu surprindere am vazut ca nu era foarte in spate si reusise si ea sa urce pana in varf.

Ne-am intors de la Mizurino pe o coborare ce da in drumul national ce leaga Cortina de Austria pe unde fara alte dificultati ne-am intors la masina, nu inainte de a face o mica plimbare prin centrul Cortinei care desi e super frumos, mi se pare un pic over-rated, Canazei sau Corvara mi se par orasele mult mai pe placul meu.

Ziua 5 - Passo Falzarego
52 km/1200 m

Ziua 5 a fost o zi solo pentru mine. Desi a fost ziua dinaintea concursului, cand ar fi trebuit sa ma odihnesc, am decis sa dau totusi de dimineata o plimbare singur, caci Roxana dorea o mica pauza. Asa ca am zis sa dau bucata din concurs de la tura de 100 km pe care teoretic nu urma sa o fac la concurs, respectiv urcarea in pasul Falzarego.

Pentru asta, am trecut din Corvara in Arabba peste Campolongo, apoi am coborat pana la baza pasului. Falzarego este un pas superb, pe partea de sus e un fel de mini-Stelvio, chiar am luat o decizie buna sa il fac, era pacat sa il ratez.

Sus m-am reintalnit cu traseul lung de maraton care urca apoi in pasul Valparola, dupa mine pasul cel mai frumos din Dolomiti, un soi de plai cu iarba si bolovani imensi, ca un peisaj selenar.

 

Apoi am coborat inapoi in Corvara si m-am intors in camping pentru relaxare si odihna pentru concursul din ziua urmatoare.

Ziua 6 - Maratona dles Dolomiti
135 km/3500 m

Ca de obicei, despre maraton o sa scriu o postare separata :)

O saptamana de pedalat linistit in familie la Alpe d'Huez

Intr-un an cu foarte multe probleme si cu altele si mai mari care urmeaza sa vina pe final, eram gata sa renunt la ideea unei iesiri la pedalat afara. Dar pana la urma m-am mobilizat mai mult pentru Roxana, care a avut un an si jumatate foarte greu si care chiar avea nevoie de o pauza de relaxare. Asa ca l-am lasat pe baietelul nostru Rares la bunici, am incarcat echipamentul de camping si bicicletele in masina si, cu o bruma de bani si cardul de credit de care speram totusi sa nu ne atingem, am plecat usurel spre Italia, in Dolomiti. Totusi, pe drum, ca autostrazile astea sunt interminabile, mai ales daca stai cu ochiul pe consum si nu accelerezi mai mult de 100 km/h, am stat si am refacut calculele si, in urma preturilor constatate pe internet pentru cazarea la camping in Italia, s-a ivit ideea de a deturna totul pentru Franta unde, in ciuda unui drum ceva mai lung, economiile la cazare, masa si combustibil sunt considerabile. In plus de asta, eu fusesem anul trecut in Franta fara Roxana, ar fi vrut si ea sa mearga, plus ca la anu' sigur o sa intru automat pe liste la Maratona dles Dolomites si probabil o sa avem atunci ocazia sa mergem acolo.

Una peste alta, dupa ce am trecut in Italia prin pasul Brenner, pe national ca pe autostrada e o taxa imensa de vreo 17 euro daca bine tin minte, dupa ce am vazut si ce preturi au italienii la motorina, am luat decizia finala sa trecem dealul la francezi. Dar totusi nu m-a lasat sufletul sa nu trec cu masina peste pasul Jaufenpass sau Giovo cum ii spun italienii, de pe traseul Oetztaler-ului, sau sa nu trecem pe la Riva del Garda si pe malul drept al lacului Garda. Apoi am zis eu ca intru pe autostrada, ca anul trecut am mers pe nationale si a fost groaznic. TZEAPA DE ZILE MARI! Pentru o basina de autostrada, de langa Milano pana dupa Torino inainte de tunelul Frejus spre Franta, astia ne-au taxat vreo 36 de euro, aproape dublu decat combustibilul consumat pe aceiasi distanta. Eu am jurat ca pe Autostrada Italiana a Peagio nu mai calc cat traiesc ca e jaf la drumul mare, banii aia mai bine ii beau. Motiv pentru care la intoarcere am venit prin Germania, drumul fiind mai lung cu vreo 150 km dar fara munti si pasuri montane, deci mai economic si mai rapid.

In fine, una peste alta, am ajuns a doua zi de drum seara in Allemont, la campingul municipal Le Plan, unde am fost informati ca au saptamana aceea o cursa cu caini si totul e ocupat. Asa ca a trebuit sa ne mutam 500 m mai incolo, la campingul Le Grand Calme, o ideee mai scump - 12 euro in loc de 9,8 - cu o stea in plus dar fara imbunatatiri vizibile. Oricum, fata de 35 de euro cat era pretul in Italia, e mult mai bine.

Ziua 1 - Oulles si Villard Raymond - 56 km/1900 m

In prima zi, obositi dupa drum, am decis sa dam o tura mai mica, de incalzire, respectiv sa urcam in doua mici sate izolate la capatul a doua catarari de zile mari, adica Oulles si Villard Raymond, ambele pornind din drumul spre Col d'Ornon. Oulles este cea mai mica comuna din Franta, are conform ghidului 9 locuitori permanenti dar are primarie proprie si primar. Pana acolo se ajunge pe un drum sapat intr-un perete de stanca, cu multe ace de par, pe o panta medie de 7,4% cu multe bucati de 10%. Nu stiu de ce dar e una din urcarile pe care le am la suflet, imi place la modul deosebit, desi pare o urcare destul de ignorata de ciclistii din zona.

Roxana la intrarea in micul sat Oulles

Roxana pe unul din acele de par

A doua urcare a zilei a fost cea in Villard Raymond, un alt sat izolat al carui drum pleaca tot din soseaua spre Col d'Ornonr. Urcarea este ceva mai lunga si o idee mai usoara. Peisajul spre crestele muntoase din jur este in schimb deosebit. La fel de deosebit este si micul sat cochet si aranjat.

La izvorul din Villard Reymond, unde in timp ce savuram o gura de apa rece mi-a explodat roata

Roxana a fost puternic impresionata de dificultatea catararilor, mai ales la Oulles, avand in vedere ca pe cursiera ei are si niste rapoarte ceva mai dure, cu pinionul mare doar de 26. Dar na, are sub 50 kg si m-am gandit ca o sa se descurce. S-a descurcat din prima, dar nu reusea sa pedaleze din picioare, ii fugea bicicleta in toate partile si se speria. I-am explicat ca fara asta nu prea are sanse sa faca multe chestii prin Alpi...

Ziua 2 - Alpe d'Huez - Col du Sarenne - Balcons d'Auris - 90 km/2400 m 

A doua zi am zis sa mergem direct pe Alpe d'Huez, atat pentru ca Roxana era nerabdatoare sa vada marea si legendara catarare, cat si pentru ca practic este o urcare destul de simpla, fiind recunoscuta mai mult prin frumusete si istorie decat ca si dificultate. Am decis sa urcam si mai sus, asfaltul terminandu-se de fapt la peste 2000 m, la lacul Besson, apoi sa ne intoarcem prin Col du Sarenne si prin balcoanele din Auris.

Catararea pe Alpe d'Huez nu cred ca mai are nevoie de nicio prezentare, e ceva mai grea pe prima bucata, cu bucati sustinute de peste 10%, dar apoi se mai potoleste si bucatile de 10% devin mai rare. Pana la lacuri se mai urca vreo 3-4 km cu panta de 7-8%. Apoi spre Sarenne se coboara o mica bucata, apoi se urca vreo 4 km din care vreo 2 cu 9%. Profilul este al urcarii clasice in Alpe d'Huez continuata pana in Col du Sarenne.

Am pornit cu entuziasm de la borna 0 a catararii. Dupa prima curba, unde a mers mai greu, Roxana a mai incercat o data sa se ridice in picioare si, de data asta, i-a reusit. Astfel, incet-incet, a reusit sa lege cativa zeci de pasi de pedalat in picioare care, in sectiunile grele, o propulsau bine de tot in fata. Una peste alta, as putea zice ca pentru ea Alpe d'Huez a fost o catarare in care a intrat incepatoare si a iesit specialista - ca nu pot zice chiar experta. Practic a fost urcarea in care si-a dat seama de multe lucruri, de cum sa isi dozeze efortul, cum sa atace pantele mari si sa se relaxeze in rulaj pe cele mai mici.... Am scos cu ea pana sus in statiune sub 1:30, care e un timp bunicel pentru o fata.

Noi doi plini de entuziasm la borna 0

Roxana fericita de primele pedale reusite in picioare

Pe Alpe d'Huez e plin ochi de ciclisti, ceea ce iti da un mic sentiment de race, sa te iei cu ei la intrecere, ceea ce pe Roxana a prins-o bine

Deja pe finalul catararii treaba a devenit o joaca

Roxana fericita sus la lacul Besson, e un loc superb, daca ajungeti in Alpe d'Huez neaparat urcati pana aici

Pe coborarea de la lacuri ne-a prins brusc o mica ploaie torentiala care ne-a cam udat si pe noi, si asfaltul. Noroc ca a durat doar vreo 10 minute si a iesit soarele, asa ca am stat in fata la Spar in statiune si am lins un cola pana s-a uscat pe jos. Apoi am plecat in coborare spre Col du Sarenne. Aceasta salbatica varianta de urcare in Alpe d'Huez a fost destul de necunoscuta si ignorata pana anul asta, anul trecut de-abia daca vedeai 2-3 ciclisti pe acolo. In schimb dupa ce a trecut acum turul prin zona, s-a umplut de ciclisti ca de ciuperci dupa ploaie. Era pacat sa ramana necunoscuta, coborarea pe acolo e deosebit de salbatica, are multe curbe superbe. Asfaltul era foarte prost dar, cu ocazia turului, au reasfaltat bucati intregi si acum e absolut OK. Pe coborarea mai usoara din Alpe d'Huez am pus-o pe Roxana sa exerseze si mersul cu mana in drop-uri, fiind mult mai usor de franat asa pe coborarile lungi. A inceput sa mearga si treaba asta, asa ca am ajuns in Col du Sarenne pregatiti de marea coborare.

Inainte de a parasi Alpe d'Huez, ne-am facut si o poza pe podiumul special amenajat pentru cei care ajung la capatul catararii

Roxana in coborarea spre Col du Sarenne

Incepe marea coborare

Si primul ac de par dintr-o lunga succesiune

Pe ultima bucata din coborare se trece prin cateva sate extrem de cochete

De sub baraj, din Freney d'Oisans, am inceput urcarea spre statiunea Auris, urcare cu vreo 3 km de 10-12% pe care Roxana i-a resimtit din plin, deja obosita. Apoi, dupa o usoara coborare, se intra pe drumul suspendat deasupra prapastiei de la Balcons d'Auris, drum care, in usoara coborare, ne scoate inapoi in catararea de pe Alpe d'Huez in localitatea la Garde, de unde mai sunt de coborat pana jos vreo 4 km. Senzatia de la balcoane este efectiv de priveliste din elicopter asupra intregii zone.

N-am mai stat la poze ca era Roxana obosita, asta e o poza de pe net cu balcoanele din Auris

Drumul de la balcoane vazut de pe traseul din ultima zi, care trecea pe versantul opus - de aici se vede cat de impresionant e drumul, linia aceea trasata in mijlocul peretelui de stanca

Ziua 3 - Alergare pe traseul Allemont - Alpe d'Huez - Oz Station - Pourchery - Allemont - 25 km/1500 m

Ziua a treia ne-a intampinat cu ploaie puternica de dimineata si o prognoza sumbra pe toata ziua. Din punctul meu de vedere, ploaia si cursiera sunt incompatibile, cel putin pe munte, din cauza distrugerii incredibile pe care o sufera rotile de la sabotii de frana. Plus ca vitezele mari de pe cursiera sunt cam greu compatibile cu frigul. Asa ca pentru ziua asta am ales celalalt sport pe care il iubim, alergarea montana. Am alergat pe poteca pana in Alpe d'Huez, o urcare de vreo 1200 m diferenta de nivel, facuta in vreo 2 ore, cu episoade de ploaie mai puternica sau mai slaba. Surpriza a fost ca am urcat practic 75% pe traseul de MTB pe care coborasem cu un an in urma cu bicicleta, o mare parte din el fiind parte din concursul celebru Megavalanche. Planul era sa vizitam niste lacuri suspendate pe o terasa la 2300 m, insa odata ajunsi sus in statiune a inceput sa fulgere si sa tune puternic, asa ca am luat decizia sa continuam tura intr-o zona mai joasa si mai protejata, asa ca am luat-o la vale in alergare spre statiunea Oz. Coborarea a fost intai pe un forestier abrupt, apoi pe o poteca superba, atat de alergat cat si de MTB. Cred ca am ajuns jos in vreo 20-30 de minute. Am stat la o cafea si apoi am continuat, tot pe ploaie, spre satul Pourchery trecand peste un deal unde am mai acumulat vreo 2-300 m diferenta de nivel. Din nou o poteca superba, din nou ideala de MTB. Finalul a fost pe drumul forestier de contur al lacului de langa Allemont, unde efectiv totul s-a transformat intr-o furtuna puternica. Cu toate astea, francezii se plimbau de n-aveau treaba, mai cu o umbrela, mai cu o pelerina, unii chiar cu carucioarele cu bebelusii, acoperite de o prelata transparenta. Numai noi romanii ne speriem de vremea rea, pentru ei, natiune iubitoare de natura, vremea rea e o situatie nu o problema. Si ca tot veni vorba de asta, pe drumul spre Romania am intalnit o gramada de masini decapotabile, ceva Mercedes-uri noi dar si ceva clasice, in care erau cate un cuplu de pensionari, in general aratau de peste 70 de ani, el imbracat elegant, ea ca si o diva din anii 50, cu o esarfa mare pe cap. Cum naiba pe pensionarii lor nu-i trage curentul in decapotabile la 150 km/h iar pe pensionarii nostrii daca crapi in mijlocul verii un deget geamul de la tren ii prinde curentul si ajung in spital?

Roxana fericita facand ciuda furtunii pe urcarea spre Alpe d'Huez

Roxana pe o sicana de pe poteca de coborare pe unde orice MTB-ist ar fi in extaz maxim

Ziua 4 - Col du Glandon - St. Jean de Maurienne - Col du Mollard - Col de la Croix de Fer - 80 km/2250 m

Din pacate, prognoza meteo era destul de sumbra si pentru ziua 4, dar nu asa de rea ca si cu o zi inainte si cum aveam niste obiective pe care doream sa le ating, am decis ca mergem cu bicicletele. Dar am facut un plan mai de vreme rea. Astfel, am mers cu masina pana sub Col du Glandon, la vreo 4 km, cat sa ne incalzim putin, apoi urma sa coboram de dimineata, cu toate hainele pe noi, din Glandon spre St. Colomban des Villards, apoi daca vremea e rea urma sa dam jos hainele groase, sa le bag in rucsacul pe care l-am dus cu mine pentru asta si, pe ploaie, sa urcam Col de la Croix de Fer inapoi la masina, adica sa terminam practic in urcare (ma rog, si cu o foarte mica coborare dupa aceea) - pe urcare nu conteaza asa mult vremea rea. Pentru cine nu stie, Col du Glandon si Col de la Croix de Fer sunt unul langa altul, despartite doar de 2.5 km, urcarea spre ele fiind comuna dinspre Bourg d'Oisans, dar ele despartindu-se pe celalalt versant, Glandon ducand spre St. Colomban des Villards iar Croix de Fer spre St. Jean de Maurienne, un fel de triunghi, intre cele doua orase ajungandu-se pe un drum expres dar frecventat de ciclisti. Cam asta era planul. In caz de vreme mai acceptabila, exista o varianta mai grea de urcare, care implica trecerea si peste Col du Mollard dupa care urmeaza urcarea ultimilor 14 km din Croix de Fer.

Col du Mollard e o urcare nici foarte grea, nici foarte usoara

Col de la Croix de Fer noi l-am abordat cam de la km 16, unde am iesit de pe Col du Mollard

Totusi, am avut noroc si dimineata, desi era foarte frig, nu mai ploua si asfaltul era uscat, asa ca am reusit sa urcam in Glandon si sa coboram pana la St. Jean de Maurienne fara sa ne udam. Super baftoc! Nu consideram ca am urcat si Glandon-ul, doar am trecut prin el, eu l-am urcat anul trecut. Am facut si bucata de drum expres pana in St. Jean, am trecut un pic prin centru, orasul fiind absolut superb, apoi, datorita faptului ca inca nu incepuse ploaia, am decis sa atacam varianta lunga, prin Col du Mollard, desi incepuse usor sa picure.

Roxana trece prin Col du Glandon

Un "mic" monument

Coborarea de pe Glandon e una din cele mai frumoase pe care le-am vazut. In zare ar trebui sa se vada mereu Mont Blanc-ul daca nu e inorat, la noi cam era

Roxana in St. Jean de Maurienne, orasul cutitelor Opinel, la poalele urcarii pe Mollard

Urcarea in Col du Mollard e placuta iar pe versantul opus al vaii pare sa se vada urcarea in Croix de Fer, cu un mare tunel. Ramane sa studiez daca asa e. Pe final, drumul urca brusc niste serpentine pana intr-o frumoasa statiune de schi, Albiez-Montrond, unde era pe final si un concurs de MTB. Ei, daca aveam habar de el poate inghesuiam si MTB-ul, chiar am cautat mult pe net daca e vreo-un concurs in zona in perioada aia. Dar poate ca a fost mai bine asa, sa ma relaxez si eu cateva zile. Statiunea e la baza unui frumos varf care, probabil, se numeste Le Mollard - ma gandesc eu.

Roxana, statiunea, varful si pasul in dreapta lui

Familia fericita in Col du Mollard

Dupa pas, urmeaza vreo 7-8 km de coborare pana in drumul de Croix de Fer. Din pacate, aici ne-a prins ploaia, chiar una puternica. Daca intarzia 5 minute ne prindea doar pe urcare. Dar na, ar fi culmea sa fim nemultumiti ca am scapat nestropiti pana aici. Asa ca am purces la deal pe Croix de Fer printre bulbucii de torentiala. Alti ciclisti stateau ici-colo la adapost, dar eu stiu ca mai bine mergi, ca altfel te prinde frigul, mai ales ca sus ne astepta masina. Croix de Fer, desi pe hartie arata destul de cuminte, pe ultima bucata are niste portiuni furioase rau, mai ales la iesirea din statiunea St. Sorlin d'Arves, nu l-as cataloga ca un pas usor, chiar daca 90% din el este destul de usurel. Pe ultima bucata ploaia ne-a mai scutit un pic, dar tuna si fulgera amenintator. Am zabovit sus vreo 5 secunde sa trag o poza si am taiat-o la vale la masina. Chiar cu 100 m inainte de masina s-a pornit iar torentiala, destul cat sa terminam tura muci.

Roxana pe ultima bucata de urcare, pe-acolo sus pe stanca e si crucea de fier

Pauza de 5 secunde de poza in varf

Pana la urma a iesit o zi frumoasa, cu o vreme mai ingaduitoare decat ne asteptam si decat ne-am echipat. Clar, data viitoare vreau sa refac tura, dar invers, cu coborare prin Croix de Fer, trecut invers Mollard-ul si urcare inapoi pe Glandon. Si pe cat posibil de data asta sa plecam din Allemont, chiar daca se mai aduna inca vreo 40 km.

Ziua 5 - Col du Galibier prin Col du Lautaret - 120 km/2300 m

Tot pentru cine nu stie zona, pe celebrul Col du Galibier se poate urca din doua parti. Fie din Saint Michel de Maurienne, de unde se urca intai Col du Telegraphe, se coboara in statiunea Valloire si apoi se urca Galibier, fie din cealalta parte, din Col du Lautaret, in Lautaret fiind posibil sa se ajunga fie din Briancon prin statiunile din zona Serre Chevalier, fie din Bourg d'Oisans prin statiunea La Grave. Tot pentru cine nu stie, La Grave, cu varful La Meje, este o statiune de renume mondial pentru schiorii de freeride. Practic, din statiune o cabina te urca pana aproape de varful La Meije, la 3550 m, de unde nu exista nicio partie de schi amenajata, se schiaza inapoi in statiune pe vai glaciare, culoare inguste, fete abrupte inzapezite, fiecare dupa curajul si indemanarea sa. O mare parte din schiori se mai si intorc acasa, dar au fost nume mari ale schiului, cum ar fi Doug Coombs, care si-au gasit sfarsitul pe acest munte care face anual destule victime. Cum zicea cineva intr-un film, "one of those places from where you can always leave in a body-bag".

Dar na, sa trecem la oile noastre, datorita faptului ca zona e de o frumusete iesita din comun, am decis sa abordam Galibier pe drumul cel lung, adica pe bicicleta din Bourg d'Oisans, o urcare foarte lunga, de peste 50 km, chiar daca nu foarte abrupta peste tot, dar asa, mai cicloturistica, apoi sa atacam Galibier din Lautaret.

Cam astea ar fi puse cap la cap profilele urcarii, primul de langa Bourg d'Oisans in Lautaret, al doilea continuarea pana pe Galibier

Am prins vreme frumoasa, nimic de comentat aici, cu un pic de racoare dimineata pe urcare, perfect pentru pedalat.

Roxana la intrarea in La Grave, unde toti merg iarna, numai noi vara

Col du Lautaret nu e foarte greu, e foarte abordabil si e perfect de incalzire, ca ma gandesc ca nu e nimeni sa urce pana acolo si sa nu o dea in sus spre Galibier. Si daca tot e usor, se pot admira in liniste peisajele incredibile oferite de varfurile din zona Les Ecrins, printre cele mai salbatice din lume.

Din Lautaret, urcarea spre Galibier e ceva mai grea, dar nu e foarte dificila, as compara-o cu Transalpina noastra, cel putin pana la tunel. Galibier are sus un mic tunel care evita pentru masini ultima bucata care trece creasta. Asta e si bucata cea mai dificila, pe ambele parti, fiind ceva mai mult de 1 km cu panta sustinuta mai mare de 10%. In rest, oricum, peisajul iti taie respiratia si nu prea apuci sa te gandesti la efort, nici nu simti cum ai ajuns sus.

Roxana spre Galibier

Vedere spre bucata finala din Galibier, in stanga se distinge tunelul si, deasupra lui, pasul propriuzis

Evident, poza de familie din varf 

Si o poza rapida la coborare in Lautaret

Coborarea am facut-o pe acelasi drum, cu o pauza in La Grave pentru o clatita. Drumul permite rularea cu viteze foarte mari, dar sincer, e pacat. Peisajul te lasa din nou fara cuvinte, fiind si zone pe care nu le-ai vazut la urcare. In poza se vede ghetarul de sub varful La Meije.

Una peste alta a fost cea mai lunga tura din concediu, dar una foarte frumoasa, ma feresc sa zic cea mai frumoasa pentru ca toate au fost deosebite. Ca si ciclist, eu zic ca trebuie oricum sa ajungi o data sa faci Galibier-ul, de preferat chiar de doua ori, din ambele parti, mi se pare un pas de referinta.

ZZiua 6 - Col du Sabot - 42 km/1600 m si alergare pe memorialul York-Mallory - 8 km/700 m

Dupa Galibier am zis sa facem ceva mai scurt si, daca ne ramane timp, sa dam seara o alergare. Asa ca am ales urcarea in salbaticul Col du Sabot, vechiul drum medieval de trecere spre valea Maurienne, astazi doar un drum turistic asfaltat doar pe o singura parte. E o urcare scurta, de doar 20 km, dar foarte grea, trecand din Allemont prin statiunea Vaujany. Cam asa arata profilul:

Urcarea incepe brutal spre Vaujany, direct cu pante de 9-10 % sustinute si nici dupa iesirea din statiune nu o lasa mai prejos, ajungand de multe ori la valori de peste 11%. Drumul e foarte ingust, de-abia incape o masina, dar nu prea este frecventat, neducand practic nicaieri. Rar trece cate o masina, si mai rar cate un ciclist care sa se bucure de minunata priveliste din varf catre Col du Glandon.... Este un drum presarat cu stane, cu turme de oi si cirezi de vaci, cu privelisti incredibile spre Massif des Grandes Rousses, un drum care trebuie facut de oricine trece prin zona.

Roxana in urcare spre Col du Sabot

Si in Franta exista turme de oi, ciobani si caini

Roxana si privelistea extraordinara spre drumul din Col du Glandon

Cum tura s-a terminat destul de devreme, ne-a ramas timp si de o mica alergare. Printr-un ghid de trasee de trekking, unul mi-a atras atentia in mod deosebit, traseul York Mallory, care pleaca din Rivier d'Allemont si urca intr-o caldare glaciara la vreo 2050 m unde in 1944 s-a prabusit avionul care il transporta pe Sir Mallory, comandantul fortelor aeriene aliate, accident in care si-au pierdut viata el, sotia sa si toti membrii echipajului. Mi s-a parut ceva deosebit, asa ca in jur de ora 17 eram imbracati de alergare, la baza traseului. Poteca are o panta medie de 20%, deci e foarte abrupta, urcarea avand cam 3,8 km. M-am simtit minunat si am reusit sa alerg bine de tot bucati lungi din urcare, reusind sa ajungem sus in mai putin de o ora. Am fost intarziati doar de un incident cu un caine de la oi care a cam venit si a sarit la noi. Se intampla deci si pe acolo. Ciobanii l-au strigat dar nu prea il interesa. Pana la urma a plecat si noi am putut sa continuam drumul, chiar daca Roxana a ramas afectata o vreme si tot auzea caini. Una peste alta, dupa un traseu oricum superb, am inceput sa dam pe langa poteca de ramasitele avionului prabusit si, in scurt timp, am ajuns la o mica placa comemorativa asezata deasupra unei gramezi mai consistente de fiare. Impresionant e faptul ca tabla avionului, dupa atatia ani, pare inca in stare foarte buna. Bucati de metal sunt imprastiate practic prin toata caldarea. Se pare ca avionul a cazut datorita conditiilor meteo nefavorabile, in timp ce il transporta pe Sir Mallory in Asia unde urma sa preia comanda aviatiei, batalia din Normandia fiind deja pe sfarsite si cam decisa. E un loc plin de istorie si care iti da fiori, care pe mine personal m-a impresionat in mod deosebit. Jos in sat e si un mic muzeu gratuit amenajat in memoria victimelor, dar care din pacate cand am ajuns inapoi era inchis, asa ca ramane pe data viitoare. Coborarea a mers snur si am fost inapoi in mai putin de 30 de minute. O tura de trail-running pe cinste, dar si una deosebita.

Roxana fericita, chiar inainte sa ne atace cainele

Placa comemorativa si resturi mai consistente din avion

Multe alte resturi din avion sunt imprastiate in toata zona

Ziua 7 - Villard Notre-Dame - Col du Solitude - Villard Reymond - 30 km/1000 m

Ultima zi a fost si ziua plecarii, dar am hotarat ca dimineata, dupa ce bagam toate lucrurile in masina, sa mai dam o mica tura pe unul din cele mai deosebite drumuri probabil din lume, urcarea la Villard Notre-Dame, pe care sa-l continuam apoi pe un forestier de cativa km pana in Col du Solitude si sa regasim asfaltul in Villard Reymond, unde am fost si in prima zi, de unde sa coboram la masina.

Dupa cum se vede, Villard Notre Dame e o urcare grea, cu o medie de 9,25%

Dar nu pentru panta este ea renumita, ci pentru faptul ca prima ei jumatate este efectiv sapata intr-un perete de stanca, acum aproape 100 de ani. Pur si simplu inginerii de atunci, imi inchipui eu pe unii cu mustata imensa, au decis ei sa traga drumul direct prin faleza, cu o panta constanta de 9 %. Nici macar nu cred ca era pe acolo inainte vreo brana, ceva. Efectiv au sapat chiar in adancime si, unde a fost nevoie, au tras si cate un tunel. Nici nu vreau sa imi inchipui cati or fi murit pe la santierul ala.... Parcurgerea e ametitoare, senzatia de rau de inaltime e permanenta. La urcare mai e cum e, dar la coborare esti cu un mare morcov in fund tot drumul. Pentru mine a fost mai OK ca mai fusesem anul trecut, dar pentru Roxana a fost destul de infricosator. Noi nu am mai si coborat pe acolo. Ce sa zic, las pozele sa spuna mai multe dar, oricum, ele nu pot sa inlocuiasca senzatia reala de a fi acolo. Una peste alta, daca ajungeti prin Bourg d'Oisans, nu uitati de Notre Dame. Nici n-aveti cum, ca se vede drumul in faleza ca-n palma din drumul national.

Dupa toate experientele astea ametitoare, ultima jumatate de drum continua prin padure si, inainte de sat, ne incanta cu privelisti de vis. Dar adevaratele privelisti apar daca continuam mai departe, dupa ce se termina asfaltul, spre Col du Solitude si Villard Reymond, pe un forestier ca-n palma si foarte ingrijit care nu pune probleme de parcurgere cu cursiera pe uscat. De pe acest drum, se vad ca-n palma zona orasului Bourg d'Oisans dar si cele 21 de serpentine ale urcarii spre Alpe d'Huez de pe versantul opus.

Intr-un final se ajunge in Col du Solitude de unde se coboara inapoi pe asfalt pe sub satul Villard Reymond.

Familia in Col du Solitude

Peisaj de vis pe ultima coborare a concediului, din Villard Reymond

Si pentru incheiere, inainte sa plecam, am intrat la o terasa si am mancat si noi ceva, respectiv specialitatea traditionala Tartiflette, de care auzisem de ani de zile da' habar n-aveam ce e, credeam ca e vreo prajitura. E de fapt facuta din doua foi mari de clatite intre care se baga branza multa, smantana si ceva sunca, seamana cu o Pizza Calzone dar din foi de clatita si e delicioasa, la pretul corect de 12 euro.

A urmat lungul drum spre casa, de data asta pe ruta Grenoble - Besancon - Mulhouse - Stuttgard - Munchen - Salzburg - Viena - Budapesta - Timisoara, varianta pe care eu o recomand clar ca fiind mai economica deoarece autostrada in Germania e gratis iar in Franta se poate merge pe nationale si e chiar foarte frumos, drumul trece prin niste zone si orase deosebite, eu as lasa chiar niste timp pentru a vizita cateva dintre ele, cum ar fi Besancon care cu cetatea lui arata al naibii de bine.

Eu am foarte multe informatii despre zona, am ghid-urile de mtb si de cursiera care sunt gratis acolo dar se pot folosi de aici pentru planificarea unor ture, am si harta traseelor de picior dar aia a fost ceva bani, vreo 6 euro. Una peste alta, daca vrea cineva sa mearga pe-acolo, poate sa ia legatura cu mine sa-i dau mai multe informatii ca, vorba Roxanei, as putea sa ma fac ghid de ciclism deja prin zona. Am gasit si diverse variante de cazare la cabana mai ieftine, sper ca data viitoare sa pot sa incerc si o cazare mai ca lumea.