Sunday, February 28, 2010

Scoala Nationala de Schi-Alpinism Padina

Datorita unor modificari inopinate a concediului, cu 3 zile inainte de a incepe tabara, brusc ne-am hotarat sa-l sunam pe Luci Clinciu si sa-l intrebam daca putem participa si noi la editia 2010 a Scolii de Schi Alpinism de la Padina. Dupa cum ne asteptam si speram, raspunsul a fost afirmativ, asa ca marti dimineata parcam masina la cota 1400, urcam la 2000 cu cabina si cu cate doi rucsaci fiecare si porneam pe schiuri pe ruta Piatra Arsa - Plaiul lui Pacala - Padina pentru cateva zile extraordinare de schi cu oameni minunati.

Ne-am cazat intr-un final la Padina si, pana seara tarziu, ne-am adunat cam toata trupa: pe langa noi, au venit instructorii: Luci, Nae si Adi, colegii nostrii de curs Iulia, Catalina si Tibi, Cipri, dar si Dani, Luci si Balan care nu s-au inscris, dar au venit cu noi in unele ture.

Miercuri am plecat in zona Saua Strunga unde am dat vreo 3 urcari si coborari pe diferite trasee.



Dupa masa, ne-am reunit in fata cabanei unde, pe panta, am exersat cautarile cu DVA cu victime multiple, precum si executarea unui profil in zapada si notiuni de nivologie.

Joi dimineata am urcat iar spre Strunga, iar pe panta de deasupra stanei am invatat/exersat/perfectionat tehnicile de urcare, switch, derapaj lateral, caderi si opriri in betze. Totul frumos, mai putin momentul in care Tibi a intrebat cui i-a cazut o bucata din clapari. Ma uit asa, in scarba, convins ca o fac degeaba, dar nu. Mie imi cazuse, chiar nitul care prinde pe interior claparul la mijloc. Naspa!


Dupa ce am reusit sa improvizez ceva din alte piese de clapar desfacute de la limba, joi seara am urcat pe Plaiul lui Pacala. Sus pe o zona mai abrupta am facut niste amaraje in zapada, cu schiuri, betze si la ciuperca, am facut cate un rapel simplu si unul pe schiuri, apoi am coborat pe o zapada minunata pe inserate inapoi la Padina.


Vineri a fost ziua cea "mare", in care am urcat cu totii la Omu. De dimineata, a venit cu noi si Liviu, care s-a alaturat echipei de instructori. Din pacate, pe la Pestera am observat ca mi-a cedat si nitul de la celalalt clapar, in acelasi mod cu cel de o zi inainte. Sa privim partea buna a lucrurilor: inseamna ca schiez la fel cu ambele picioare...
Am pornit in sus pe valea Ialomitei, unde am coborat si un valcel simpatic pe versantul stang. Am ocolit cascada si am iesit deasupra ei intr-un white-out partial. Spre varful Bucura, o parte din noi am luat-o pe traseul din stanga, pe sub stanci, unde am facut un mic traverseu la piolet. Am baut un ceai cald la meteo si ne-am intors pe un pic de viscol pana in obarsia Ialomitei, de unde am coborat muuult pana la Pestera. O bucata care mie mi-a placut in mod deosebit a fost valcelul care ocoleste cascada.


Ziua s-a incheiat seara cu un test teoretic, ocazie de a discuta subiecte ca salvarea din avalansa, evaluarea riscurilor, alegerea traseului optim, din care cu toti am avut ceva de invatat.

Sambata dimineata am dat un fel de test, langa stana de sub saua Strunga, unde am mai exersat o data tehnicile corecte de switch, derapaj si oprire la cadere. Am mai facut si un test de cautare cu DVA si de sondare a diferitelor obiecte ascunse sub zapada.

Dupa-masa, am pornit pe piei inapoi la cota 2000, usurati de cateva bagaje pe care ni le-a luat Cipri cu masina. Ziua s-a incheiat cu o coborare frumoasa pe Papagal, unde am observat ca partiile negre din Sinaia au fost marcate cu semne din 50 in 50 de m.

Seara am mers pe la Bubulu unde am baut un vin de ziua mea si am reparat claparii, inlocuind niturile cu suruburi cu piulita, subtiate un pic cu flexul pe interior sa nu deranjeze.

Duminica nu am mai facut nimic, ne-am rezervat ziua pentru relaxare.

Am facut si un mic filmulet din secventele capturate de-a lungul scolii:



Pozele le-am pus pe Webshots.

Sunday, February 21, 2010

Schi nautic de tura - Cupa Memoriala Buzasi Zoltan Vladeasa

Intr-o atmosfera minunata, sambata, pe o ploaie torentiala cum ploua doar in februarie, peste 60 de oameni asteptam in fata pensiunii Bradet startul in editia 2010 a Cupei Memoriale Buzasi Zoltan, concurs de schi de tura ce are loc anual in muntii Vladeasa in memoria alpinistului oradean ucis de avalansa la concursul de schi-alpinism de pe Morar.

Dupa ce am injurat in gand toate deodorantele cu freon si masinile care nu-s macar euro 4, ud deja pana la piele, am plecat spre inaltimile care ne intampinau cu ape umflate si un drum aproape complet inundat cu siroaiele apei de ploaie, nerabdatoare sa se inflitreze in pieile noastre de foca.

                             

La un moment dat (unul important as zice), zapada a devenit cat de cat continua (sa zicem ca acoperea peste 50% din drum) asa ca lumea a inceput sa puna schiurile in picioare. Le-am dat jos de pe rucsac, in ritm alert, ca doar e concurs, am bagat claparii in legaturi si, cu o impingere puternica in bete, am tasnit in fata printre concurenti. Stupoare insa, am sarit doar eu, schiurile au ramas acolo. Mai incerc o data, la fel. Ce naiba? In mintea mea, doua imagini devin obsedante: una cu niste baieti care isi reglau legaturile inainte de concurs, iar eu ma uitam la ei si ziceam in sinea mea "ce baieti harnici si grijulii". A doua, mai ingrijoratoare, era cu mine, saptamana trecuta, la Straja, reglandu-mi legaturile pentru claparii de partie, ceva mai lungi. A treia imagine a aparut ulterior, cu mine care se uita la rucsac si zice: "Ce naiba imi trebuie mie briceagul in Vladeasa? Il las acasa, sa merg light." Daca ati inteles ideea, pe fruntea mea scria MARE DOBITOC. Legaturile mai mari cu un deget, briceag sau surubelnita canci. Mai incecrc o data si, cumva, claparii se prind in schiuri (ridic eu cu mana partea din spate peste ei, claparii nu ajungeau sa calce sa o inchida). Asa ca plec, cu grija sa nu pierd schiurile pe drum si cu apa de pe drum in general peste schiuri. Planul era sa merg cat pot, iar cand nu mai merge, sa gasesc ceva cu ce sa reglez legaturile. De preferat la trecerea in coborare (nici nu se punea problema sa cobor asa, nu luam nici un viraj). In timp ce forestierul de 4 km ramanea incet in urma, eu luam la rand fiecare chestie de pe mine, poate o fi buna de surubelnita: clapele de la clapari, fermoarul de la geaca, cataramele de la rucsac. Nu prea merge. Ies de pe forestier si incepe o urcare prin padure. Departe se vad concurentii urcand o panta mai abrupta, in zig-zag. Urcarea devine abrupta iar pieile sunt complet ude si foarte grele, combinate cu schiurile mele de o tona dadeau o senzatie de umblat in bocanci de fier pe un magnet. Urc si imi vine ideea salvatoare: agatatoarea din spate de la piei are azi fatza de surubelnita. Daaaaa, asta e. Sunt salvat. Si schiul stang iese din picior. Si nu mai vrea sa intre. Pana sus mai erau sub 100 m, iar arbitrii au hotarat ca de acolo sa ne intoarcem, din lipsa de zapada. Asta e, scot agatatoarera si o potrivesc pe surubul de reglare: merge perfect!!! Vreo 3 concurenti ma depasesc, dar macar am rezolvat problema.

Coborarea incepe cu o zapada de tot rahatul, uda complet si in care schiul (chiar si lopetile mele) se afunda pana la pamant. Virajele sunt asezonate cu zgomote de pietre care zgarie talpa. Nasol, o iau incet, ma mai depasesc vreo 2, dar nu vreau sa-mi fac praf schiurile.

Ziua se termina cu coborarea inapoi pe forestier, pe aceiasi gheata cu apa care curge peste ea, exact suficient de putin inclinat cat sa trebuiasca fie sa dai la bete, fie la patinaj (aleg o combinatie 20/80 %).


Roxana imi face niste poze. Ajung la finish in 2:01 h, undeva pe locul 31. Deci din nou la jumatatea clasamentului general (ceva mai prost cred la categoria mea). La anu' imi iau schiuri usoare (cu 2,5 kg/picior mai putin) si sa vedem atunci...

Una peste alta, un concurs simpatic care putea sa fie extraordinar, daca nu ne-o trageau iar astia de la INMH. Felicitari organizatorilor care si-au dat toata silinta. Personal, in ciuda conditiilor potrivnice, m-am simtit minunat si nu regret de loc ca am batut jumate de tara pana acolo.

Monday, February 15, 2010

Deep'n'safe - Prin puf in Straja


Prima coborare printre copaci, cu muschii neincalziti. Un schiu o ia un pic aiurea si buf, ma trezesc pe spate. N-are nimic, se mai intampla. Dau sa ma ridic in bat insa acesta intra in zapada. Si tot intra. Dispare, apoi intra si mana. Si tot asa pana peste cot. Sa tot fie vreo 150 cm de puf. Great days are coming, baby!!!

Anul trecut am zis ca vom reveni la Straja, dar numai pe cod. Cel putin galben. Pentru ca acolo e patria pulverului. Si nu doar atat, ci e deservit si de vreo 2 teleschiuri. Care costa vreo 2-3 lei urcarea. Si la care nu e niciodata coada. Si zona e destul de mare sa mai gasesti bucati virgine dupa 2 zile de la ninsoare. Argumente contra? Hmmm, nu prea....


In Straja, brazii incarcati cu zapada te invita sa virezi elegant printre coroanele lor. Prezenta lor aproape pana sus face ca zapada sa se pastreze pufoasa, fara interventia vantului. Deasupra liniei copacilor, fetze neatinse de sute de metri te asteapta sa "apesi pedala". Cu mici exceptii, panta se mentine intre 15 - 25 grade, suficient sa iei viteza, dar si ca riscurile de avalansa sa fie destul de scazute.


E totusi schi off-piste, iar masurile de siguranta sunt necesare. Kit-ul de avalansa e bine sa existe, prin padure fiind cateva zone unde, in conditii nefericite, ar putea pleca ceva. Dar foarte importanta, pentru schiul prin padure, este casca (oare de ce?). Ochelarii sunt buni, crengile neasteptate putand produce neplaceri altfel. Un GPS pe care sa inregistrati primele ture sau macar o busola va pot ajuta in conditii de white-out (destul de des intalnit in partea de sus). Anul trecut au avut loc doua accidente mortale datorita dezorientarii si intrarii intr-o zona de avalansa pe versantul opus.


La sfarsit de zi, va puteti relaxa sau mai puteti lucra la tehnica pe partia care e deschisa pana noaptea tarziu.


Una peste alta, am avut un nou weekend de vis intr-o zona care (inca) nu ne-a dezamagit niciodata. Schiezi doua zile la greu cu banii cu care n-ai da nici 10 ture pe valea Prahovei. Cazarea e intre 40-60 RON/persoana (oferte gramada gasiti aici. Probleme sunt cu parcarea, fiind de preferat sa ajungeti devreme. Oricum, sunt sanse sa trebuiasca sa lasati masina cateva sute de m mai jos. Sau mai bine, daca nu aveti multe troace cu voi, o lasati in Lupeni si urcati cu scaunul.

In fine, pentru a exemplifica "feeling-ul" de safe'n'fun, noi doi si cu Bux am mai facut cateva filmulete - nu multe, ca aveai chef doar sa te dai, sa te dai, sa te dai.....

Monday, February 08, 2010

Riders in the storm - Chu Kash Mountains

Cod galben-auriu cu nuante portocalii, vant de peste 100 km/h, potopul si apocalipsa. Toate erau anuntate pentru weekend-ul acesta. Asa ca unde am putea si noi sa mergem ca sa fim siguri ca nu batem drumul degeaba? Pai e simplu, in Ciuas. Sa vedem ce e cu valcelul de saptamana trecuta si, in cel mai rau caz, daca cei 7 arhangheli dau peste noi, macar ne dam si noi pe panta din spatele cabanei.

Asa ca, dupa discutii cu multa lume, am parcat masinile la Muntele Rosu intr-o sincronizare perfecta (jur, am plecat fiecare de capul lui din Bucuresti si ne-am facut coloana pe urcare). Din cele 3 masini ne-am adunat 9 oameni, super trupa: Mike cu Radu Diaconescu, Irina cu Laviniu, Matei, Adi, Alin si Roxana cu mine. Am baut o cafeluta/mancat o omleta, care cum, dupa care ne-am pus pieile si am pornit-o in sus spre Gropsoarele sa vedem ce e cu valcelul din ultimul raport. Nu aveam idee cam ce o sa gasim acolo, tot ce stiam e intrarea si imaginea lui din Google Earth:


Trebuie sa recunoastem ca nu arata rau. Asa ca pe o vreme oarecum frumoasa (inca nu daduse codul portocaliu peste noi) am urcat panta spre Gropsoarele. Zapada era cam crusta si vantul a inceput sa bata foarte tare.


Sus am facut o mica regrupare, apoi am luat-o pe traseu, pe curba de nivel. Sus pe creasta zapada era foarte putina, viscolita, exact ca si saptamana trecuta. Am dat jos pieile si am traversat pana la intrarea pe valcel.



Odata ajunsi sub linia padurii, crusta inghetata a disparut si ne-am infundat intr-un pulver imens, neatins, de vis.



Astfel, cu totii am avut ocazia sa incercam viraje pe zapada virgina. Valcelul de fapt are o panta intre 10-20 grade, zapada perfecta, e ferit de vant si e perfect pentru o zi asa de urata.



Astfel, cine dorea putea sa dea viraje usoare prin puf, cine nu, putea sa sara peste un bustean sau un bolovan.


Intr-un sfarsit, valcelul se termina in Valea Berii, undeva mai sus de izvor, sub drum. Odata ajunsi cu totii, concluzia generala si unanima a fost: "Let's do it again". Asa ca am luat-o spre Muntele Rosu inapoi, apoi am incercat noi o scurtatura la GPS pe la refugiu, sa nu mai coboram la cabana, dar am ajuns in niste defrisari si, intr-un final, am iesit din padure pe la mijlocul teleschiului vechi de deasupra cabanei. Adica n-am facut mai nimic!




Oricum, am mai dat o tura, dar am intrat pe valcel direct din padure. Irina si Laviniu au ramas sa se mai dea in spatele cabanei. A doua tura a fost si ea super, dar zapada era deja tocata, ca dupa 9 schiori.
Seara ne-am petrecut-o la cabana, unde o parte din noi ne-am si cazat, Pretul este de 40 RON de persoana in camera cu televizor si frigider, conditii super, doar baia era pe hol dar foarte curata. Am mancat si ne-am sprituit pana pe la 11, mai putin Mike, Radu, Irina si Laviniu care s-au intors la Bucuresti. Matei si Adi au plecat si ei de dimineata la Predeal.

A doua zi, am ramas noi doi si Alin. Dimineata vantul se oprise, totul era acoperit de o zapada proaspata si pufoasa si ningea linistit. Ne-am pornit in sus si am hotarat sa mai dam o data valcelul, ca sigur urmele s-au acoperit. Asa a si fost si, nepresati de timp, am stat sa "documentam" noua descoperire cu un filmulet. In finalul zilei am dat doua coborari in spatele cabanei.

Povestea lui Radu e aici.

Iata aici si filmul evenimentelor, care a iesit zic eu destul de simpatic: