Schi nautic de tura - Cupa Memoriala Buzasi Zoltan Vladeasa

Intr-o atmosfera minunata, sambata, pe o ploaie torentiala cum ploua doar in februarie, peste 60 de oameni asteptam in fata pensiunii Bradet startul in editia 2010 a Cupei Memoriale Buzasi Zoltan, concurs de schi de tura ce are loc anual in muntii Vladeasa in memoria alpinistului oradean ucis de avalansa la concursul de schi-alpinism de pe Morar.

Dupa ce am injurat in gand toate deodorantele cu freon si masinile care nu-s macar euro 4, ud deja pana la piele, am plecat spre inaltimile care ne intampinau cu ape umflate si un drum aproape complet inundat cu siroaiele apei de ploaie, nerabdatoare sa se inflitreze in pieile noastre de foca.

                             

La un moment dat (unul important as zice), zapada a devenit cat de cat continua (sa zicem ca acoperea peste 50% din drum) asa ca lumea a inceput sa puna schiurile in picioare. Le-am dat jos de pe rucsac, in ritm alert, ca doar e concurs, am bagat claparii in legaturi si, cu o impingere puternica in bete, am tasnit in fata printre concurenti. Stupoare insa, am sarit doar eu, schiurile au ramas acolo. Mai incerc o data, la fel. Ce naiba? In mintea mea, doua imagini devin obsedante: una cu niste baieti care isi reglau legaturile inainte de concurs, iar eu ma uitam la ei si ziceam in sinea mea "ce baieti harnici si grijulii". A doua, mai ingrijoratoare, era cu mine, saptamana trecuta, la Straja, reglandu-mi legaturile pentru claparii de partie, ceva mai lungi. A treia imagine a aparut ulterior, cu mine care se uita la rucsac si zice: "Ce naiba imi trebuie mie briceagul in Vladeasa? Il las acasa, sa merg light." Daca ati inteles ideea, pe fruntea mea scria MARE DOBITOC. Legaturile mai mari cu un deget, briceag sau surubelnita canci. Mai incecrc o data si, cumva, claparii se prind in schiuri (ridic eu cu mana partea din spate peste ei, claparii nu ajungeau sa calce sa o inchida). Asa ca plec, cu grija sa nu pierd schiurile pe drum si cu apa de pe drum in general peste schiuri. Planul era sa merg cat pot, iar cand nu mai merge, sa gasesc ceva cu ce sa reglez legaturile. De preferat la trecerea in coborare (nici nu se punea problema sa cobor asa, nu luam nici un viraj). In timp ce forestierul de 4 km ramanea incet in urma, eu luam la rand fiecare chestie de pe mine, poate o fi buna de surubelnita: clapele de la clapari, fermoarul de la geaca, cataramele de la rucsac. Nu prea merge. Ies de pe forestier si incepe o urcare prin padure. Departe se vad concurentii urcand o panta mai abrupta, in zig-zag. Urcarea devine abrupta iar pieile sunt complet ude si foarte grele, combinate cu schiurile mele de o tona dadeau o senzatie de umblat in bocanci de fier pe un magnet. Urc si imi vine ideea salvatoare: agatatoarea din spate de la piei are azi fatza de surubelnita. Daaaaa, asta e. Sunt salvat. Si schiul stang iese din picior. Si nu mai vrea sa intre. Pana sus mai erau sub 100 m, iar arbitrii au hotarat ca de acolo sa ne intoarcem, din lipsa de zapada. Asta e, scot agatatoarera si o potrivesc pe surubul de reglare: merge perfect!!! Vreo 3 concurenti ma depasesc, dar macar am rezolvat problema.

Coborarea incepe cu o zapada de tot rahatul, uda complet si in care schiul (chiar si lopetile mele) se afunda pana la pamant. Virajele sunt asezonate cu zgomote de pietre care zgarie talpa. Nasol, o iau incet, ma mai depasesc vreo 2, dar nu vreau sa-mi fac praf schiurile.

Ziua se termina cu coborarea inapoi pe forestier, pe aceiasi gheata cu apa care curge peste ea, exact suficient de putin inclinat cat sa trebuiasca fie sa dai la bete, fie la patinaj (aleg o combinatie 20/80 %).

Roxana imi face niste poze. Ajung la finish in 2:01 h, undeva pe locul 31. Deci din nou la jumatatea clasamentului general (ceva mai prost cred la categoria mea). La anu' imi iau schiuri usoare (cu 2,5 kg/picior mai putin) si sa vedem atunci...

Una peste alta, un concurs simpatic care putea sa fie extraordinar, daca nu ne-o trageau iar astia de la INMH. Felicitari organizatorilor care si-au dat toata silinta. Personal, in ciuda conditiilor potrivnice, m-am simtit minunat si nu regret de loc ca am batut jumate de tara pana acolo.