Tuesday, August 31, 2010

Pedaland spre imposibil - Geiger MTB Challenge 2010, Sibiu

A venit momentul pentru inca una din incercarile grele de anul acesta: Geiger MTB Challenge 2010, ca de obicei la Sibiu. Ovidiu ne-a intampinat si anul acesta cu aproape acelasi traseu frumos si dificil, de 92 km si cu peste 3000 m diferenta de nivel. In plus, l-a asezonat cu niste limite de timp titanice: 5:15 in Paltinis, 6:15 la Calugaru si 8:00 la sosire. Perfecte pentru ca sa te faca sa iti rupi si sufletul din tine. La un astfel de concurs conteaza totul: forma fizica, motivarea, dar si starea tehnica a bicicletei. Orice pauza, o pana sau o alta problema te condamna la descalificare, atat de strans e totul. Se doreste ca tura lunga de la Geiger sa fie o tura elitista, si asa si este in aceste conditii.

Am ajuns in Sibiu sambata pe la amiaza, dupa o traversare de Transfagarasan. Am mers "la consum" si am reusit la iesirea in Cartisoara sa am o medie de 5.9 %. Am ajuns la camping-ul Dumbrava, in zona startului, ne-am gatit niste spaghete (ultima inventie a noastra, de criza: spaghete - 1 RON la primus cu sos la borcan - 4 RON). Un super carbo-loading pentru 2 la pret de 1 gel. Apoi am plecat in oras sa ne plimbam, pe acolo fiind un festival medieval. Mare greseala, nu am montat cortul. Seara, la intoarcere, total surprinzator, a inceput ploaia. Si chiar una puternica. Asa ca am pus cortul cum am putut, pe ploaie, iar acesta s-a udat si noi am dormit in umezeala si frig toata noaptea. Noapte in care a plouat tare si fara oprire.

Dimineata, ploua mocaneste si era foarte frig. Am mai bagat niste spaghete, iar Roxana, care nu se simtea bine, a renuntat la participare. Asa ca eu, dupa pregatiri rapide, in ultimul moment, m-am aliniat la start si i-am dat bataie pe ceea ce cu 24 de ore inainte era traseul ideal, iar acum devenise o mare noroiala. Noroc ca stiam ca noroiul nasol e doar la baza, in padure, iar in zona Magura si Paltinis acesta nu pune probleme. Asa ca am plecat fara frica cu Race King de 2.2 pe spate.

Startul m-a luat oarecum prin surprindere, cu geaca de ploaie pe mine, asa ca la iesire din padure m-am oprit sa o dau jos. Deja am fost depasit de cativa concurenti. Dar mai este destul... M-am descurcat cu RK foarte bine prin padurile pana la Cisnsadioara.

Am intrat pe urcarea spre Magura in mare forma, dar bicicleta nu mai era in aceiasi forma si ea. Au inceput problemele tehnice care ma bantuie de ceva vreme si nu prea mai am bani sa le rezolv: pe urcari denivelate, se schimba singure vitezele pe spate, asa ca pot rula linistit doar cu pinionul mare. Cu un ochi la schimbator, am inceput urcarea destul de bine. In primele curbe, au aparut primii concurenti de la 45 km, care au luat startul cu 15 minute mai tarziu. Mergeau bine, dar pe de alta parte, din varf, ei mai aveau doar de coborat. Eu trebuia sa mai pastrez un pic de energie, nu puteam sa dau tot acum.

Foto: Ciclism.ro

Am ajuns pe Magura cu putin inainte sa se scurga 2:30 h de la start, deloc rau. M-am ratacit apoi putin prin ceata, dar am revenit la traseul initial. Marcajul era bun, dar ceata era atat de deasa ca nu se mai vede nimic. Coborarea pana in Rasinari, introdusa anul trecut, este dementiala. Am reusit sa iau o cazatura intr-o curba, nimic deosebit. La inceputul urcarii pe Valea Caselor, Golgota acestui maraton, in punctul de alimentare aveau batoane Power Gel - super! Am inceput cea mai grea urcare rontaind un baton in timp ce un domn, cred de la Salvamont, imi facea niste poze. Mi-ar place si mie sa am pozele alea, dar nu stiu cum sa dau de ele.... Urcarea e deosebit de tehnica, grea, abrupta, lunga, toate epitetele ce le vreti voi. In plus, timpul trece si CP-ul cu limita de timp din Paltinis se apropie greu.

Toata urcarea m-am consolat cu gandul ca nu o sa prind timpul limita. Ca o sa ma intorc pe sosea. Nu avea rost sa mai continui pe traseu daca ma descalifica, il stiam oricum, ma gandeam ca o sa ma intorc si eu mai repede la Bucuresti. Toate aceste ganduri imi treceau prin cap in timp ce incercam sa-mi gasesc o linie cat de cat de urcare printre bolovanii din jgheabul marcat cu banda albastra si numit Valea Caselor. Cu toate acestea, nici o fractiune de secunda nu mi-a trecut prin cap sa abandonez lupta. Eu stiu o treaba: pana mi se ia jos numarul si cip-ul, dau tot ce am in mine!!! Asa ca am mers la limita epuizarii. Am hotarat sa nu ma uit la ceas pana in Paltinis, sa nu ma descurajez. Cu fericire, am ajuns destul de tarziu la banda rosie din creasta. Insa de acolo, am cuplat foaia mijlocie si, ajutat de cauciucurile Supersonic care pe nisipul ud erau in lumea lor, i-am dat tare. Foarte tare. Cine stie, poate am noroc. Coborarile facute la limita dementei se succedau cu urcari facute in picioare. Simteam ca se blocheaza muschii, ca imi fuge privirea. Dar Paltinisul e aproape. Ies din padure si ajung la drum, la punctul de alimentare. Intreb cu ultimele puteri: AM REUSIT? Ei imi spun in acelasi timp: baga mare, mai ai 2,5 km, poate prinzi sa termini tura. WTF????? Nu aici e punctul de control? Ce stupid!!! Cuplez foaia mare si ii dau cu ultimele puteri. De data asta m-am uitat la ceas: mai aveam cam 8-9 minute. Cam la limita, drumul e in usoara urcare. Din nou, nu ma mai uit la ceas si bag tare. La un moment dat, drumul e blocat de niste X5-uri si ML-uri jegoase care se misca ca melcul. Am beilt **** pana ii depasesc! Ma bag la risc, cu viteza, printre ele, doar ca sa vad ca am ajuns. Sunt in asfalt, la Paltnis. Cu coada ochiului, ceasul se schimba din 15:00 in 15:01. Sunt contrariat si intreb: E OK? M-am incadrat? Ei imi fac semn sa continui si imi zic ca oricum s-a prelungit timpul limita cu 30 minute pe motiv de vreme proasta. Nu stiu daca m-as fi incadrat in timpul initial, probabil ca da, era stupid sa ma opreasca pentru cateva secunde. Dar nu am timp de asta, ii dau in continuare spre mult iubitul de mine jgheab cu bolovani spre Gura Raului.

Dupa o goana pe coline, incepe si jgheabul. Bicicleta trece cu stoicism, in viteza, peste toti bolovanii aia. Stau si ma gandesc cata inginerie si ce materiale performante trebuie sa fie in piesele astea, mai ales in furca, de ma tine de atatia ani la asa solicitari. Creierul alege trasa ideala si mainile ghideaza bicicleta la vale. Dar, la un moment dat, simt ca zbor. Apoi vine impactul pe bolovani, destul de dureros. Apoi, simt ca ma loveste ceva in cap si aud cum se sparge casca. AM CAZUT! Am lovit un bolovan ascuns sub niste crengi, pe care nu l-am vazut din cauza ochelarilor cu noroi pe ei. Sunt plin de sange pe un picior si pe o mana. In rest, sunt OK. Bicicleta e bine. Ma ridic ametit in picioare si ma pun in sa, dar continui mult mai timid. Sunt un pic speriat si nici nu mai am o casca de incredere. N-ar fi bine sa mai pic o data. Ma dau jos pe unele portiuni pe care altfel as fi zburat. Un localnic imi zice ca am ceva la picior. Tot piciorul e plin de sange. Zambesc si ii zic ca m-am lovit un pic.

Urc si serpentinele spre Calugar, dar muschii sunt un pic relaxati de adrenalina si nu pot sa urc cum vreau eu. Ajung in PA la 1:15 h dupa Paltinis. Daca nu picam, cred ca ma incadram in ora aia nenorocita. Cei din CP imi curata ochelarii si eu bag un gel Sponser, care se gaseau pe masa - super!!! Apoi o tai repede in sus spre antena. Stiu urcarea, stiu ca e destul push-bike, dar ma doare ca nu o sa pot sa cobor cum as vrea. Asa si este, pe coborari, din nou, prefer din prudenta sa ma mai dau jos. Pe bucata de drum Poplaca - Rasinari, pe la manastire, e noroi din ala rau. Iau bicicleta pe umar, n-as vrea sa o stric pe ultima bucata. La fel pe urcarea din Rasinari prin padure. Cand noroiul dispare, ma pun pe ea si, parca renascut, o tai pe trail-ul din padure spre sosire. Sunt singur, bicicleta ruleaza in liniste completa, lantul nu scoate nici un zgomot, multumita genialului ulei Finish Line Ceramic Wet cu care l-am dat inainte de start. E un sentiment minunat. Mai depasesc cativa de la tura scurta. La trecerea prin rau, e unu' care-si spala bicicleta fix in drum. Urlu la el sa se dea la o parte. Cata minte sa ai sa faci asta? Din cauza lui, ma opresc in mijlocul apei si pun piciorul jos. Pe urmatoarea bucata il blestem in gand si, nefiind atent la drum, un fagas ma arunca in lateral si pic cu totul intr-o mlastina din aia plina de matasea broastei. Sunt in mlastina pana in gat. Haios! Ma ridic si fac ultima bucata prin padure in viteza.



Trec linia de sosire cu 1 minut inainte de ora 18:00. Asta inseamna 8:15. Nu m-as fi incadrat in timpul initial, dar cred ca daca nu picam pe jgheab reuseam. Sunt multumit de mine. A fost un traseu greu, am tras tare. Sunt fericit! Si asa arata un om fericit dupa ce a terminat tura lunga la Geiger!



 Au luat startul cam 62 de curajosi. S-au incadrat in timpul prelungit 30. Eu am terminat al 20-lea, al 9-lea la categoria mea de varsta. Felicitari tuturor, a fost o provocare pe cinste!

Rezultatele, traseul si multe poze le gasiti pe site-ul maratonului. Ceva poze facute de Roxana le gasiti pe Webshots (daca va trebuie vreo poza de acolo in rezolutie mare, sa-mi scrieti).

Tuesday, August 17, 2010

In inima Apusenilor, la pedale si in alergare

Am avut din nou doua zile si doua trasee de vis, in inima Apusenilor, munti atat de dragi mie, atat datorita faptului ca sunt muntii copilariei mele, cat si datorita faptului ca se potrivesc la fix cu pasiunile mele: MTB-ul si trail-running-ul.

Sambata a fost ziua de pedalat. Am zis sa incercam ceva nou. Si, daca e Cluj si e cu pedale, e de pe Harta lui Mititeanu. Si, cum ne-am obisnuit de cand exista acest nou instrument al distractiei, Mititeanu "loveste din nou". Nu in sensul rau, ba chiar in cel mai bun sens al cuvantului, dezvaluindu-ne o noua urcare HQ in creasta muntilor Gilaului. Ea incepe din Somesul Rece si se numeste valea Caprita.

Se pare ca tiparul pentru a face ceva mai "hardcore" devine clasic. Iei harta, cauti un traseu recomandat doar intr-un singur sens si... te duci sa-l faci invers. Satisfactie garantata!!!

Dar sa vedem despre ce e vorba. Planul initial era sa urcam pe Caprita si sa urmarim apoi creasta pana la Blajoaia, locul unde mi-am petrecut in tabara verile cand eram un mic pustan zglobiu iar Ceausescu isi traia ultimii ani si pe care nu l-am mai revazut de atunci (locul, nu pe Ceausescu). Dar s-a intamplat ceva total neasteptat. Zona era plina de nori negri, tuna si dadea cu traznete pe toate crestele din jur. Asa ca traseul, din pacate, s-a modificat si nu a mai ajuns la destinatie. Deci, vom reveni!

Astfel traseul urmat, pentru a ocoli furtuna, a fost: urcare pe Caprita (uau, inca nu-mi revin de ce faina e treaba pe acolo), un pic de creasta, coborare spre Paraul Negru, traversat pe valea Dumitreasa, urcat pana in creasta, coborat pe Irisoara si Somesul Rece. Traseul pe Bikemap si in poze:


Am plecat de la urcarea de la Pape (pe unde speram sa ne intoarcem) in sus spre vale. Intrarea pe Caprita e usor de gasit, iar forestierul incepe sa urce destul de serios. Urcarea de MTB perfecta, la limita placutului. Drumul se termina insa intr-o poiana, unde se poate continua pe trei directii, in fata/dreapta/stanga, pe trei torenti bolovanosi.
Conform hartii minune si contrar track-ului facut de acasa care imi zicea inainte, o iau pe valea din dreapta (versantul stang), desi aceasta arata destul de "periculos" Se urca cu bicicleta in spate peste bolovani, cu portiuni de adevarat "canioning". 


 Dar, ca de obicei, mergem pe mana hartii care, nici de aceasta data, nu da gres. Dupa vreo 2-300 de m de carat bicicleta in spate, in versantul stang apare, surpinzator, DRUMUL. Care, dupa primii 20 m, devine chiar ciclabil. In totalitate. El tine o curba de nivel si se transforma in single-track pe urma de busteni trasi, coborand intr-un afluent al Capritei.


De aici, din nou pe mana hartii, mai bagam o sesiune de max. 100 m de carry-bike in sus pe rau in cautarea drumului. Drum care, evident, ne apare ca prin minune intre boscheti. Continuam pe el si dam intr-o faneata unde o familie de pocaiti autohtoni (o specie enervanta de localnici convertiti de care s-au umplut Apusenii) se uita la noi cu mirare si cu un soi de ura in ochi cum numai exemplarele astea pot sa o arate. In asteptarea Roxanei, incerc sa schimb doua vorbe cu acestia, dar nu imi raspund si mi-o reteaza din scurt. 100% diferiti de romanii nostrii ortodocsi, pe cale de disparitie prin catunele din Apuseni, atat de prietenosi si iubitori de a schimba o vorba cu cineva.

In fine, continuam printr-un catun si pe niste urcari dementiale pana in creasta. Intre timp, peste tot in jur tuna si fulgera, iar pe la Pape si spre Marisel e furtuna. La noi deasupra e inca senin, asa ca sper sa putem sa continuam pe creasta spre Blajoaia. 


Treaba merge oarecum, dar pana la coborarea spre Paraul Negru (cea de la Maros), unde calea pe creasta ne e blocata de un nor negru si de traznete care lovesc fix pe unde urmeaza sa trecem noi. Asa ca, vrand-nevrand, o luam la vale. Insa doar pana in firul paraului, de unde hotarasc sa trecem spre Dumitreasa ca se pare ca in directia aia e vremea buna. Zis si facut, am trecut si am urcat pe vale pana in primul catun, de unde am vazut pe harta un traseu spre valea Irisoara si spre Blajoaia. 


 Din pacate, pe bucata spre Irisoara, care se desfasoara pe niste drumuri de TAF noroiase, am ratat undeva o intersectie la dreapta si am iesit din nou spre creasta. Ora era tarzie, aproape 18, asa ca am continuat pe creasta pana la drumul ce coboara pe Irisoara, pe care l-am urmat intr-o lunga coborare, continuata pe Somesul Rece, pana inapoi la masina. 


 Aceasta coborare "plictisitoare", daca era vreme mai buna, urma sa o "picantizam" cu o urcare si o traversare a satului Maguri iar apoi o urcare pe Drumul Generalului si coborare la Pape. N-a fost sa fie, asa ca ramane pe data viitoare. Oricum, voi mai face multe zeci de ture in zona. Chiar daca o stiam cat de cat, harta minune mi-a deschis ochii spre multe posibilitati de care habar n-aveam.

Duminica a fost zi scurta, dar intensa. Am descoperit pe Google Earth un drum care urca din Rogojel spre Vladeasa, pe piciorul cu cabana, si care permite practic sa faci din Rogojel un circuit, fara sa treci de 2 ori prin acelasi loc. Drumul fiind si mai moale decat urcarea clasica pe traseu, se preteaza la trail-running. Asa ca, iata, tura perfecta de antrenament de trail-running de 20 km cu 1000 m diferenta de nivel pe Runmap si in poze:


Ce sa zic, eu am fost in mare forma si am inceput direct in alergare sustinuta,.In spate, urca un camion SR plin cu turisit veseli, care ne-a urmarit tot drumul pana la Pietrele Albe. Uneori disparea, alteori (dupa o pauza de alergat) reaparea in spatele nostru. I-am spus Roxanei sa isi inchipuie camionul ca fiind concurentii din spate. Pana la urma l-am umilit, el ajungand la Pietrele Albe cand eu ajungeam in creasta :)


I-am dat cat am putut de tare pe urcarea in creasta din Pietrele Albe. Mi-a luat totusi ceva mai mult de 10 minute.


Nici coborarea de la statia meteo nu a mers ca pe roate, dar am alergat-o. A fost o tura departe de cea de la Ciucas, unde ne-am simtit perfect. Timpul total pentru tura, de 3:30 h, reflecta acest lucru si ma cam nemultumeste, dar totusi, a fost o dimineata placuta de duminica, nu un concurs, fara geluri si energizante. Mie GPS-ul imi arata cam 1 ora de stat, deci am alergat cam 2:30. Suna mai bine. Media la alergat e de 7,9 km/h. Cam naspa. MPC se apropie, si mai avem mult de lucru.


Apropo, m-am cantarit inainte si dupa tura de alergat. Inainte aveam 84.9 kg iar dupa, 81,9 kg. Cu toate ca am baut vreo 2-3 l de apa pe traseu, m-am deshidratat 3 kg. Impresionant!!!

Monday, August 09, 2010

Cu Focul Viu la cautat pesteri la Tismana

Dupa o pauza de cativa ani de mers in tura de vara a clubului am zis sa mergem si noi sa dam o mana de ajutor la sistematizarea Bazinului 2116 Tismana ca de multa vreme se lucreaza si in ultimii doi ani lucrurile au cam stagnat. Vineri seara ne strangem si cu greu reusim sa ne urnim din Bucuresti pe la sapte seara. Dar cum traficul este infernal abia pe la opt si jumatate intram pe autostrada. Pe drum avem parte de o furtuna cu tunete si fulgere cum rar mi-a fost dat sa vad. Pur si simplu pe masina cadeau galeti de apa iar pe drum curgea raul. La Tismana ajungem pe la unu noaptea iar pe la doua reusim sa ne punem la somn. Dimineata pe la opt sar din cort mai mult din cauza caldurii si incerc sa ma adun. Lumea e treaza asa ca la o cafelutza facem planul de atac si stabilim echipele. Avem de identificat si cartat in jur de 18 pesteri. Se contureaza trei echipe. O echipa merge la cartat Pestera cu Apa de la manastire, alta echipa merge sa caute pesterile din spatele Manastirii. Eu cu Horatiu, Mircea si Monica avem de cautat pestera de sub Vf.Ciclovina. Intre timp se pune masa si iar o cafelutza si uite asa se face ora unsprezece. Nu inteleg cum de reusim sa tragem in halul asta de timp. Pana la urma pe la 11 ne urnim si fiecare merge la treburile lui. Mergem cu masina pe Valea Tismanei pana intr-un soi de parcare unde incepe si marcajul triunghi rosu.
Urcam prin padure urmand marcajul si ajungem la primul schit. De aici marcajul care urca pe Vf.Ciclovina este punct albastru, triunghiul rosu ajungand pana pe Oslea. Traseul urca domol in anumite locuri, pieptis in altele. E un traseu neasteptat de frumos dar nu avem prea mult timp de pierdut caci avem de cautat pesteri identificate acum 30 de ani si stiu ca intre descrierea ce o avem noi si situatia din teren pot fi diferente considerabile. Pe drum gasim pe copaci placutze de lemn cu tot felul de povesti.


Pe vremuri se pare ca nu exista chat, facebook sau twitter iar oamenii aveau timp sa nascoceasca basme. Noi continuam urcusul si mai repede decat ne asteptam ajungem la Schitul de langa varf. Suntem imbiati cu sarmale si mamaliga dar hotaram sa ne facem mai intai treaba si apoi sa mancam. Asa ca coboram in saua de sub varf de unde teoretic incepe cautarea noastra. De aici incepe aventura, cautam in sus, in jos, mergem pe curba de nivel dar nimic.

Pana la urma revenim in sa, coboram 20m mai jos practic suntem sub perete si incepem iar sa cautam la baza peretilor de calcar. Pana la urma Horatiu zareste o deschizatura 10 m mai sus asa ca plini de entuziasm urcam pana acolo. Dar surpriza, pestera nu are 25m ca in descriere are doar 9m. Asta este, o cartam facem cateva poze si ne pregatim de coborare.
Dar nu mai facem acelasi drum la intoarcere, mergem pe curba de nivel, ocolim varful si ajungem in traseu dar mult mai jos. La ora patru ajungem la masina si speriati de cateva tunete ne grabim sa ajungem la pensiune. Ajungem la pensiune si rand pe rand apar si ceilalti. Fiecare povesteste ce a facut si se pare ca am facut treaba buna toti. Ne asezam la masa si apoi vedem in functie de vreme ce se mai poate face. Se pare ca totusi ploaia ne ocoleste si cum este abia ora cinci mai avem mult timp la dispozitie. Radu ne spune ca a identificat doua intrari de pestera langa pod dar una are intrarea colmatata. Si pentru ca sunt la moda miscarile feministe impreuna cu Roxana si Monica hotaram sa facem echipa "8 martie - egalitate de sanse" si sa mergem sa decolmatam intrarea pesterii. Ne inarmam cu harlet, lopata si cazma si impreuna cu Radu si Horatiu mergem la locul faptei.


Ajunsi la gura pesterii constatam ca e curent de aer ceea ce inseamna ca exista o sansa sa gasim ceva. Genul asta de activitate ma entuziasmeaza teribil, as putea sa sap doua zile non stop desi stiu ca sunt sanse mici sa gasesti ceva. Asa ca nu stam pe ganduri si ne apucam de treaba.

Treaba merge cu spor asa ca dupa vreo doua ore de scos pamant reusim sa facem o intrare cat sa se strecoare un om taras. Dar nu om ca Horatiu, unul asa ca mine sau mai slab. Hotaram sa venim a doua zi cu Mihai si Maria sa cartam pesterile, ei fiind copii si deci cei mai mici dintre noi au cele mai mari sanse sa intre in pestera. Mergem si la a doua descoperire a lui Radu dar aici intrarea e si mica. Le lasam pe amandoua pentru a doua zi. Seara la masa facem bilantul zilei si putem spune ca treaba a mers bine. Am cartat sase pesteri si am identificat 4. Maine continuam sa cartam si sa identificam pesteri noi. A doua zi ma trezesc la sapte, cu ganduri mari. De data asta echipa noastra de cautat de ieri s-a restrans la mine si Horatiu. Avem de mers pe Valea Sasa sa cautam doua pesteri. Una mica pe care nu speram sa o gasim si alta mare, de vreo 80m. Se mai fac doua echipe de cautat. Una merge la pesterile din spatele manastirii si alta mai sus de Pastravarie unde ar trebui sa fie pe langa pesteri si un aven. Azi se pare ca oamenii sunt mai greu de urnit. Eu si Horatiu reusim sa fim gata la 9 jumate. Dar trebuie sa mai asteptam si pe ceilalti sa ii luam cu masina pana la Manastire. Oamenii se misca in reluare si nu prea inteleg de ce, ca doar ieri nu am fost la maraton :d. Se pare ca m-am obisnuit cu alt stil de viata. Imi place sa ma trezesc cat mai devreme si sa fac cat mai multe lucuri. Ca doar si timp de odihnit e din belsug. Se face ora 10 si oamenii inca nu s-au strans. Incep sa imi pierd rabdarea, nu mai am nervi sa mai stau nici un minut. Am atata energie ca as vrea sa le dau si celorlalti doar doar se misca mai repede. Sincer nu inteleg placerea asta de a sta si a pierde vremea. Mai trece un sfert de ora si cum lucrurile nu se indreapta imi iau rucsacul si plec pe jos, or sa ma recupereze de pe drum. Dupa vreo 10 minute de mers, opreste masina si ma recupereaza si pe mine de pe drum. Ajungem la manastire, punctul de plecare spre Valea Sasa. Dupa descrierile ce le avem ar trebui sa le gasim destul de repede. Dar noi stim din experienta ca lucrurile in teren stau altfel. Urcam pe versantul din dreapta pe primul valcel care se contureaza mai bine. Urcam 50 m diferenta pana ajungem la un soi de poteca. Aici apar primele blocuri de calcar. Mergem pe curba de nivel urmarind la baza blocurilor doar doar gasim ceva. Ne uitam dar nu vedem nimic. Mai urcam putin si cum panta e din ce in ce mai tare Horatiu hotaraste sa urce doar el pentru ca 50m mai sus apare un alt rand de blocuri de calcar. Dupa nici 10 minute imi zice ca a gasit Pestera cu Pinten, adica aia mica pe care nu speram sa o gasim. Dar cum era de asteptat intrarea e colmatata si trebuie sa revenim sa decolmatam intrarea ca sa o putem carta. Dar e bine ca am localizat-o. Hotaram sa coboram inapoi in vale si sa reluam cautarea pentru a doua pestera. Incercam sa identificam un alt valcel pe care se poate urca. Continuam si pe vale dar hatzasul e asa de mare incat dupa ce ne zgariem bine de tot hotaram sa ne intoarcem si sa urcam pe undeva pe versant. Oricum am mers mai mult decat in descrierea lor. Urcam pe un soi de valcel, totul se rupe cand pasesti. Senzatia e stranie, copacii pe care pui mana sa te sprijini sunt putrezi. E clar ca pe aici n-a mai fost nimeni de multa vreme. Ajungem la carare si la baza blocurilor de calcar. Conform descrierii suntem pe drumul cel bun. Continuam pe poteca la baza blocurilor si cercetam fiecare fisura si crapatura. Dar nimic. Continuam pana jonctionam cu poteca de la prima pestera si tot nimic. Ne intoarcem sa mai cercetam o data blocurile de calcar, poate ne-a scapat ceva. Dar se pare ca atat ne-a fost norocul pe ziua de azi. Oricum trebuie sa revenim in zona sa cartam prima pestera si atunci o mai cautam si pe a doua. Dar la toamna, cand nu mai sunt hatzasurile asa mari. Ne intoarcem la masina dupa vreo 3 ore jumate de umblat si mergem la pensiune unde ne intalnim cu Radu si echipa de cautat de la Manastire. Horatiu merge cu Monica si cu copii sa carteze cele doua pesteri de la pod iar noi ne strangem corturile si ne pregatim de plecare. Nu inainte de o masa gustoasa servita de gazda noastra la Pensiunea Magnolia, o pensiune unde cu siguranta o sa revenim cu mare placere. Bilantul pe cele doua zile: 8 pesteri cartate si 7 identificate. Speram ca in maxim doua ture sa terminam zona Tismana si apoi sa ne concentram pe ultimul deal din bazin.

Tuesday, August 03, 2010

Cei mai reusiti 42.195 km - Ciucas Trail Running

Ne-am dus la CTR cu gandul sa tragem cat putem de bine. Aveam sa ne speriem ce inseamna asta. Pe bune!

Parca mai ieri nu puteam sa dau o tura de bloc alergare. Imi aduc aminte de prima tura de alergat in Tineretului langa lac fara oprire. Parca a fost mai ieri. De fapt, au trecut 2 ani. Da, cand eu nu puteam sa dau o tura de lac, eu aveam deja un maraton la activ, MPC, cu 11 ore. Dupa mici antrenamente, am reusit sa termin in 9 ore. Anul trecut, am terminat in 7 si am spus, pe buna dreptate, ca de acum ma consider un trail-runner. Pentru ca, pur si simplu, a fost prima data cand am alergat.
Anul acesta, am inceput cu Eco-Maratonul la care am alergat mult. Mult mai mult. Am reusit sa dobor cei 42.195 km in 6:09 ore. Si mi-am zis ca vreu mai bine, dar nu stiu cat de usor voi mai progresa.

Ei bine, pe 31 iulie 2010, ora 14:03, am trecut linia de sosire ai celor 42.195 km si 2000 m diferenta de nivel de pe cararile Ciucasului in... 5:02 h !!! Oare sa pot spune ca acum sunt un trail-runner cu perspectiva?


Povestea Roxanei, care a avut de asemenea o zi deosebita, o las pe ea sa o povesteasca.

Rezultatele finale sunt cele de mai jos. Radu, care a venit din nou cu noi si s-a inscris la semimaraton, a reusit un timp bun de 4:08 h, performanta deosebita pentru a doua participare. Rezultatele, traseul si mai multe poze si filme vor fi puse pe site-ul maratonului.



In afara de antrenament, care a constat doar in turele din concediu si o tura de lac in Herastrau marti, am pregatit concursul asta cat am putut de bine. Carbo-loading, geluri, izotonic si, mai ales, optimism si dorinta de a alerga. M-am aliniat la start foarte bine dispus, alaturi de alti aproape 400 de participanti, gata sa sparg muntii.


Am alergat. De la inceput pana la sfarsit. Doar pe urcarile mai mari treceam la stilul meu de urcat, cu pasi mari si cu bete, mult mai eficient si mai rapid decat alergatul. In rest doar fuga. Si iar fuga. Si pentru prima data gel-uri mai multe. Unul pe ora.

Am dat un gel pe gat si am pornit de la start. S-a alergat in pluton mare prin statiune, dar am incercat sa ajung cat mai in fata, fara sa trag tare. La intrarea in padure, grupul se mai rarise. Traseul a inceput cu o urcare destul de abrupta si noroioasa, iar ca sa depasesc trebuia sa trec baltile de noroi pe cealalta parte, sa trag tare, dar pierdeam timp cu manevra si ajungeam tot de unde am plecat. Iar pe coborare, ca de obicei, ma cam depaseau altii. Tot asa am ajuns pe Valea Stanii de unde am alergat pana in Pasul Boncuta. Aici a fost interesant, deoarece se facea dus-intors o bucata de vreo 1-2 km, pe care am putut sa vad cine e in fata si pe cine am in spate. Original.

A urmat o urcare lunga si grea, specialitatea mea, pe care am depasit destul de multi concurenti, in general alergatori. Am remarcat surprins o placuta ce anunta km 20 iar pe ceas aveam 2:15 h. Uau! Dar urmeaza Vf. Ciucas, mancator de timp.

Superba poteca dintre Boncuta si Cabana Ciucas. La punctul de alimentare de langa cabana, iar gel. Apoi blana pana in varf, din nou in largul meu. Iar depasesc, iar sunt depasit la coborare. Dar totusi alerg. La punctul de alimentare, un ultim gel si imi pregatesc niste praf isostar in bidon, ca sa-l umplu la izvor in vale. Coborarea pe forestierul abrupt a mers cam greu, am alergat dar nu cum speram. Am alergat si in sus spre Muntele Rosu, iar de acolo, pe ultima coborare am alergat ca nebunul. Speram sa scot sub 5 ore, era tot ce doream. Dar pe masura ce pe copaci scria 4, apoi 3, 2 km pana la sosire, am realizat ca voi rata la secunde scopul propus.

Asa a si fost. S-au facut 5 ore inainte de ultima linie dreapta inainte de sosire. Am acceptat "soarta" si i-am dat cat am putut de tare. Am trecut linia de sosire epuizat si m-am refugiat intr-un sant unde mi-a venit sa plang. Imi doream tare mult sa scot sub 5 ore. Oricum, de fapt nu am deloc de ce sa fiu nemultumit. Nici in cele mai optimiste vise nu speram eu asa un rezultat vreodata. Este ce pot in momentul asta. La fel ca altii, nici eu n-am avut probleme, nu m-a durut nimic, nu mi-a fost rau, nu eram intr-o pasa proasta. Am dat tot ce am putut si asta este ce a iesit. Totusi, reanalizand parcursul, pot sa spun ca ajutat de un pic de antrenament as mai avea de unde sa mai tai vreo 20-30 minute. Asa ca urmeaza doua luni grele. MPC, da-te ca venim!!!

Iata si povestea maratonului Roxanei, scrisa de ea:



La CTR rezultatul a fost cu mult peste ceea ce imi propusesem la acest maraton. Ma gandeam ca 6 ore este un rezultat mai mult decat multumitor tinand cont ca la ecomarathon am scos 6h:40. Inainte de maraton ma hotarasc sa iau si eu un gel inainte de start sa vad cum e. Si inca unul de rezerva pe care sa il folosesc la km 20. E prima oara cand folosesc geluri Sponser si mai mult din curiozitate ma hotarasc sa iau 2 geluri la acest marton. La start ma asez undeva la mijlocul plutonului, nici prea in spate dar nici prea in fata si parca startul ma ia pe nepregatite. Aud cum se numara in ordine inversa si ma incearca primele emotii dar nu mai sunt la primul maraton asa ca ma concentrez pe ceea ce urmeaza. La inceput se alearga usor, incep sa depasesc si ma tin de Horatiu dar cand incepe urcusul pe forestier Horatiu se duce mult in fata asa ca imi vad mai departe de drumul meu. In fata o vad pe Elena si alerg usor in spatele ei. Ma gasesc oarecum intr-un pluton in care ne depasim reciproc. Intram in padure si incep noroaiele. Incerc sa depasesc , la randul meu sunt depasita. Incerc sa ma tin de Elena si imi propun sa alerg in  spatele ei. Pe urcari o depasesc eu, pe coborari ma depaseste ea . La un moment dat o vad in fata si pe Cornelia dar urmeaza coborare si Elena ma depaseste asa ca le pierd pe fete din vedere. Se termina padurea si iesim in forestier. Din spate vin si altii si eu parca pierd ritmul. Incerc sa maresc ritmul si mai recuperez din handicap. In fata vad o fata de care ma apropii si pe care o depasesc, apoi vad ca distanta dintre mine si plutonul din fata se micsoreaza asa ca in scurt timp ma regasesc in spatele Elenei si Corneliei. Ne apropiem de Boncuta si ii vad pe cei care se intorc de la primul punct de alimentare. Ii vad pe gemeni si pe Horatiu cu care schimb doua vorbe . Ajung la primul punct de alimentare iau repede doua banane si un pahar de apa si ma intorc pe bucla. Sunt in spatele Corneliei, alerg usor iar cand incepe urcusul de la Boncuta o depasesc si incerc sa iau avans. Urc continuu si depasesc tot ce se poate, practic nu ma mai depaseste nimeni. Ma uit dupa Cornelia dar nu se zareste asa ca incerc sa maresc ritmul sa castig cat mai mult pe urcare pentru ca pe coborare stiu ca merge mai bine ca mine. Ma simt foarte bine , poate din cauza ca m-am mai antrenat dar cred ca si gelul luat inainte de start si-a facut efectul. Iesim din padure in Poiana Stanii unde zaresc pe cineva de la organizatori. Ne spune directia si profit de ocazie sa o intreb la ce km suntem. Im spune ca la km 22 si ma gandesc sa iau si al doilea gel pentru restul concursului. Asa ca imi continui cursa prin padure. In fata il zaresc pe Ovi si trag tare sa ajung la el. Stiu ca nu se simte bine, se vede si dupa ritmul pe care il are. Trec pe langa el, povestim un pic si eu merg mai departe pana iesim pe curba de nivel. Incep sa depasesc oameni de la semimaraton si vad in fata cabana Ciucas si punctual de control. Trec in graba pe langa punctul de alimentare si continui urcusul spre varful Ciucas. Pana aici am 3h si 5 minute si mi se pare ca am mers bine. In fata zaresc o fata si imi propun sa o depasesc. Ma trag in bete si maresc ritmul. E greu si parca simt oboseala la fiecare pas. Ajung in dreptul ei si o depasesc si iar maresc ritmul sa iau avans. Il vad in fata pe Alin Mihu si trag tare sa il ajung. Nu vreau sa fac nici o pauza, nu imi permit asa ceva. Urc cum pot de tare si ma uit mereu in spate sa vad daca se zareste vreo fata. Il ajung pe Alin care ma lasa sa trec, continui si ajung pe varf. De aici incepe coborarea si teoretic e simplu dar incep sa simt mici intepaturi in partea dreapta. Le ignor si continuu sa cobor, mai depasesc concurenti , ma mai depasesc altii. Durerea se acutizeaza si incerc sa nu scad ritmul prea tare. Intre timp ajung la intersectia cu drumul care urca pe varf, eu continuu sa cobor si ajung la cabana Ciucas. Ma uit in spate si o vad pe Cornelia si inteleg dimensiunea situatiei in care ma aflu. E clar ca or sa ma depaseasca toti cei pe care i-am depasit pana acum. Durerea din dreapta e din ce in ce mai tare si eu nu pot decat sa umblu. Cornelia ma ajunge si imi zice sa fac o mica pauza sa imi revin dar eu nu pot sa iau pauza pentru ca stiu cum am tras si stiu ca nu mai e mult. Intre timp ma ajunge si Alin si ma intreaba de ce am scazut ritmul. Ma depaseste si el iar eu continui sa cobor pe Valea Berii mai mult sontacaind si incercand cat de cat sa tin un ritm decent cu toate durerile de ficat sau ce s-o fi gasind in partea dreapta. Ajung la izvor , beau in graba un pahar si continui drumul. Din fericire incepe o mica urcare si stiu ca acum trebuie sa imi revin. Asa ca incep sa fug pe urcare ca si cand acum ar incepe maratonul. Nu imi dau seama de unde am atata energie, dar ma simt foarte bine. Incerc sa trag cat pot dar nu prea mai am cum sa ajung pe cineva. Ajung la ultimul punct de control la care ma opresc doar cat sa intreb pe unde e drumul. Stiu ca e ultima coborare si ca trebuie sa trag cu ultimele resurse. Incep sa cobor cu cea mai mare viteza de care sunt capabila. Eu de felul meu nu cobor prea tare de teama sa nu pic, dar acum ma gandesc ca macar locul asta sa il pastrez. Asa ca cobor  iar la un moment dat aud pasi in spatele meu. Ma intorc  cu teama si vad ca sunt baieti. Ii intreb “Se vede vreo fata?”. “Nuuu, doar baietii te alearga”. Buuun, rasuflu usurata dar nu las nici o clipa ritmul. Cobor printr-un sant, sar cand pe o parte cand pe alta. La un moment dat ma depaseste cineva cu o bluza portocalie, cu care de altfel am si mers o bucata mare din maraton. Ne intrebam oare cat mai e pana la asfalt, eu simt ca nu ma mai tin picioarele. Cineva ne spune ca mai e 1km asa ca continuam pe forestierul care pare sa nu se mai termine. Ajungem si la asfalt, cineva ne indruma pe sub pod, continuu sa alerg si ajung la ultimii 2 dintre organizatori care imi indica ultima parte de asfalt. Aici recunosc ca am scazut un pic ritmul la gandul ca ajung la finish. In zare vad poarta si aud zgomot. Si ca de fiecare data cand ma apropii de finish ma incearca emotii de bucurie dar si de parere de rau la gandul ca am mai terminat un maraton si ca pana la urmatorul mai e mult. Ma intreb daca as fi putut alerga altfel si daca nu am plecat prea incet la inceput, daca as fi putut sa scot un timp mai bun, daca ma avantaja sa fiu la inceputul plutonului la start. Dincolo de aceste intrebari rezultatul este ca am reusit un timp de 5h:24, locul V la general si locul IV la categoria mea. Nu stiu daca e mult sau putin, dar e un timp in care am trait fiecare secunda la intensitate, in care am incercat poate ca niciodata sa trag cat pot de tare. Desi particip si la maratoane de mountain bike cu cea mai mare placere, de fiecare data cand trec finish-ul la un concurs de alergare amestecul de emotii e unic, sentimentul ca am mai depasit o etapa mai intens, ca am mai urcat o treapta sau ca m-am redescoperit ca om.