Tuesday, August 18, 2009

Chasing a dream - and catching it: Carpathian Adventure 2009

Concursul cel mai important din fiecare an este, pentru multi, Carpathian Adventure. Un raid de aventura in echipe mixte de 4 persoane, ce include mers, bicicleta, pluta, rapel, tiroliana si alte probe speciale si care a ajuns anul asta la cea de-a 9-a editie!!! Anul acesta, el s-a desfasurat in Muntii Fagaras si Cindrel, cu tabara de baza in Cisnadie.

Pentru noi, dar mai ales pentru mine, editia de anul acesta a fost ceva special. Particip la concursuri, la inceput de MTB iar mai apoi si de alergat si aventura, de vreo 5 ani, si in tot acest timp am privit neputincios la premiere pe cei care se urca pe podium, la aplauzele pe care le primesc, gandindu-ma cum ar fi sa fiu eu acolo, dar constient in acelasi timp ca asta nu are cum sa se intample. Acolo ajung atletii adevarati, cu fizic de fier, noi suntem umplutura, cei care mergem "just for the fun of it". Roxana, ca fata, a mai avut ocazia sa fie pe podium, la ele, la MTB, concurenta fiind mica, dar la mine la categoria 18-35 de ani, nici o sansa.
Si totusi, raid-ul de aventura e un concurs unde nu doar performanta fizica conteaza. Evident, e de baza, dar mai conteaza strategia, orientarea si spiritul de echipa.

Asadar, doamnelor si domnilor (aplauze), anul acesta, la categoria amatori (aplauze), echipa Lumea Pierduta, avand in componenta pe Roxana Campian, Aurelian Mihu, Octavian Mihu si subsemnatul, Horatiu Campian, a obtinut locul 3 !!! Cu podium, medalii, cupa si sampanie, ca si in fanteziile mele irealizabile... (fotografiile 1 si 2 sunt facute de Radu Puscasu, sper ca nu se supara ca le-am pus aici)



Cum poze nu ai timp sa faci cand esti pe locul 3, le puteti admira, alaturi de rezultatele un pic haotice, pe cele de pe site-ul organizatorilor, iar o colectie mai vasta din experienta echipei Turbionii o puteti vedea in galeria lui Radu Puscasu.
Iar daca mai aveti rabdare, puteti citi asa, in mod doar text, povestea noastra.

Startul concursului s-a dat de la Balea Cascada, unde cele 32 de echipe au fost transportate cu 3 autocare. Vorba vine startul, ca s-au deschis usile si toti au sarit ca din pusca. Pana sa ne dezmeticim, deja am vazut lumea urcand sus pe deal spre traseul de Valea Doamnei. Am sarit si noi ca arsi, unii de la WC, altii puneam apa in rucsaci, si am fugit incepand sa depasim echipele codase. Cu un efort mare care ne-a stors de puteri, am reusit sa ajungem in fata "plutonului" si sa ne distantam de acesta la intrare in Valea Doamnei. In fata se mai zareau cateva echipe. Incet incet, am tras tare si am mai depasit cateva. La primul CP, de la lacul Doamnei, aveam in fata doar 2 echipe, Vifor si Getica, la maxim 3 minute. Eram deja pe locul 3. Nu speram la asa ceva, dar e o pozitie care te obliga sa tii un ritm criminal. Alin incearca sa ma ajute sa mergem mai repede impingandu-ma din spate. Iau si un gel. Urmatorul CP era la lacul Capra, unde am ales sa mergem traversand pe curba de nivel caldarea Balea din saua Doamnei si apoi urcand pe traseul spre Capra. Am ajuns acolo tot pe locul 3, dar echipele din fata s-au distantat destul de bine. Era clar ca sunt mai bune decat noi.

Inapoi spre saua Paltinului am inceput sa ne intalnim cu multe echipe care au ales acest traseu, i-am salutat si am grabit pasul spre urmatorul CP, la Caltun. Din pacate, la coborarea din Paltinu, o durere puternica de genunchi, identica cu cea de la 7500, ma face sa o las mai moale. Alin se ofera sa imi duca rucsacul pe coborari, incercam si asa dar nu mergem foarte repede. Avem un avantaj destul de mare, peste 10 minute, fata de locul 4, dar in ritmul asta o sa-l pierdem repede. Suntem tot timpul cu ochii peste umar, orice latrat de caini in spate ne face sa ne gandim ca suntem urmariti.

Cu chiu cu vai ajungem la Caltun unde aflam ca... suntem pe locul 2. Pe 1 era Getica, ce plecasera si ei de cateva minute, se vedeau urcand spre strungi, iar Vifor disparuse. Unde? Nu se stie. N-am mai stat si ne-am mobilizat in sus. Pe la jumatatea urcarii, vedem ca in spate a aparut si Vifor. Merg ca din prastie, e clar ca mai repede sau mai tarziu o sa ne ajunga. Ne indreptam spre strunga Dracului, Vifor are 2-3 minute in spate si o ia pe Strunga Doamnei, probabil sa ne depaseasca. Nu reusesc asta, drumul e totusi mult mai lung.
Pe Strunga Dracului dam de un catelus parasit care plangea. Noi tinem de locul 2, nu avem timp sa-l salvam, dar ii dam un sandvis pe care-l mananca instant. O sa sunam la Salvamont cand ne oprim un pic sa-i rugam sa vina sa-l scoata. Sus, Vifor nu aparuse, dar in schimb cainele reusise sa iasa singur pe niste brane, probabil energizat de portia de mancare. Trecem val vartej peste Negoiu si coboram in Custura Saratii. Genunchiul ma termina, merg ca naiba de incet. Getica se vad undeva pe custura, iar Vifor ne ajung. Ma intreaba de genunchi si le zic ca nu e prea bine. Le uram succes. Intram si noi pe custura, depasim grupuri de turisti care ne lasa cu amabilitate in fata si ne spun ca suntem pe locul 3. Stim asta, dar suntem impresionati de amabilitatea lor. Traversam custura intr-o ora si luam o pauza foarte scurta de o banana pe Serbota. Eu cu Roxana o luam cativa pasi inainte, urmand ca Alin si Ovi sa ne ajunga. Dar... in spate se vad mai multe persoane pe varf. Am fost ajunsi. Ovi si Alin vin si ne spun ca ne-au ajuns cei de la CPNT, dar stau si ei sa se odihneasca 2 minute. Brusc, creierul meu secreta o enzima necunoscuta de mine pana atunci: nu mai conteaza genunchiul, nu mai conteaza oboseala, ma pun in fata si bag ca nebunul, cat de repede pot. Varfuri si sei trec pe langa noi intr-un ritm ametitor. Din cand in cand arunc o privire peste umar, din mers. Nu se vede nimic, dar stiu ca ei sunt acolo. Maxim 5 minute in spate. Vine coborarea la lacul Avrig, nu mi se mai pare asa expusa, dar oricum nu poti merge foarte repede. Ajungem la lac la CP si o taiem la izvor. Pe carare in spate se vad oameni, stiam oricum asta. N-aveam ce face, eram rupti de sete, apa din rucsaci era calaie si trebuia schimbata. Cred ca am stat la izvor aproape 10 minute, am facut si un Isostar. Nu credeam ca CPNT o sa o ia in fata fara sa se opreasca si ei la apa. Asa si era, dupa ce am inceput urcusul de la lac, au taiat-o si ei la izvor. Le-am strigat ca ne vedem mai incolo.
Dupa ce se mai urca un pic pe Budislavu, se ocoleste Suru si se cam termina partea alpina a Fagarasului. Le-am facut in ritm militaresc, de uzura, ritm pe care l-am tinut si pe plaiurile ce au urmat pana la Chica Fedelesului, unde am ajuns la urmatorul CP si de unde incepea coborarea la Turnu Rosu. Am stat nici 3 minute in CP si sus pe deal au aparut 8 persoane. Inseamna 2 echipe, CPNT si probabil Cetatea Brasovului, care erau in urma lor. Am fugit ca din pusca si am incercat sa tin in fata un ritm cat de repede pot eu. Am facut o pauza de vreo 3 minute pentru necesitati fiziologice, in care aveam inima ca un purice. Am taiat-o in jos iar Ovi a ramas putin in urma. Nu ma mai durea nimic, doream doar sa termin pe locul 3, atat. Ovi ne ajunge si ne spune ca a auzit voci in urma. Ritmul meu se transforma in alergat usor, urmeaza o bucata abrupta si alunecoasa prin padure si ajungem la drumul forestier pe care mai aveam de mers inca 6 km pana la biciclete. Nu se vedea nimic in urma. Am continuat tot eu in fata, in cel mai rapid ritm posibil pentru mine, in care sa nu alerg. Sunt constient ca Ovi, Alin si Roxana ar putea merge mai repede, dar ar fi degeaba, eu sunt veriga slaba la proba de mers, eu trebuie sa scot din mine tot ce pot. Dupa fiecare curba speram ca se vede satul, dar degeaba. Drumul parea fara sfarsit. A aparut si satul intr-un final, auzeam vocile satenilor in jur ca intr-un vis dar mintea mea era concentrata ultimul CP, trebuie sa ajungem. Mai e putin. In sat, erau puse semne care ne-au indrumat pe niste alei mai aranjate. Am intrat la CP. Locul 3, incredibil, imi dau lacrimile. De fapt, tot drumul forestier imi venea sa plang. Nu-mi venea sa cred, locul 3 la proba de mers. Si sa se termine acum totul, eram fericit. 
In spatele nostru, la nici 3 minute, apare o alta echipa. Dar... nu era CPNT ci Grind de la avansati. Tzeapa!!! Noi alergam practic de ei, pe ei i-am vazut in creasta alaturi de CPNT. Ne-am linistit si ne-am amuzat. Le-am urat drum bun, erau pe locul 1. Am inceput sa ne schimbam. Era inca lumina. Am ajuns la biciclete in Turnu Rosu in jur de 9 seara, la 13 ore si jumatate dupa startul de la Balea Cascada.

CPNT au ajuns si ei dupa un sfert de ora. Am povestit cu ei. O echipa simpatica, nu ca si altele pe care le-am mai intalnit anul trecut. Am pornit impreuna cu bicicletele spre Cisnadie, intr-o coloana de 8 biciclisti. Am ajuns in tabara de baza pe la 22:30.

Strategia era simpla. Tura de bicicleta urca pe Magura, pe la Rosengarden si pana deasupra Paltinisului. Traseul este un off-road dur, greu de facut ziua odihnit, nu noaptea rupt in doua. Apoi coboara pe un forestier la Gatul Berbecului la lac unde e proba de pluta, coboara in continuare pe Valea Sadului, se trece pe la proba de rapel si tiroliana si apoi, tot pe malul raului, se ajunge in Sadu si apoi inapoi in Cisnadie pe sosea. Era inuman sa faci acest traseu pe intuneric, asa ca noi am hotarat sa-l parcurgem in sens invers, sa ajungem la rapel si tiroliana cand se deschid atelierele, la 5:30. Am aproximat ca o plecare pe la 2:30 dimineata ar fi suficienta, asa ca am mancat si ne-am pus la somn pana la ora 2. CPNT au zis ca o sa faca la fel.

Ne-am trezit cu greu pe la 2:30, ne-am mobilizat si am plecat pe la 3. Vifor si Getica o luasera normal, peste dealuri, iar CPNT plecase cu o jumatate de ora inaintea noastra. Nu prea conta, oricum o sa ne vedem toti la rapel. Pana acolo trebuiau sa fie 18 km de asfalt si forestier. Adica 10 km pana in Sadu si inca 8 pe vale.

Am plecat prin racoarea noptii, am intrat pe valea Sadului, dar dupa 8 km constatam dupa harta ca mai este mult pana la rapel. Vreo 10 km. Ceva nu era in regula. Am banuit ca sunt 18 km din Sadu nu din Cisnadie, si asa si a fost. Doar ca am ajuns la rapel fix la ora 5:31, nu pe la 4 jumate cum credeam, sa mai avem timp de un somn. La 2 minute in spatele nostru a aparut si Garage Racing, care probabil au plecat direct din tabara de baza, fara sa mai doarma. Mai erau acolo, pe langa CPNT, Fata si Mosii de la Avansati. Au inceput sa apara si alte echipe, prietenii nostrii de la Alpine Challenge, etc... Suntem anuntati ca rapelul o sa inceapa cand se crapa de ziua, pana atunci ni se opreste la toti cronometrul. Miscarea a inceput la 6:15, cu prima echipa, CPNT. Noi eram a 3-a. Cand sa intram, vad ca organizatorii le pun hamuri celor din Garage Racing. Ma duc si fac scandal: ei ajunsesera dupa noi. Arbitra balbaie ceva cum ca cei din Garage Racing au rugat-o sa le schimbe ora sosirii. Exact cat sa fie in fata noastra. Ma uit urat la ea, isi cere scuze, ia jos hamurile de pe ei si le pune pe noi. Suntem prea somnorosi sa mai gandim altceva, asa ca facem tiroliana si rapelul si ne punem pe biciclete. Urmeaza o urcare foarte grea de 10 km pana la pluta. Pluta de care mie mi-e groaza. 

Ajunsi acolo, aflam ca proba e scurta, in maxim 2 ore cu montat/demontat ar trebui sa o terminam. Nu stiu nici acum de ce, dar o lalaim pe acolo aproape jumate de ora pana ne punem pe lac. Timp pretios. Lacul e simpatic, ingust, nu mi-e foarte frica, dar nici nu pot sa-mi pun picioarele pe barca. Vaslim cum putem, luam biletelul din capatul traseului si ne intoarcem. In spate, ne ajung Garage Racing si Nomad de la avansati. De ultimii nu ne pasa, dar de primii da. Trebuie sa acostam inaintea lor cu orice pret, asa ca bagam ca nebunii si reusim acest lucru la maxim 10 secunde in fata lor. Demontam pluta si ne urcam cat de repede putem pe biciclete.

Urmeaza o coborare spre coada lacului si inca cativa km pana la urcarea spre Paltinis. O gasim, marcata cu o sageata. Tot acolo ne intalnim cu Hoinarii care veneau pe traseul de avansati in sens invers. Urcarea nu e grea, dar toata echipa e destul de obosita, asa ca inaintam incet. Eu sufar de iritatii la fund de la proba de mers, ma tot opresc sa ma mai dau jos de pe sa. Roxana tot ramane in spate si o asteptam. Aproape in varf, in sens invers apare Cetatea Brasovului. Nu ne streseaza asta, ei mai au pluta, rapelul, si noi mai avem si o ora jumate ceasul oprit. Si in 2-3 ore o sa fim la finish... 

Asa credeam noi. Cum am ajuns la CP-ul de langa Paltinis, cum au aparut norii si a inceput ploaia. Am taiat-o pe coborare, dar era destul de nasol, cu multi bolovani. Noi suntem MTB-isti buni si un astfel de drum nu ar trebui sa ne puna probleme, dar pe ploaie e altceva. Totul aluneca in toate partile, si suntem toti echipati cu cauciucuri Racing Ralph, care exact pe asa ceva nu exceleaza. Ploaia devine torentiala si noi ne adapostim 10 minute sub un copac !?!?! Nici acum nu inteleg ce a fost in capul nostru. 10 minute!?!?! O taiem la vale. Cararea e plina de apa si nu vedem pe ce mergem. Ba ne infundam in noroi, ba ne dezechilibram pe bolovani. Totul e invizibil, sub raul care curge pe toate cararile. Pe contrasens ne intalnim cu echipe care urca si pe care le incurajam. Dupa ce iesim din padure, incep zonele de push-bike, niste delusoare abrupte cu iarba. La primul deal mai mare, o carare il ocoleste prin dreapta. Am zis ca mai scapam de un urcus, si am luat-o pe acolo. Am iesit in spatele varfului, intr-o poiana care cobora. Ma ia un feeling nasol: nu e pe aici. Ii strig pe ceilalti sa se opreasca. Nu ma aud, si trebuie sa-i strig de cateva ori. Intre timp, ei se indeparteaza. In final se opresc. Dealul coboara constant si nu se vede Magura. Urc in coasta si o vad: e pe dealul opus, am gresit drumul si am luat-o pe un picior. Putem reveni pe o curba de nivel un pic ascendenta, dar aproximez ca o sa ne ia vreo 10 minute. Roxana are privirea terminata. Trebuia sa impinga bicicleta la deal. Las bicicleta mea la baieti si cobor sa o iau pe a ei. Cat ne tot parlamentam, sus pe deal se vad trecand 4 biciclisti. Am fost depasiti. Cine o fi: CPNT sau Garage Racing? Nu conteaza. Asta este. Ajungem cu chiu cu vai sus pe creasta si-i dam la vale. In fata, se vad ceilalti pe un push-bike imens. Merg foarte incet, sunt obositi. Ajungem si noi la baza dealului. Ii dau Roxanei bicicleta mea, mai usoara, si o iau pe a ei si incepem sa urcam. Baietii ii iau bicicleta. Urcam intr-un ritm nebun. Ficatul, splina si toate organele simt ca imi explodeaza. Nu imi inchipui de unde am atata energie. In fata, mai incet, urca cei de la Garage Racing. Sunt deja in varf. Ajungem si noi, imediat ce ei au plecat. Sarim pe biciclete si o taiem la dealul urmator. Ei sunt deja acolo, dar se misca tot incet. Unul dintre ei e mai in fata, dar atat. De data asta, cu puteri ce mi s-au parut atunci supranaturale, ii depasim pe urcus. Sus o taiem imediat in fata, ocolim un deal si incepem un alt push-bike. Garage Racing nu se mai vad in spate. Trecem dealul si tot nimeni in spate. Imediat dupa deal, ajungem la CP-ul de la Rosengarden. Dar, nenorocire. Cu 20 m inainte de refugiu, Ovi se da peste cap cu bicicleta. Ramane nemiscat, cu bicicleta peste el. Am incremenit toti 3, din nou Ovi? Dupa 10 secunde de suspans ne face semn ca e bine, se ridica si vine si el. Ne anunta cu tristete ca i s-a stricat frana fata. Urmeaza aproape numai coborare, si ploua in continuare. Asta nu e bine.

De la Rosengarden plecam repede si incepem urcarea pe Magura, pe un drum mai ocolit, printr-o stana. Suntem rupti, dar stim ca e ultima fortare. Mai facem cate o pauza, mancam cate o ciocolata. Un push-bike care parca nu are sfarsit. Aproape de varf, incepe sa tune si sa fulgere. Vine o alta furtuna. Ii iau bicicleta Roxanei si alerg cu doua biciclete spre varf. Cum fac asta, nu inteleg, dar o fac. De acolo ne punem pe ele, trecem un prim deal mic si, inainte de ultimul, un semn ne arata sa o taiem la stanga. E o varianta scurtata pana la intrarea in padure, pe care o facem pe langa biciclete. Speram in suflet ca in padure sa fie mai bine.

Nici vorba, in padure, totul aluneca in draci: pietrele, lemnele, noroiul... Ovi de-abia se descurca, doar cu frana spate. Roata ii aluneca in toate partile. Roxana e si mai speriata. Ne miscam mai incet decat la urcare. Imi vine iar sa plang: cat de repede am fi trecut pe aici daca nu era ploaia asta nenorocita. Am fi coborat cu 30 km/h, iar acum ne taram cu 5. Calculez ca am pierdut cu ploaia si ratacirea vreo 2-3 ore bune...

Poteca lunga, altadata frumoasa, din padure se termina si intram pe forestier. E plin de noroi, un noroi adanc ce se lipeste de toate si se aduna pe roti. Noroc ca mergem in jos, in sus ar fi fost imposibil. Incet, incet apar casele, orasul, asfaltul, trecem prin centru. Toata lumea se uita la noi: suntem muci, murati, cu noroi pana-n gat. Dar noi trebuie sa terminam. Viram dreapta si urcam in curtea liceului industrial, la tabara de baza. Gata! S-a terminat! Este aproape ora 19, vineri seara, si noi suntem in tabara de baza.

Dar nenorocire: pe hartie vedem ca am ajuns pe locul 4. In sens invers, profitand fara sa stie de ploaia care ne-a incetinit, cu 30 minute inaintea noastra au ajuns Cetatea Brasovului. Nu e totul pierdut, caci noua trebuie sa ni se scada mai mult de o ora jumate. Dar nu stim cat trebuie sa li se scada lor. Nu vom sti, decat duminica, la premiere. Asteptam cu sufletul la gura sa vedem daca apare Garage Racing. Ei au cam 10 minute in plus de scazut fata de noi, deci daca ajung in 10-15 minute ar putea sa ne-o ia in fata. Nu se intampla asta, ei apar dupa vreo 35 de minute, asa ca mergem linistiti sa ne schimbam si sa ne spalam. Urmeaza sa fim pe locul 3 sau 4, o dilema care urma sa ne macine pana duminica dimineata. Rezultatul va fi oricum strans. Iar locul 4 e cel mai greu loc, cand stii ca mai puteai sa tragi un pic si erai pe podium.

Sambata am facut o plimbare la Sibiu si ne-am odihnit, au aparut majoritatea echipelor.

Duminica dimineata ne plimbam nervosi stanga-dreapta prin tabara: asteptam rezultatele. Ele apar afisate: suntem pe 4. O tristete ma cuprinde din cap pana in picioare. Apoi ma uit pe tabel. Ii strig pe toti: "Baaaa, astia nu ne-au scazut timpul de la rapel." Ma uit pe ceas, e 12 fara 5 minute, mai avem 5 minute sa facem contestatie. Scriem repede contestatia, cerand sa se reverifice daca au fost scazuti timpii morti. Cum spuneam, totul era pe muchie de cutit.

Organizatorii retrag rezultatele de la amatori. Si la avansati e varza, au incurcat astia de tot domiciliul echipelor. Cu o intarziere de aproape o ora, se anunta premierea.

Ne adunam, pregatiti de orice. Organizatorii spun discursuri interminabile. Inima imi bate de-mi sare din piept. Vin cei de la CPNT si ne felicita. Ii intreb de ce si ei zic ca pentru locul 3. Fac ochii cat cepele si ei imi spun ca s-au afisat rezultatele. Fug schiopatant cu Roxana sa ne uitam. Ramanem muti: suntem pe locul 3, la 6 minute diferenta de Cetatea Brasovului. Si noi am stat 10 minute sa ne ferim de ploaie sub un copac. E tot ce-mi vine in minte. Fug inapoi ca disperatul si le soptesc baietilor vestea.

Incepe premierea la amatori, sunt chemate echipele care au terminat. Astept sa aud Cetatea Brasovului. Ma cuprinde un sentiment de vina, la urma urmei si ei au sperat locul 3 ca si noi. Dar asta e... Aud cum organizatorul spune: locul 4, Cetatea Brasovului. Ma ia cu usoare ameteli. Aud, deja undeva, departe, locul 3 - Lumea Pierduta. Ne indreptam spre podium, dar am o senzatie ciudata, ca nu sunt eu acolo, parca as privi scena de undeva de sus. Urcam, organizatorii ne pun la gat medaliile, ne dau premiile, diploma, cupa si o sampanie. Urca dupa noi Getica si Vifor, ne felicitam unii pe altii. Sampania zboara prin aer, lumea aplauda, apoi ne dam jos si... liniste. Dupa ani de zile, am reusit, alaturi de colegii cu care am facut o echipa deosebita. Puteam mai mult, am facut atatea greseli, am pierdut atata timp. Un calcul sumar ne arata ca daca eram atenti si nu venea ploaia aia nenorocita, aveam sanse sa prindem chiar locul 2....

In final, ne-am simtit minunat, am avut o echipa de vis cu care sper sa mai participam si anul viitor. Organizarea a fost perfecta pana la momentul final cu rezultatele. Felicitari tuturor celor care au participat si celor care au terminat. Cum ne zicea un domn intr-un CP, toti care s-au inscris la concursul asta sunt niste invingatori, iar cei care-l si termina sunt foarte tari. Ne pare rau de multi prieteni, care au abandonat, din motive cat se poate de obiective. Imi inchipui ce a fost in sufletul lor.

Sper sa ne revedem cu totii la anu' pentru o noua aventura, mai pregatiti sa tinem piept naturii si demonilor interiori, pentru a realiza cu totii performante si mai mari decat anul acesta!

Tuesday, August 11, 2009

Banat Mounain Bike Maraton - Garana

Dupa concediul din Austria, prima miscare mai mare a fost BMM, maratonul de MTB din Banat, care se desfasoara pentru al doilea an consecutiv la Garana.

Am plecat din Cluj sambata, impreuna cu Oli, dupa cateva reparatii de ultim moment care au inclus si schimbatul unei frane la bicicleta mea. Oricat de mult ne-am grabit, am ajuns acolo pe intuneric. Maratonul a conicis cu un festival de muzica, printre artisti fiind si Iris, asa ca era o mare nebunie, sute de masini, politisti care dirijau traficul, o nebunie, nicidecum atmosfera la care te-ai astepta. Derutati, am parcat masina unde-am gasit loc, am cautat sa bem o bere si ne-am culcat. Am fi intrat la Iris, dar a doua zi era concursul si trebuia sa dormim.

Dimineata ne-am inscris amandoi la 80 km. Traseul a fost deosebit de frumos, cu bucati destul de tehnice si un push bike luuuung de tot. Din pacate, traseul de 80 cuprinde cam 20 km pe care trebuie sa-i faci de 2 ori, fiind format din traseul de 50 plus traseul de 30 km.

Ne-am descurcat binisor, eu am scos 6 ore, iar Roxana a terminat tura de 50 destul de bine insa a abandonat. Daca se inscria la 50 km, ajungea pe locul 2. Asta este...

Organizarea a fost buna, marcajul suficient, chiar daca eu m-am ratacit vreo 20 min luandu-ma dupa niste habauci. Felicitam organizatorii si promitem sa revenim daca o sa putem si la anu', chit ca e cam in capatul pamantului.

Dupa concurs am plecat spre Draganesti unde am ajuns pe la 12 noaptea, rupti de oboseala.

Din pacate, concurs fiind, nu am facut poze, asa ca am sa pun aici doar 2 poze primite prin bunavointa lui Robert, pentru care ii multumim:




Mai multe poze si rezultatele le puteti gasi pe site-ul organizatorilor.

Un set mare de poze facute de Ioana, unde sunt si cateva cu noi, se gasesc aici.

Saturday, August 08, 2009

8 zile de MTB in Otztal, Tirol

Cum poate sa arate o lume perfecta? In istorie, fiecare au avut viziunea lor: fascistii, comunistii, iar acum avem si mult dorita democratie. Evident, o lume perfecta nu exista. Dar in viziunea noastra, cel mai mult te poti apropia de acest deziderat in Tirol. 

Muntii ce par infiniti si te inconjoara din toate partile, linistea aproape totala ce te lasa sa auzi sunetul naturii chiar si in centrul orasului, casele ingrijite pline de flori la ferestre, oamenii care in ciuda greutatilor pe care cu siguranta le au si ei in viata pastreaza mereu un zambet pe buze pentru tine, cel care le esti oaspete, curatenia si impresia ca fiecare loc este acolo unde trebuie el sa fie si dorinta tuturor de a pastra toate acestea asa cum sunt; am enumerat unele din motivele pentru care, pentru noi, paradisul este acolo, pe pamant. 

Munti avem si noi, chiar daca nu asa de multi, dar rautatea ce se citeste in ochii oamenilor, ragaitura cu miros de shaorma pe care o auzi la tot pasul, privirile circumspecte pe care ti le arunca toti cand intrii sa intrebi ceva intr-un bufet la munte, gunoiul pe care fiecare intelege sa-l arunce in spatele casei, exagerarile imobiliare hidoase la tot pasul si mai ales zgomotul permanent, de motoare, muzica la maxim, urlete si oameni care vorbesc tare sa-i auda toata lumea, toate acestea nu te lasa sa savurezi la maxim aceste frumuseti care sunt aici, langa noi, acasa.

Asa ca, pentru a ne reincarca bateriile sa mai rezistam un an in lupta cu nesimtirea cronica ce ne caracterizeaza neamul, am hotarat sa petrecem 10 zile in Tirol. Da, sa rezistam un an, pentru ca iarna, daca mergem la schi in aceleasi locuri frumoase, romanasii nostrii sunt prezenti cu jeepanele si manelele la maxim sa ne faca de rusine. Exact asa cum sunt prezenti in toate parcarile de pe autostrada din Viena pana acasa, etalandu-si burtile slinoase si lasand in urma lor munti de gunoaie.

In fine, prea multa filozofie strica. Am ales pentru anul asta una din cele mai renumite zone din Alpi, Otztal, situata pe o vale intre Stubaier Alps si Otztal Alps de o deosebita frumusete, care incepe din Oetz si se termina in pasul Timmelsjoch, la granita cu Italia. Scopul: sa facem cat mai multe ture cu bicicleta si sa vedem cat mai mult din aceste locuri minunate.

Drumul pana acolo este, din Debrecen, doar pe autostrada, asa ca se desfasoara repede. Singura oprire mai interesanta a fost in Germania, unde autostrada trece chiar pe malul lacului Chiemsee. Acolo am avut o scurta sesiune de admirat multimea de lebede, ratuste, gaste si pescarusi adunate in jurul calatorilor curiosi.


Inainte de Innsbruck, au inceput sa apara muntii, primul fiind Wilder Kaiser, muntele care ne-a vegheat anul trecut timp de o saptamana cat am petrecut in St. Johann. Dar cu cat ne apropiam de destinatie, apareau munti din ce in ce mai inalti, care ne aduceau aminte ca zona in care mergem anul asta este cu mult mai alpina.


Prima problema de rezolvat fiind cazarea, am mers la oficiul de turism din Oetz sa intrebam de camping-uri. Am primit o lista cu toate din zona, de unde l-am ales pe cel mai ieftin, respectiv Camping Winkle, care se afla mai sus pe vale, cam la 1250 m, aproape de Solden. Camping-ul este destul de modest fata de cele mai moderne, dar este curat si are toate cele necesare, pretul fiind destul de mic pentru Austria, respectiv 16,2 euro/noapte. Noi il recomandam tuturor celor ce vreau sa petreaca acolo cateva zile fara sa-i doara la buzunar. Impreuna cu ursuletul nostru polar Doblo, cu cortul Hannah cel nou si imens luat in ultimul moment cu un mare ajutor de la Vasi de la Emont, cu scaune, masa si tot ce trebuie, urma sa ne petrecem acolo 9 nopti in confort maxim.




Dar sa trecem peste generalitati si sa ajungem la ce se poate face concret in zona, respectiv ce am reusit noi sa facem.

Ziua 1 - Circuit Innsbruck - Kuhtai - Oetz - Telfs - Innsbruck

Traseu: sosea, 108 km, dif. nivel 2380 m, traseul pe Bikemap.


Initial, de acasa, am decis ca primele zile sa incercam sa facem daca e vreme buna traseul de la Otztaler Road Marathon, un traseu greu pe sosea de peste 200 km si cu peste 5000 m dif. de nivel. Acesta incepe si se termina in Solden si trece trei pasuri mari montane. Intr-un final, am facut doar doua din cele doua pasuri, in doua zile separate, ca deh, suntem in concediu nu la concurs.
Traseul din prima zi cuprinde primul pas din concurs, Kuhtai. Am plecat din Innsbruck unde am lasat masina intr-o parcare la un bloc, langa aeroport, si am taiat-o intai prin niste orasele spre Kematen, iar apoi am urcat pana la Kuhtai, la vreo 2100 m, pe cealalta parte coborand in Oetz. Planul initial era sa ne intoarcem pe biciclete in camping si apoi a doua zi sa facem restul traseului, peste Timmelsjoch in Italia si apoi inapoi in Innsbruck sa recuperam masina, dar urcarea ne-a obosit destul de mult, fiind si dupa 2 zile pe drum, in combinatie cu o caldura ingrozitoare (cred ca peste 35 de grade). Asa ca din Oetz am hotarat sa ne intoarcem la Innsbruck sa recuperam masina. Sarcina nu era oricum usoara, fiind de parcurs peste 50 km, relativ pe plat. Drumul e superb, trecand prin mai multe orasele, care de care mai cochet si simpatic, la sfarsit fiind presarat si cu niste mici urcari si coborari.

Per total, o zi nu foarte usoara, in care Roxana s-a luptat un pic cu platul (nu e marea ei placere) iar noi am fost pentru prima data impresionati de numarul inimaginabil de mare de biciclisti care populeaza drumurile in zona. Majoritatea sunt pe cursiere, in echipament serios si baga tare, mai rar singuri, in general in pluton. M-am lipit si eu de un mic pluton si am mers cativa km cu ei cu peste 35 km/h, super senzatie, chiar daca pe MTB...





Ziua 2 - Timmelsjoch (2509 m)

Traseu: sosea, 66 km, dif. nivel aprox. 1600 m, traseul (numai dus) pe Bikemap.


A doua si ultima zi planuita de sosea, am hotarat sa urcam cel mai mare pas din zona, respectiv Timmelsjoch, sau Passo Rombo, care face trecerea din Otztal in Tirolul de Sud in Italia. Ideea a fost sa urcam pana in varf iar apoi, daca e vreme buna, sa coboram un pic spre Italia, iar daca nu, sa coboram inapoi pe acelasi drum.
Urcusul incepe destul de brutal direct din Solden, dar se mai linisteste pe parcurs. Asfaltul e impecabil si peisajul de asemenea. 


Dupa statiunea de schi Obergurgl, intr-o intersectie un semn ne face cu ochiul si ne spune ca pentru Timmelsjoch, de abia acolo incepe urcusul adevarat, si cum altfel decat cu o serie de superbe serpentine.



Dupa un punct de taxare pentru masini dar nu si pentru ciclisti si o coborare relaxanta de vreo 2 km, urmeaza a doua parte a urcarii pe inca o tura de serpentine printr-o vale glaciara.


Intr-un final, drumul ne duce in varf, unde se afla o cabana si un mare santier.


Dupa ce ne-am potolit foamea la cabana cu un Apfelstrudel admirand varfurile de 3000 m din jur, am pornit inapoi spre Solden, deoarece vremea dadea semne de ploaie.

Ploaia ne-a si prins in Solden, adica am avut noroc. A fost o rupere de nori cum n-am mai vazut de multe ori in viata, practic curgea un mare rau pe sosea. Ne-am adapostit sub un acoperis si am admirat spectacolul naturii, care a durat peste o ora. Dupa ce s-a oprit ploaia, spre deosebire de Romania, intr-un sfert de ora toata apa de pe drum a disparut fara urma si ne-am putut continua linistit drumul pe sosea pana inapoi in camping. O zi nu foarte grea dar terminata prematur pe la ora 17. Inapoi in tabara, totul era ok. Cortul a rezistat si totul a fost ok.

Ziua 3 - Plimbare in Innsbruck si o tura scurta in Oetz

Traseu (tura Oetz): pietris (50%)/asfalt (50%), 30 km, dif. nivel 570 m, traseul pe Bikemap.



Vineri am zis sa vedem si noi cum arata Innsbruck-ul si sa ne plimbam acolo cu bicicleta. Speram la Intersport-uri imense cu reduceri cel putin la fel de mari. Dar, ajunsi acolo, nu prea am stiut ce sa facem. Ne-am plimbat prin centru cu bicicleta, centru care e frumusel, dar nu mai e in stilul tirolez, e destul de modern. Din pacate, nestiind exact unde sa gasim una alta, dupa o ora ne-am intors la masina. Am vizitat un magazin de biciclete atat de scump incat nu cred ca doreau sa si vanda ceva si ne-am intors in Oetz unde am zis ca o sa facem un traseu. In mijlocul orasului, un superb Fiat 500 Cup astepta startul unui raliu de masini de epoca, pe care noi nu-l mai apucam pe acolo.


Roxana si-a adus aminte de un semn cu Piburg See, adica un lac undeva deasupra orasului, si am zis sa urcam spre el. Am urcat pe niste serpentine furioase dar a meritat. Lacul e foarte frumos, insa accesul pe biciclete e interzis asa ca ne-am plimbat un pic pe jos.

Am incheiat ziua cu o plimbare pe Otztal Mountainbike Trail in zona sa inferioara, un superb singletrail care, desi nu are diferente mari de nivel, este deosebit de placut de parcurs, incluzand si niste poduri interesante.

Cea mai relaxanta zi din aceasta excursie s-a incheiat cu bine, urmeaza cateva zile serioase de MTB.

Ziua 4 - Tieffenbachgletcher si Rettenbachgletcher - o urcare la 2829 m

Traseu: pietris (60%)/asfalt (40%), 60 km, dif. nivel 2500 m, traseul pe Bikemap.
(ultima bucata de urcus, prin tunel, nu e trecuta deoarece GPS-ul nu a apucat sa inregistreze un punct la iesirea din tunel, am adunat aprox. tunelul la distanta si dif. nivel)


Am inceput zilele de MTB cu cel mai greu traseu. Exista o sosea din Solden, Gletscherstrasse, care urca pana la acesti doi ghetari. Este perfect asfaltata si este chiar si un autobuz care urca pana in varf, dar nu e usoara. Este, bineinteles, una din preferatele rutierilor din zona.
Noi fiind insa MTB-isti, am ales o varianta mai ocolita, sa urcam pana la 2100 m pe drumuri forestiere, iar coborarea, de la 2600, sa o facem de asemenea pe forestier. Este vorba de drumurile de deservire ale instalatiilor de cablu pe timp de vara.

Traseul incepe pe asfalt din Solden, dar intra destul de repede pe un forestier clasic cu pietris si panta medie de 10%, cum sunt toate in Austria. Acesta merge mult prin padure si traverseaza cateva din partiile de schi pana la o serie de cabane. De aici, devine foarte abrupt, la limita posibila de parcurgere pe MTB (cam 20-25%) si se potoleste intr-un loc minunat numai bun de popas.


De aici, am mers pe un drum bun ce tine aproximativ curba de nivel, am trecut pe la o statie de gondola unde am baut o bere rece si am facut jonctiunea cu soseaua ce urca pe ghetar.


Am urmat soseaua care urca la inceput pieptis si mai apoi pe serpentine pana la 2600. Aici, ea se desparte in doua, fiecare urcand pe unul din ghetari. Am luat-o intai spre ghetarul mai inalt, unde printr-un tunel de 1.7 km am ajuns la altitudinea record pentru noi pe bicicleta de 2829 m. 









La intoarcere, Roxana nu a mai vrut sa urce si pe celalat ghetar, asa ca am urcat eu singur cam 150 m diferenta de nivel pana intr-o caldare glaciara superioara unde era un soi de parcare. M-am intors, am mancat un Topfenstrudel si am taiat-o in jos, prinzand un drum forestier in stanga care ne-a dus, intr-o urcare intai usoara dar mai apoi foarte grea, pe deasupra unui minunat lac de turcoaz, la instalatiile de cablu din Hochsolden.



Coborarea pana in Hochsolden a fost lunga si placuta. Ultima bucata din pacate a fost deosebit de abrupta si, in combinatie cu pietrisul de pe drum, facea mentinerea bicicletei in echilibru un lucru foarte greu. Am facut si o pana, din cauza pantei mi s-a rupt valva de la camera. Dupa o aventura cu un gard electric am ajuns in statiune de unde am coborat pe asfalt spre Solden, cautand o varianta off-road mai scurta ce era pe harta.




Am gasit si varianta extrema intr-un final, care urmarea o partie de schi rosie. Destul de interesanta coborarea, care se intersecta chiar inainte de oras cu aleea panoramica Solden. Am ales sa continuam pe aceasta, un singletrail superb presarat ici-colo cu cate un obstacol interesant.



Am iesit in oras destul de sus si am coborat in centru pe o serie de alei inguste in zig-zag.


Ne-am intors spre camping pe traseul de MTB, de altfel deosebit de frumos.


Pana la urma, traseul a fost un circuit care combina parti din 5 trasee diferite din zona, probabil cea mai reusita combinatie pe care am facut-o, recomandare cu caracter obligatoriu pentru toti care merg prin zona.

Ziua 5 - Langenfeld - urcari la Nissalm si Innerberg Alm

Traseu: asfalt (30%)/pietris (70%), 63 km, dif. nivel 2500 m, traseul pe Bikemap


Urcarea la Nissalm

Urcarea la Innerberg Alm

Incepand din aceasta zi, am hotarat sa luam cate o localitate de pe vale si sa facem din ea daca putem 2 trasee care ni se par noua mai frumoase. Majoritatea traseelor implica urcarea pe un forestier la o cabana si coborarea in general pe acelasi drum, desi uneori unde este sosea, se poate varia, urcand pe sosea si coborand pe forestier.

Prima localitate a fost Langenfeld, in care, nefiind foarte departe, ne-am deplasat direct cu bicicleta cam 10 km folosind pista de MTB. Vremea s-a stricat de dimineata, incepand sa picure inainte sa ajungem in oras. In centru, ne-a prins o ploaie de care ne-am adapostit sub o copertina. Era clar ca ziua nu va fi din cele stralucite, dar eram hotarati sa facem ce putem.

Prima tura am hotarat sa fie pana la cabana Nissalm. Pentru asta, am urcat o serie de serpentine suspendate pe piloni, deosebit de frumoase, fiecare avand un nume, fie de varf din zona, fie de personaje istorice, pana in cocheta localitate Gries.

Din capatul localitatii, incepe urcare pe forestier, destul de brutala, pana la cabana Nissalm, din loc in loc deschizandu-se cate un loc minunat de belvedere. Vremea s-a mai deschis intr-o parte dar din cealalta se auzeau tunete.


Pe ultima bucata pana la cabana a inceput din nou sa picure amenintator, asa ca am taiat-o cat de repede posibil sa ne punem la adapost. Am dat de aceasta cabanuta dulce, situata la exact 2051 m. 


Am asteptat cuminti inauntru sa se potoleasca vremea, savurand un ceai cu rom sub privirile unui fost vulpoi.


Pe coborare am avut parte de vreme buna, alegand un forestier care merge pe versantul opus al vaii fata de drumul asfaltat. O alegere deosebita, oferind un peisaj minunat. Ne-au impresionat amenajarile cu tunele ale drumului, construit doar pentru accesul in Gries, o localitate cu maxim 20 de case.


Odata ajunsi inapoi in Langenfeld, am constatat ca mai avem timp, asa ca am taiat-o spre urcarea la cabana Innerberg Alm, situata la 1982 m. Inca de la inceputul urcarii au inceput sa se auda iar tunete si sa picure usor. Am zis sa urcam totusi si sa vedem ce se intampla. Ploaia mai serioasa a inceput cam cu 4 km inainte de finalul urcarii, avand amandoi ezitari in a continua. Eu am zis totusi ca daca am venit pana aici si oricum ma va face muci ploaia, vreau sa urc macar pana sus la 2010 m, de unde urma 1 km de coborare pana la cabana. Ploaia mare intarzia sa vina asa ca am purces la drum. Ajunsi in varful urcarii, am mers singur in fata sa vad cat de departe e cabana, daca merita sa mai coboram pana la ea. Dupa coltul dealului insa, am vazut din fata venind o furtuna puternica. Am taiat-o inapoi la Roxana, dar cand am ajuns la ea deja incepuse ploaia torentiala, care ne-a insotit pana jos in Langenfeld unde am ajuns uzi complet si inghetati. Ne-am intors in camping pe sosea, ca e mai scurt. Din pacate, datorita conditiilor meteo, n-am facut nici o poza pe acest traseu.

Ziua 6 - Oetz Panorama Tour

Traseu: asfalt (50%)/pietris (50%), 31 km, dif. nivel 1321 m, traseul pe Bikemap



Datorita nevoii de aprovizionare, fiind si luni, am hotarat sa mergem la Oetz, unde este si un Hofer. Ziua a inceput urat, foarte innorata si cu ploaie de dimineata. Genul de zi in care foarte greu te mobilizezi sa faci ceva. Planurile noastre in Oetz erau sa facem un circuit, numit Oetz Panorama Tour care, probabil, ofera niste privelisti deosebite. Mai aveam un traseu de urcare la o cabana care era in plan, dar de dimineata era clar ca vom face doar unul dintre ele, deoarece ne vom face muci si nu vom mai avea chef de celalat.

Zis si facut, am ajuns cu masina in Oetz si ne-am pus pe biciclete. O gaura in nori prin care razbateau cateva raze de soare ne-a permis sa incepem confortabil traseul, prima parte fiind urcarea pe asfalt spre pasul Kuhtai pana pe la 1600 m, adica peste doua treimi, pana in Ochsengarten. Razele de soare ne-au mai incalzit pana acolo, dar la intrare in orasel a inceput din nou ploaia. Am stat timorati o jumatate de ora intr-o statie de autobuz sperand sa se opreasca, dar nu s-a intamplat asta asa ca am hotarat sa o taiem in sus pe forestierul ce ne va duce la statia de gondola Hochoetz. Ploua mocaneste si marunt, dar ne-am luat pe noi gecile Mammut care faceau fata cu brio.

Mai mult ca sigur ca traseul are o panorama deosebita, dar noi am mers printr-o ceata ca de-abia ne vedeam unul cu altul. Urcarea e destul de grea, dar mai are si bucati plate. Am ajuns intr-o ceata perfecta sus la gondola.

Cat timp Roxana a intrat sa ia doua Apfelstrudel la restaurantul cu autoservire probabil plin ochi iarna dar acum gol, eu am fugit repede singur pana in punctul cel mai inalt al traseului, Bielefelder Hutte, de unde se revine pe acelasi traseu la gondola. A fost o urcare de data asta scurta dar deosebit de dificila, care a necesitat chiar si 50 m de push-bike, pana la altitudinea maxima de 2112 m.
Dupa ce am mancat si ne-am mai luat un rand de haine, am inceput coborarea pe un forestier ingust si abrupt. Din nou, panorama ar fi fost cu siguranta de vis, dar nu pentru noi... Pe la 1400 m drumul devine asfaltat dar la fel de abrupt, ajungand murati de apa si de transpiratie inapoi la masina.

A fost o tura in care ne-am pornit greu dar a meritat, chiar daca n-am mai facut nimic in ziua aceea. A aparut in schimb o problema: 2 zile cu ploaie = 2 perechi de incaltaminte ude, astfel si eu si Roxana am ramas fara nimic uscat de incaltat. Eu fara pantofi SPD, Roxana fara nimic. Speram doar sa se faca frumos a doua zi, altfel devenea nasol...

Ziua 7 - Huben - urcari la Pollestal si Breitlehn Alm

Traseu - pietris 100%, 45 km, dif. nivel 2380 m, traseul pe Bikemap


Dezarmati de cele doua zile de ploaie anterioare, am hotarat sa facem cele mai apropiate trasee, respectiv cele din Huben, localitate aflata la vreo 3 km de camping. Ne gandeam ca sunt niste trasee micute, prin padure, dar cat aveam sa ne inselam de tare...

Dimineata a inceput cu un mic dejun copios in stil bavarez, ca si acuma imi ploua in gura cand ma gandesc la sosul ala de miere cu nuci...


A urmat o fuga cu masina in Solden sa-si ia Roxana ceva de incaltat, ca nu mai avea absolut nimic uscat. Am gasit niste bocanci de vara foarte aratosi si ieftini, care au devenit incaltamintea ei de bicicleta, iar masinuta noastra s-a inalnit in parcare cu o aratare retro si furioasa cu numar de UK.

In fine, catre amiaza, Roxana cu bocancii noi si eu cu pantofii uzi complet, am pornit spre primul traseu, care urca la cabana Pollestal. Nu mica ne-a fost mirarea cand am vazut ca, dupa o urcare furioasa pe forestier, traseul o taie pe o vale glaciara pe care de o saptamana o tot admiram si ne gandeam cum ar fi sa urcam acolo. Asa ca am iesit repede din padure si am fost brusc inconjurati de un peisaj de vis.


Am trecut repede pe langa cabana aflata la 1776 m si am continuat sa urcam pana in capatul drumului, parcurgand o minunata vale in genul celor din Retezat. Drumul se termina sub un prag glaciar, intre cascade, la 2100 m. Superb, un traseu care nu trebuie ratat.

Coborarea la cabana a fost de asemenea minunata, drumul fiind ceva mai prost decat cele normale, ceea ce ne-a adus un zambet in plus pe buze. Peisajul ne-a lasat muti. Picioarele mele, in schimb, au inghetat total in pantofii mustind de apa.

La coborare, am oprit la cabana, in parte si fiindca eu nu mai imi simteam picioarele. Era o cabanuta mica si prietenoasa, de genul celor care ne plac noua, asa ca am intrat inauntru.

Am ales ceva din intamplare din meniu, care avea sa fie un soi de ciorba de perisoara, adica avea doar o perisoara imensa, dar delicioasa, care m-a pus cat de cat pe picioare.

Cu forte noi, am coborat inapoi in Huben si am cautat intrarea in celalat traseu, spre Breitlehn Alm, si am gasit-o, pazita de trei vacute simpatice.

Urcarea e prin padure, cu aceiasi panta constanta de peste 10%. In schimb, odata ajunsi sus, drumul ne-a dus pe o curba de nivel care traverseaza mai multe vai si cascade care se vad foarte frumos de jos din oras, iar acum aveam ocazia sa le vedem de aproape.


Sus la cabana, la 1880 m, ne-am intalnit si cu prima dezamagire. Un domn cu barba mare si cu un topor in mana, care taia lemne, ne-a zis ca putem sa-i facem poze daca vrem si ne costa doar 10 euro. Ma gandesc ca sunt unii care-i dau banii astia... Pentru noi, 10 euro era bugetul de cheltuiala pe 2 zile, asa ca...

Ne-am consolat cu privelistea superba asupra Huben-ului si a Langenfeld-ului, pe care am avut-o tot drumul de la iesirea din padure pana la cabana. 

A fost pe scurt o zi mult mai frumoasa decat ne asteptam, cu doua trasee deosebite ca peisaj. Daca treceti pe acolo, nu ocoliti Huben-ul. O fi el mai micut, dar are trasee minunate...

Ziua 8 - Umhausen - Stuibenfall si Gubener Hutte

Traseu - asfalt (50%)/pietris (50%), 32 km, dif. nivel 1270 m, traseul pe Bikemap


Ultima zi din pacate urma sa fie una mai scurta, deoarece trebuia sa apucam sa strangem cortul cat inca e soare sa se usuce, si sa pregatim toate bagajele pentru a putea pleca dimineata devreme. 
Ne-a mai ramas un ultim traseu, din Umhausen, dar unul deosebit, care trece pe la cascada Stuibenfall, cea mai mare din zona, 156 m, apoi prin frumosul sat Niederthai, de unde urca pe drum forestier la cabana Gubener si apoi inca putin in sus pe vale.

Drumul incepe pe asfalt, spre Niederthai, trecand pe la o belvedere aflata pe versantul opus cascadei Stuibenfall, de unde am putut sa o admiram in toata splendoarea ei.

Imediat dupa belvedere, am intrat in sat, unde ne-am oprit la o biserica si un izvor sa bem niste apa. 
Cerul era curat iar soarele ne dezmortea in sfarsit oasele. Peisajul era de vis, imbunatatit de o vizibilitate de zile mari.
Din capatul localitatii am inceput sa urcam pe forestier, pe o panta destul de lejera, urmand sa trecem pe langa mai multe cabane pana la ultima, Gubener Hutte.

Am trecut pe langa cabana si am continuat pe drumul devenit in sfarsit mai de MTB, in sus, pe o vale de o frumusete care iti taia respiratia.

Dupa o sesiune de single-trail unde am impins un pic bicicleta, am ajuns la un mic damb pe care l-am urcat pentru a avea o priveliste asupra capatului vaii. Ce sa mai zicem, un peisaj de vis, perfect pentru ultima tura...

Coborarea pe single-trail a fost delicioasa, ea continuand pana la cabana pe malul raului de un albastru nefiresc de cristalin.


Nu ne-am mai oprit la cabana, decat la una ceva mai jos pentru un Apfelstrudel, iar apoi am schimbat versantul si am luat-o pe un drum pastoral, care, fiind la o oarecare inaltime, ofera o superba priveliste de deasupra a Niederthai-ului si a vaii pe care acesta se afla.

In capatul Niederthai-ului, drumul devine asfaltat si coboara spre Stuibenfall.

Nu ne-am putut abtine si am lasat bicicletele in drum facand un ocol de jumatate de ora pentru a vizita cascada de pe platformele ei superioare. Daca mai trecem, o sa ne rezervam o jumatate de zi doar pentru cascada. Ea are o poteca paralela care trece pe la o serie de platforme de metal situate la mai multe nivele, de unde se poate admira spectacolul de aproape. In plus, chiar pe langa cascada este amenajata o via ferrata destul de simpla, parcurgerea acesteia fix pe langa firul apei fiind cu siguranta o experienta de neuitat. 

Am incheiat ziua fericiti, dar cu o lacrima in ochi, caci trebuia sa parasim din nou aceste locuri care ne-au intrat iremediabil in suflet... Cu durere am strans tabara, am incarcat toate in masina si ne-am culcat pe scaune, asteptand dimineata si momentul deloc dorit al plecarii.

La 7 dimineata, Otztal-ul ne-a spus la revedere cu un peisaj de vis.

Inca un concediu in doi reusit, inca un bagaj de amintiri care vor ramane cu noi pentru totdeauna. Am facut in jur de 450 km de bicicleta si 14500 m diferenta de nivel... Speram ca vom reveni, sa fim doar sanatosi. 

In drum spre casa, nu ne-am putut abtine si am facut un ocol prin St. Johann, sa bem o cafea unde faceam acest lucru anul trecut in saptamana de vis petrecuta in Kitzbuhel. Am revazut cu placere coltii Wilder Kaiser-ului si, cu inima stransa, am plecat spre autostrada care ne-a condus pana in Debrecen si apoi la Cluj, acasa...

Toate pozele le puteti vedea pe Webshots.