Sunday, December 29, 2013

Alergare de final de an in Ciucas

In lipsa de alte idei si mai ales in lipsa zapezii am dat o alergare scurta in Ciucas pe traseul clasic Cheia - Muntele Rosu - Saua Gropsoarele si retur pe acelasi drum, noi doi si Eugen. Tura frumoasa, alergare buna, vreme de primavara, cam asta ar fi de spus. Asteptam iarna...


Monday, December 23, 2013

Review in Poiana Brasov la noul meu setup de schi

A inceput sezonul de schi!!! E drept, zapada e cam putina, nu poate fi vorba de schiat pe coclauri, dar cei de la Poiana Brasov ne-au facut o surpriza placuta si au reusit sa amenajeze la calitate buna doar din tunuri aproape jumatate din partii: Bradul (nu ca ne-ar interesa), dar si Sulinar, Drumul Rosu cu diverse variante si Lupului in jumatatea de sus sunt oficial deschise si in stare buna iar Subteleferic este preparata exceptand primul zid mai mare - se poate intra din Drumul Rosu.


Am fost in Poiana doua duminici la rand, una cu Dani Florea, una cu Adi Bresfeleanu si Catalin Tomcat. In ambele zile am facut trei urcari pe piei si trei coborari, acoperind in jur de 20 km cu peste 2000 m diferenta de nivel in fiecare zi, a doua tura ceva mai bogata decat prima.


Despre echipament, incepand din sezonul asta mi-am facut un setup usor orientat spre competitie.


Din diverse motive, la ora actuala e singurul echipament de schi functional pe care-l mai am. El se compune din:

Clapari Dynafit TLT5 TF - in mod normal au cam 1000 g, dar ai mei au peste 1200 fiind marimea 46
Schiuri Movement X-Fish de 162: 98/65/79, radius 24, ~720 g
Legaturi Dynafit Low Tech Radical, 190 g
Bete Movement X-Race Pro Alu de 135 cm
Piei de foca Pomoca Race si Geko Race fara lipici


Sincer, in fiecare etapa de achizitie am avut emotii mari ca nu fac ce trebuie, cu atat mai mult cu cat eu nu sunt tocmai micut la 85 kg (sau cat naiba oi mai avea ca iar am mai pus un pic pe burta). Astfel am avut mari emotii pana am reusit sa le pun pe toate la lucru serios, lumea in general e speriata si exista aceasta conceptie generala cum ca aceste echipamente usoare nu sunt de nicio treaba la coborare. Ei bine, nu e chiar asa, ba chiar dimpotriva.....

As incepe cu claparii, pe care ii am de ceva mai multa vreme si am apucat aproape un sezon pe ei.



La mers: Singurul cuvant care poate sa exprime senzatia mersului in TLT5 este fantastic! Nivelul de flexie a incheieturii este atat de mare incat nu ai deloc senzatia de clapari ci de bocanci, iar mica flexie a varfului ajuta la senzatia asta. Clapeta superioara deschisa permite suficient spatiu sa se desfasoare piciorul. Cand e nevoie de mers fara schiuri, talpa permite si o oarecare sensibilitate astfel incat simti un pic terenul prin ea. Aderenta e foarte buna. La concursul din Piatra Mare nu era zapada mai deloc si am fost nevoit sa cobor mai mult de jumatate din drum cu schiurile in spate. Cu TLT5 am alergat efectiv cot la cot cu cei in adidasi. Impresionant! Dar am si ceva negativ de spus, cu toate ca am termoformat ciorapul, undeva in zona superioara a labei am avut parte de doua puncte de presiune laterale destul de puternice, in zona unde incepe limba, puncte care s-au lasat greu, dupa multe ture, dar si acum se mai simt putin. Poate un boot-fitting mai serios le poate indeparta. S-au mai plans si altii de ele. Probabil ciorapul mai gros din TF-X e mai comod. Am mai auzit pareri cum ca shell-ul e foarte ingust: eu am un picior foarte lat, ma deranjeaza incaltamintea ingusta, dar acum nu am simtit nicio problema.

La conversie: Aici e punctul cheie al claparilor acestia. Impreuna cu Scarpa F1, ei au introdus ideea de a inchide clapeta de sus si de a bloca si claparul cu o singura miscare. Astfel, la TLT5, clapeta superioara, la inchidere, introduce un mic stut prin doua gauri, una in shell-ul exterior si una in cel interior, astfel acestea fiind fixate intre ele si claparul rigidizat. Din pacate, clapeta aia se inchide mai mereu peste pantaloni si stutul ramane in acestia, caz in care trebuie revenit si refacuta manevra cu pierdere mare de timp, practic e nevoie de pantaloni speciali de la Dynafit sau de atentie marita. De asemenea, power-strap-ul cu velcro, destinat de obicei imbunatatirii rigididatii la coborare, e foarte deranjant la conversie, se tot agata de toate, nu-l poti nici strange tare ca deranjeaza la urcare. Pe modelele superioare acesta nu exista si multi l-au taiat jos, e o idee buna in cazul in care te lasa mana sa bagi foarfeca in niste clapari de 400 de euro.

La coborare: Dupa greutatea mica si nivelul extraordinar de flexie la mers, ar fi de asteptat ca la coborare claparii sa fie praf. Ei bine, datorita sistemului ingenios de blocare, ce previne flexia in ambele directii, claparii se blocheaza perfect. Ei devin surprinzator de rigizi, mult peste orice alt clapar de tura incercat de mine, inclusiv unii zisi de freeride. Totusi, materialul plastic este destul de moale si, la un schiat agresiv, claparul flexeaza o idee si se simte moale. In plus, la primele ture cu el, am simtiti un pic zona de flexie din varf, simteam cum coboara si urca piciorul acolo cand aplicam presiune pe schiuri. Pe TLT6 s-a scos zona de flex. In cazul in care este nevoie de rigiditate mai mare, cum ar fi coborarea unor pante mai periculoase si abrupte sau schiatul cu schiuri de dimensiuni mai mari decat cele de tura, se poate folosi cu succes power-strap-ul si de asemenea si limba suplimentara care se introduce in clapar si rigidizeaza totul, as zice eu ca pe la un nivel de flex de peste 100. La TLT6 vin chiar doua limbi, una si mai rigida. Eu nu cred ca limba aia isi are sens la o tura, dar merita pusa daca de exemplu se schiaza cu ei pe partie. Ce ar mai fi este unghiul de inclinare a claparului blocat care este ceva mai puternic decat alti clapari de tura ce i-am incercat si care iti permite sa te lasi bine cu greutatea in fata.




Schiurile

Cu legaturile pe ele, cantarite, ajung la 900 g bucata si cu pieile puse fix 1 kg. Se mai poate reduce cu pret destul de mare inca in jur de 100 g din combinatia asta, eu am decis ca nu merita. Pentru cei mai putin familiarizati, aceste schiuri sunt concepute de competitie si in general nu prea exista mai multe lungimi, ele fiind facute de toti producatorii la minimul de lungime acceptat de Federatia Internationala de Schi-Alpinism. Practic, indiferent de marca schiului, toate sunt cam pe la 162 lungime (modelele de baieti, cele de fete sunt un pic mai scurte) si au cam aceleasi dimensiuni in latime - exista variatii de 2-3 mm. Ce difera este constructia, materialul, tehnologiile folosite....


X-Fish, ca de altfel toata linia X sunt din lemn cu insertii de carbon. Fish nu au rocker pe varf ca si alte modele (poate fi luat ca si un minus) dar au un varf special flexibil care le face sa stea la suprafata. Par destul de solid facute si au in varf gaura clasica alaturi de o fanta care permite montarea pieilor cu prindere race cu elastic.

La urcare: dupa greutatea lor, e clar, la urcare ele sunt raiul pe pamant. Dar totusi, exista si alte lucruri care le fac mai bune decat altele la aceasta indeletnicire. In primul rand raza de 24 le face sa fie mai stabile la deplasarile laterale pe pante abrupte inghetate, mult mai stabile fata de Random de exemplu care are o raza mult mai mica. Si suprafata mica le face sa fie un fel de Formula 1 al urcarii pe schiuri, problema fiind ca utilizatorul sa se ridice la nivelul lor. Tot aici mentionez ca lungimea este perfecta pentru a face viraje inguste fara sa iti dai cu un picior in altul si pentru a scoate focile fara sa iesi din legaturi.

La coborare: Aici ar zice multi ca ar fi o problema. Niste schiuri atat de mici si atat de usoare nu ar avea cum sa aiba performante la vale. Teoria asa ar fi, dar in practica aceste schiuri sunt niste mici minuni ingineresti. Astfel, ele reusesc sa se achite onorabil de datorie cam in orice conditii:
- pulver - aici, clar, nu ai cum sa beneficiezi de portanta unor lopeti speciale pentru asa ceva. In schimb, mici cum sunt, flexul mai moale al varfului le face sa iasa afara. Pana la urma schiorii stiu ca in pulverul ala perfect poti sa te dai si cu doua doage de gard, diferenta e pana unde te adancesti in zapada. Asta e, cu Fish te vei adanci ceva mai mult, dar asta nu inseamna ca nu te poti bucura de coborare. 
- crusta si zapada nasoala - ei bine, in crusta - spaima tuturor schiorilor - genul asta de schiuri ultra-usoare iti permit fara nicio problema sa adopti metoda virajului sarit. Nu o sa poti face carving pe crusta ca si cu schiurile de 120 sub talpa, dar vei putea sa le scoti afara cu o mica saritura in fiecare viraj fara nici cel mai mic efort
- partie batuta si gheata - gheata a fost mereu calcaiul lui Ahile pentru schiurile de tura fiind domeniul schiurilor grele de partie, care se aseaza bine si fac carving frumos. Fish surprinde placut si de data asta. Pe partie batuta, chiar si inghetata, canturile agata foarte bine si permit fara probleme viraje de tip carve. De asemenea, se poate rula cu viteza destul de mare, eu am atins spre 50 km/h fara frica. Intr-adevar, lungimea mica se face simtita, astfel ca ele au o mica instabilitate laterala, un mic tremurici, dar in momentul cand li se solicita sa vireze, o fac fara sa iti dea emotii. Pe gheata curata, canturile prind absolut acceptabil. Parca fuge un pic coada, dar nu cat sa iti dea emotii prea mari. Una peste alta, chiar poti sa te simti bine cu schiurile astea minimaliste si pe partie, chiar daca lungimea mica si lejeritatea isi pun o idee amprenta.
- culoar ingust: am apucat sa intru cu ele un pic si pe zona ingusta, pe valcelul de la Pilonul 2 de la Balea Cascada si, desi nu pot sa zic ca am o experienta deja cu ele in conditiile alea, pot sa spun ca una e sa virezi 162 cm pe zona ingusta si alta sa virezi 190 cm. Clar e mult mai usor sa te tii intre pereti sau intre conurile de avalansa.... si din nou e foarte usor sa faci viraje sarite si sa legi multe intre ele.

Legaturile:

Poate dintre toate piesele, la astea am avut cele mai mari emotii, respectiv la piesa de calcai de race. Legaturile sunt o combinatie intre fata de la Radical si spatele de la Race.
Partea din fata a Radical-ului este mult imbunatatita fata de vechile Speed si Vertical. Cea mai mare imbunatatire este montarea unor mici opritoare pentru talpa claparului care il fac sa vina exact cu pinii pe gauri facand practic din ele niste legaturi step-in, in orice conditii. Si maneta de blocaj merge mult mai lejer decat la Speed.

Partea din spate in schimb este si ea o mica minune inginereasca. Practic un mic U din sarma face rolul unei legaturi. Sistemul e incredibil de simplu. Daca pui capacelul peste U, esti in modul de mers. Daca ridici capacelul, claparul o sa se fixeze de pini si treci in modul de schi in jumatate de secunda. Lipsesc insa treptele de inaltator, practic trebuie sa te descurci cu o singura treapta. Totusi mica clapeta are prevazuta pe mijloc o gaura filetata in care se poate introduce un surub, eventual cu niste saibe distantiere, cu care se poate ridica nivelul de inaltare dupa preferinte. Mie personal mi se pare suficient si am urcat pante mari pe direct fara sa ma deranjeze. Legatura se roteste, ca si restul, dar scopul este cel de siguranta, pentru eliberarea laterala in caz de cadere. De asemenea, claparul iese si pe directie verticala. Nivelul la care sare nu se poate regla dar producatorii spun ca e cam pe la 7,5 DIN, o medie care ar trebui sa satisfaca pe mai toata lumea. Eu din pacate am patit sa imi iasa calcaiul in timp ce schiam.... Totusi, in cazul unor coborari mai extreme, poate e de preferat sa se blocheze legatura din fata. La coborari mai in forta eu trag un singur click maneta din fata si se blocheaza doar partial, pana acum mi s-a parut ca e OK. Eu am vreo 85 kg, foarte probabil cei de 50-60 kg, pentru care a fost si proiectata legatura, nu au sa aiba probleme cu iesitul claparului. Ca dezavantaje de design, clapeta din spate se intampla sa se ridice in timpul mersului, existand riscul sa se blocheze calcaiul in legatura, dar ca sa se blocheze trebuie apasat ceva mai tare si de obicei se aude un zgomot si iti dai seama din timp. Legaturile nu au si nu se poate monta stop-schi, se folosesc cu lesa, lucru care pe mine nu m-a deranjat niciodata. Oricum marea majoritate a utilizatorilor se dau cu ele blocate tot timpul, caz in care nici discutia cu release-ul de siguranta nu isi mai are rostul.

Betele:

Despre bete nu am ce sa spun foarte mult, sunt usoare, pe stil schi-fond, ar fi putut sa aiba o chinga mai elaborata. Ce vreau sa zic e ca le-am gasit doar la 135 si mi s-au parut mari, am avut emotii. Ei bine, vreau sa spun ca acum mi se par lungimea perfecta, impingi perfect cu ele la mers pe plat si la urcare. La coborare, par un pic mai lungi decat e nevoie dar fie punctezi mai in unghi, fie efectiv le prinzi de mai jos. Eu niciodata nu cobor cu mana in chinga, pentru ca mi se pare mai periculos sa cazi cu batul prins de tine decat sa-l pierzi si sa te intorci dupa el. Clar, prefer varianta asta decat betele telescopice.

Pieile:

La piei, am o pereche de Pomoca Race care le-am prins la un pret bun si niste Gecko Race fara lipici care le-am luat de la Rares Manea dupa un concurs unde le castigase, tot la pret bun.


Cel mai interesant e subiectul celor Gecko. Intr-adevar, sistemul ala cu pasta aia nelipicioasa ce o au pe talpa e foarte interesant si ea adera pe talpa schiului mult mai bine zic eu decat sistemul clasic cu lipici. Insa am avut o data o situatie cand mi-a zburat foca in zapada. Ei bine, in secunda 2 a fost pa. Nu merge ca si la cele cu lipici sa le mai stergi, nu, era ca si cum ai lipi de talpa o foaie de hartie: nu mai actiona deloc. S-a mai lipit doar dupa ce s-a uscat complet. Cele cu lipici, chiar si ude, mai tin cat de cat. Pe mine m-a facut sa concluzionez ca e un sistem bun, dar nu e sigur si merge doar ca si a doua pereche de foci, cum le am si eu. Nu m-as increde in ele ca singurele foci. In plus, nu prea le place sa le lipesti lipici pe lipici - materialul ala se ia de pe o foca pe alta. Recomandarea lor e sa le rulezi astfel incat suprafata aderenta sa vina peste peri. Asa fac si nu mai am probleme. Cele Pomoca sunt printre cele mai bune din lume, toti le lauda si asa si sunt. Niste piei de maxima incredere, care aluneca foarte bine si sunt foarte aderente. 

Ar mai fi de zis despre sistemul de prindere. Multa vreme am refuzat sa folosesc piei fara prindere in calcai, cu prindere dubla pieile mai stau cat de cat si daca nu mai merge lipiciul. Totusi, cu doua seturi, eu zic ca esti acoperit pentru orice situatie si poti sa risti sa mergi cu prindere doar in fata. Iar prinderea cu elastic cu nod, stil race, e geniala. Se monteaza usor, sta bine si, mai ales, se da jos de pe schiuri intr-o secunda, nici nu m-as mai gandi la alt sistem de prindere sofisticat vreodata....

Cam asta e review-ul pentru echipamentul usor pe care-l folosesc, sper sa fie de folos unora care-si pun anumite intrebari. De asemenea, in masura potrivirii ca marime, cand mai iesim in ture se pot testa, doar ca legaturile astea nu se regleaza deloc, niciun mm.... Sper sa ma duca toate macar inca doua sezoane. Singura piesa ce mi se pare inca fragila e calcaiul Race, sper sa nu cedeze dar, daca o face, o sa cumpar unele de la o alta firma, avantajul la legaturile astea e ca poti cumpara fata si spatele separat si cate una....



Saturday, December 14, 2013

Baneasa Trail Race - ultima cursa din an

A venit si momentul ultimei curse din an. Ultimul start, ultimul efort, ultimul finish, ultima medalie..... O alergare de 10 km in padurea Baneasa, nu tocmai proba mea preferata, prea scurta si fara denivelare, dar destul de potrivita pentru Roxana, asa ca de la ea ma asteptam la cel mai mult. Am luat startul pe un frig puternic, undeva sub 0 grade, dar ne-am incalzit repede iar potecile pline de frunze inghetate in asteptarea zapezii ne-au incalzit inima si privirea.... asa ca 10 km au trecut pe nesimtite.



Poze de la Anka Berger

La final, amandoi am fost multumiti de rezultat. Eu am reusit sub 50', desi nu credeam, respectiv 48'55'', dar la un astfel de concurs a fost un timp destul de prost, fiind doar pe locul 108 din aproape 300 de baieti. Roxana in schimb, cu 50'14'', a reusit un frumos loc 9 din peste 70 de fete. Din pacate nu au fost si categorii de varsta, daca erau poate prindea si ea un podium. Dar asta a fost, acum stam linistiti sa asteptam zapada si un nou sezon de concursuri, mult iubitul sezon de schi de tura....


Saturday, December 07, 2013

Original: concurs pe scari 34 de etaje la SkyRun

Oricate nebunii ai face in viata, mereu se iveste cate ceva nou de facut.... Si in categoria asta intra si concursul SkyRun organizat de cei de la Smart Atletic in sprijinul umanitar al celor de la Hospice Casa Sperantei. Un concurs... de urcat pe scari. Dar nu orice scari, ci scarile celei mai inalte cladiri din Romania, SkyTower din Pipera, prin bunavointa Raiffeisen Properties, proprietarul cladirii. Un concurs de urcat 34 de etaje!!! Startul s-a dat cate 2 participanti la 10 secunde, sa nu se faca mare aglomeratie....


De la inceput mi-am dat seama ca e altceva. Stiam ca am muschii pregatiti pentru o asemenea provocare, dar nu imi inchipuiam cat de slab stau cu plamanii. Eu am avut norocul sa merg si la un antrenament inainte, asa ca stiam cam cum sta treaba, dar Roxana a participat la prima vedere. Mie nu mi s-a parut greu pentru picioare, am reusit sa urc cate doua trepte pana sus, chiar daca treptele au fost ceva mai mari decat cele obisnuite, dar pentru plamani a fost omor. La finalul celor doar 4 minute si jumatate de efort caile respiratorii imi ardeau de durere si, practic, pana seara am avut probleme de respiratie si tuse cu expectoratii de la scurtul efort facut.... Roxana zice ca nu i-a fost asa de greu, dar eu nu cred ca a tras destul: a pierdut podiumul la 7 secunde. Eu mi-am propus sa fiu in primii 10%, ceea ce s-a si intamplat. In schimb, Roxana a ramas cu o durere intr-un genunchi care nu ne dam seama de la ce e, mai ales ca ne-am si incalzit inainte cat de cat.... Eu am avut nevoie ca sa ajung sus de 4:25.0 si am luat locul 29 din 201 la categoria mea iar Roxana de 5:25.5, timp cu care a iesit pe 5 la categoria ei din vreo 32.





Noua ne-a placut mult ideea, sigur vom reveni de cate ori se va mai organiza un concurs din asta, e prea fun sa trecem peste el.

Sunday, November 10, 2013

Ciclocros cu baietii la Cernica

Ca in fiecare toamna, trebuie sa fac si o tura de ciclocros cu baietii de pe ciclism.ro la Cernica. Frumos, toamna, racoare, padure, poteci inguste, lacuri linistite ascunse in inima padurii, micii de la Branesti, toate au fost acolo la locul lor si anul asta.... Mi-ar fi placut sa gasesc mai mult timp pentru ciclocros, imi place asa de mult disciplina asta.... Da' merg niste poze facute de colegii de tura:








Saturday, October 19, 2013

Azuga Trail Race, o reusita sau nu

De anul trecut toata lumea mi-a ridicat in slavi concursul de la Azuga sa-mi faca in ciuda ca n-am fost. La fel si Retezat Trail Race. Asa ca am zis ca trebuie sa le bifez si eu si am inceput cu Azuga.

Ajuns acolo cu Eugen am dat de un frig de inghetai pe loc. De-abia ne-am mobilizat sa ne schimbam, ne-am luat kit-urile, am mai frecat menta pe acolo sa nu inghetam. Dar dupa start totul a fost mult mai bine.

Dupa inceputul cam plictisitor pe forestier a inceput prima urcare spre Clabucetul Azugii, foarte abrupta si pe placul meu. Inainte de ea a fost un mic pod unde s-a facut un dop la trecere si am pierdut cel putin un minut... asta e. Pe urcare m-am intalnit cu Eugen si Tomita si am trecut de ei. Mergeam bine, ca de obicei pe genul asta de teren si depaseam bine de tot.

Apoi, pe prima coborare, au inceput sa ma depaseasca toti inapoi, tot ca de obicei. La un moment dat, aproape de Susai, a trecut si Eugen pe langa mine cu o viteza ametitoare. E incredibil ce bine poate sa coboare omul asta.... M-am oprit un pic sa ma alimentez la Susai si am continuat. Nu mergea cum doream eu la vale, era noroi si adidasii alunecau in toate partile. Atunci am luat decizia sa-i schimb... Salomonii XT Wings ai lui Eugen au o talpa foarte faina si parea ca e foarte aderenta, nicio legatura cu vechea talpa de la Salomon care era de rupt gatul...

Am zis ca o sa-l ajung pe Eugen pe urcarea de pe partia Cocos, dar nu, mi s-a parut ca il vad la vreo 2-300 m in fata. Cand am ajuns la Garbova, el deja intra sus in padure pe traseul ce coboara in Azuga. A mers extraordinar. Coborarea mea spre Azuga a mers in schimb prost de tot. Abia asteptam sa ajung la start si sa incep bucla a doua cu urcarea pe Sorica....



Si a venit si Sorica. Doar ca am uitat un amanunt: pe partie se organiza si un King of Sorica dupa timpul de urcare. Habar n-aveam, asa ca am trecut de covorul de cronometrare si abia apoi m-am aranjat un pic de urcat, mi-am potrivit betele, am pierdut ceva timp, peste un minut. Apoi pe urcare i-am dat cat am putut dar sa-mi las rezerve sa fac si ultima coborare. L-am ajuns si pe Eugen undeva pe la 2/3 din urcare si l-am felicitat pentru ca m-a batut, eu stiam ca, si daca eu l-am depasit acum, ma va ajunge pe coborare. Apoi am ajuns sus unde doi arbitrii mi-au strigat ca acolo se ia timpul. Atunci am realizat ce prostie am facut..... Daca stiam, trageam la maxim, ma pregateam inainte de covoras, mergeam astfel incat sus sa cad lat si sa stau cateva minute, era mai important pentru mine timpul de pe Sorica decat clasamentul general....



Coborarea am facut-o cam chinuit si, cum am prezis, aproape jos a trecut din nou Eugen pe langa mine ca o racheta....



La final am ajuns cam batut, nu puteam mai mult, dar puteam mai mult pe Sorica..... Iar la clasamentul pe urcare am fost cu 33:05 pe locul 22 la general din 195... Doar 3 minute, care le scoteam lejer, ma propulsau pe undeva pe 14-15... Asta e, data viitoare. La timpul total, cu 3:41:52, am fost de-abia pe 57 din 288 la general si 33 din 130 la 18-34 de anu.

Saturday, October 12, 2013

Sugas Trail Race

Sugas Trail este inca un concurs la prima editie, organizat de oameni inimosi si pasionati. Cum nu cunosteam zona si oricum aveam drum pe la Cluj, am zis sa facem o escala pe acolo toti trei. Si cum sunt multe concursuri in toamna asta si nu prea avem cum sa facem cu Rares, am zis ca la asta va participa Roxana si eu stau de dadaca.



Traseul a fost deosebit de frumos, mult peste asteptari. Chiar daca a fost pe dealuri, prin paduri si pasuni, a avut niste pante absolut serioase. Culorile toamnei i-au dat un farmec aparte. Roxana a participat la tura lunga unde a iesit pe locul 5 la categoria 30+ cu un timp de 3h15min cu care ar fi iesit pe 3 la 18-29, dar na, la sporturile astea batranii fac legea....



Dupa ce s-a intors Roxana si l-a preluat pe Rares, am dat si eu o tura pe traseul scurt sa vad cum e. Noroc ca mi-am pus traseul pe telefon, ca organizatorii deja stransesera marcajele de pe mare parte din el, un mare plus pentru ei din partea mea. M-am simtit minunat sa alerg pe covorul de frunze uscate si sper sa revenim si la anu' si poate sa ne organizam cumva sa putem participa amandoi.

La Cluj m-am razbunat si am mai dat o alergare de vreo 18 km pe traseul meu preferat din Faget...

Sunday, October 06, 2013

Plimbarica de octombrie pe zapada cu Rares

Daca tot am fost la Bran si tot a dat zapada in octombrie, l-am scos si pe Rares la o mica plimbarica in zona, mai exact in Simon. Am urcat pe Muchia Scortii si sus in deal ne-am intors inapoi pe picior pana in poiana unde a fost ultima coborare de la 60/3000+ pe unde ne-am intors. Incet-incet vrem sa iesim cu Raresel cat mai mult la munte, ca e baiat mare...







Cu cursiera... pe zapada, o surpriza de octombrie neasteptata

Toata lumea cred ca isi aduce aminte de zapada din octombrie. Unii au si schiat atunci. Noi am fost la Bran, mi-am luat si schiurile cu mine dar, totusi, am renuntat. Am zis sa dau niste cursiera. Astfel, au iesit doua ture frumoase, singur. Prima zi am urcat la Cheile Gradistei, unde zapada era serioasa, iar la intoarcere, pentru ca Moieciu era tot sapat ca se pune canalizare cred si era un imens noroi, am facut un push-bike cu bicla prin padure pe zapada pe traseul de la 3Munti pana in DN si m-am intors pe acolo. A doua zi, de dimineata, am dat rapid un Bran - Rasnov - Poiana - Brasov si inapoi pe acelasi drum.... Niste poze merita puse ca a fost memorabil:




Saturday, September 28, 2013

MTB 60/3000+, un challenge "not for pussies"

Sadismul adanc infipt in cotloanele mintii umane naste permanent diversi monstrii. Iar mintea lui Ion, Ion Trandafir, pedaland el asa pe plaiurile Branene de la poalele Bucegilor, a nascut ideea unei provocari cu adevarat extreme: cum ar fi sa puna el cap la cap toate urcarile si coborarile furioase pe care le stie el in zona, inclusiv alea pe care schiaza dupa cum urma sa vedem, ca sa scoata un traseu inuman cu o diferenta de nivel de peste 3000 m in doar 60 km. Si nu doar atat ci sa faca si un concurs pe el. Un concurs mai deosebit, ca pentru genul de oameni care s-ar baga la asa ceva, un gentleman's race, o competitie in care nu exista arbitrii, traseul e marcat minimal iar rezultatul se bazeaza pe corectitudinea fiecaruia - faptul ca fiecare va parcurge tot traseul, nu va taia bucati din el si la final va da timpul sau real organizatorilor ramane o chestiune de onoare de gentleman.

Astfel, intr-o zi nu foarte promitatoare ca vreme, dupa ceva ploi, ne-am adunat o mana de MTB-isti nebuni, de la elite ca si Kelemen si Dobai pana la sulici de astia ca mine, in curtea Casei Cehov din Bran pentru startul in ceea ce avea sa devina, alaturi de Iron Bike, una din cele mai mari nebunii a sportului cu pedale si cauciucuri cu crampoane de la noi. Un traseu asemanator ca parametrii cu cel scurt de la celebrul Sella Ronda Hero, considerat de multe ori cel mai greu concurs de MTB din lume.


Startul a fost mai usurel, chiar si vedetele stiind ca la un asemenea traseu trebuie sa o iei finut de la inceput. Totusi, la prima urcare pe strazile Branului plutonul s-a spart cate putin, in fata detasandu-se cativa mai buni, unii ramanand in spate si eu, ca de obicei, undeva la mijloc unde m-am alaturat incet langa Edi din Campulung cu care aveam sa parcurg impreuna multe bucati de traseu....


Primele parti sa zic asa le cam stiam, drumul pe curba de nivel care coboara la partia din Poarta, apoi urcarea nebuna inapoi sub munte si coborarea pe langa manastire inapoi in Bran. Dar de acolo a inceput provocarea, nu ca pana acolo ar fi fost usor.

Din Simon am urcat din nou in creasta pe drumul Muchia Scortii care urca tare de tot intai pe o vale, apoi pe langa un pilon si pe o creasta foarte abrupta. Aici l-am lasat un pic in urma pe Edi, dar sus am vazut deja concurenti.... Niste turisti imi spun ca cei din fata au urcat pe langa bicicleta pe acolo, eu le spun ca eu nu sunt cei din fata si ei zambesc.... Ceva mai sus, ajunsi in coama dealului, am continuat urcarea care avea si niste mici coborari unde m-a ajuns din nou Edi. Apoi, brusc, am cotit la dreapta pe un plai cu iarba, fara niciun drum, probabil o zona de schi iarna, pana spre Valea Lunga undeva in Moieciu de unde, pe un alt forestier de nebuni am urcat inapoi in creasta pe care a fost EcoMaratonul si 3Munti, pana la casa aia ciudata rotunda. Aici, pe urcare, am dat de o gasca mare, Edi, Alex de la Merida si inca cativa. Tot aici, incet, i-am depasit pe cativa dintre ei. In creasta, am ajuns iar pe teren cunoscut si am virat la dreapta, gandindu-ma ca o sa coboram pe traseul de la 3Munti spre Cheile Gradistei. Teapa, Ion in ingeniozitatea lui ne-a pus sa coboram pe traseul de la EcoMaraton!!! Cine stie despre ce e vorba, poa' sa se sperie. Poteca aia ce da fix in intersectia cu Cheile Gradistei. Cu surprindere, am coborat pe bicicleta, dar m-au ajuns mai multi. Apoi, pe asfalt, nu ne-am rasfirat prea tare in sus pe drumul spre complex. Dar, deodata, am virat pe un drum de TAF la dreapta. Chiar eram curios pe unde o sa ne urce Ion in DN, credeam ca pe traseul de la 3Munti. Urcarea asta parea mai rezonabila. Sus in asfalt am facut dreapta si, dupa foarte putin timp, am facut stanga iar pe drum de care. Multi in mrejul vitezei au ratat intersectia si s-au tot dus pe asfalt, desi erau vreo 5 sageti imense desenate acolo....

Drumul a continuat pana intr-o poiana unde am ocolit o casuta de lemn prin dreapta, tineam minte ca ne-a zis Ion la sedinta ca merge si pe acolo. Drumul cotea printr-o padure in stanga dar se vedea mai jos. Fara intentie si fara sa-mi dau seama, acolo l-am depasit pe Alex si inca un concurent. Drumul a ajuns intr-un final in zona amonte a vaii aceea cu apa de la 3Munti din Sirnea, doar ca noi am continuat in sus pana in sat, nu am coborat pe ea. Din Sirnea, am ajuns iar pe teren cunoscut si, dupa ce am mers pe o creasta paralela cu drumul spre Pestera, am ajuns la un moment dat in el si am urmat traseul clasic, cu coborarea in vale prin poieni si cu drumul acela abrupt care urca sus in Pestera. Ne facusem o gasca de cativa care mergeam impreuna. La jumatatea urcarii spre Pestera am facut o pauza de o ciocolata. Sus in sat, am taiat-o in intersectie spre Magura. In intersectia asta, nu inteleg cum, Bubulu s-a ratacit si a luat-o inspre Casa Folea unde a dat de benzile de la MPC si s-a ratacit epic pana catre La Table....



Pana in Magura am mai taiat o bucata de drum printr-o rapa pe unde era traseul. Din Magura am coborat pe celebrul jgheab cu noroi si gunoaie de la 3Munti in drumul de Prapastii si ne-am intors inapoi in Magura pe un drum pe care eram de mult curios unde se ajunge, chiar inainte de bariera din Prapastii e un drum ce urca spre Magura. Da unde trebuie. 

Sus in Magura am facut stanga si apoi, in intersectia mare, dreapta spre Moieciu, dar nu pentru mult timp. In dreptul pensiunii Bubulina nu am mai tinut drumul principal ci am urcat pe un drum abrupt in fata pentru a prinde o frumoasa curba de nivel care ne-a dus inapoi in drumul principal ceva mai incolo. Din nou, de la semnul de iesire din Magura nu am continuat spre Moieciu ci am facut stanga pe un alt picior cu case. Aici am ratat o intersectie ca ma uitam in dreapta la un bade cu vacile pe care il salutam. Nu-i bai, ca in 2-3 minute m-am prins ca nu e bine si m-am intors. Am pierdut insa contactul cu cei cu care eram si de aici pana la final am mers singur. Am facut dreapta si a fost o noua coborare extrema pana undeva intr-una din primele serpentine a drumului de Magura. De aici, am urcat inapoi pana la primele case unde sunt antenele de GSM si, de acolo, am facut iar dreapta in jos pe niste plaiuri, pe la o stana cu niste caini agresivi pe la care am trecut doar cu ciobanu' de mana, pana inapoi jos in Bran.

Aici in Bran, eu aveam impresia ca sunt aproape de final si trebuie sa urc o coama in dreapta spre Simon. Am taiat-o in jos pe DN sa vad marcajul. Noroc ca la un moment dat am scos GPS-ul si... stupoare. Lasasem in spate o bucla de traseu nefacuta. Nu trebuia sa ajung chiar in asfalt. M-am intors si am facut si bucla asta, care era de fapt cam cea mai grea. Se urca pe unde fusese tura lunga de la 3Munti la prima editie, intai pe un drum de care abrupt, apoi prin niste poieni si pe niste dealuri cu un push-bike infiorator, revenirea facandu-se in Bran aproape in acelasi loc pe niste coborari, cum altfel decat horror si ele. Astfel, am ajuns inapoi unde imi dadusem seama de greseala.

Ceva mai incolo, am dat si de semnele de urcare. Stiam ca trebuie sa urc piciorul pe care urcasem si mai la inceput pe Muchia Scortii, dar la un moment dat urma sa cobor inapoi in Simon. Asa a si fost, urcarea era grea dar nu imposibila, dar eu eram deja destul de rupt de oboseala, asa ca am mai si impins la bicicleta. Brusc, am vazut si niste semne la stanga pe o pajiste, din nou ceva fatza cu pulver de iarna de-a lui Ion. Am coborat efectiv in jos prin faneata pana inapoi in asfalt in Simon. De aici pana la sosire, care era undeva in varful dealului cu manastirea, mai era doar o singura urcare, nu grea, dar nici usoara. In fata departe se vedea Edi. Am dat cat am putut. Sus astepta Ion si restul concurentilor. Erau cele trei elite, Edi si colegul lui de grup si al saselea ajunsesem eu. Ion a taiat-o spre pensiune, urmand ca restul concurentilor sa anunte singuri timpul de sosire. Am plecat si noi. Ne-am oprit sa luam niste bere din Bran, am luat si un kiurtos chiar daca Ion ne astepta cu mancare. 

Am stat la pensiune si am aplaudat pe toti eroii care au venit pe rand, pana la ultimii, dupa lasarea intunericului. A fost o zi epica, ziua in care s-a terminat MTB-ul..... Ma bucur ca am participat, nu pot decat sa fiu impresionat de determinarea tuturor care au terminat acest traseu si abia astept anul urmator, cand ni s-a promis poate un 90/5000+ care ar egala si tura lunga de la Sella Ronda Hero. Dar Sella Ronda, chiar daca are aceiasi parametrii, se petrece in mare parte pe forestiere de alea cu pietris alb fara nicio denivelare, chiar daca sunt abrupte, e foarte putin single-trail, pe langa traseul lui Ion care pot sa spun ca a fost extrem in proportie de peste 50%....

Si sa nu uitam in final, vorbim de un traseu de 60 km pe care Kelemen a scos peste 5 ore. Cunoscatorii stiu ce inseamna asta.......



Saturday, September 14, 2013

Ciucas Trail 2013, un concurs de care nu vreau sa imi aduc aminte

Probabil fiindca aveam chef sa alerg, alt motiv nu stiu pentru care m-am inscris din nou la maraton la Ciucas, desi stiam ca e un traseu care nu mi se prea potriveste, mult mai pe profilul meu fiind cel de semimaraton. Maratonul are prea multe bucati de alergat. Dar nu de aici a venit dezamagirea ci din prostia mea. Adica ce m-am gandit eu? Sa incerc un maraton fara betze.......... Cata minte sa am?

Antrenamentul cu o saptamana inainte in Bucegi, cu Eugen si Roxana, mi-a dat incredere in mine, am zburdat in sus pe Ialomita spre Omu fara betze, viteza maxima, simteam ca zbor. Dar na, 16 km e o poveste, un maraton e alta....

Ei bine, cum era de asteptat, a mers mult mai bine fara betze de la inceput, am alergat foarte bine primele doua dealuri, coborarile, simteam ca sunt in carti pentru un timp foarte bun, sub 5 ore. Dupa cum arata ceasu' urma sa ajung la cabana Ciucas sub 3 ore. Alergam bine, chiar daca pe coborarea in pasul Boncuta treceau unii pe langa mine de zici ca stateam pe loc. Am verificat, aveam 11 km/h, suficient dupa parerea mea, nu aveam nicio problema.


Toate bune si frumoase, am zburdat prin canion, la fel prin poienile din poteca de Cabana Ciucas.... pana cand muschii mei de la picioare efectiv au cedat total. Bai, deci au cedat, am luptat pe urcusul spre varf de parca jucam in alt film. N-am patit in viata mea asa ceva, sa simt oboseala in picioare la modul asta. Treceau unii pe langa mine de imi venea sa plang.... Nu mi-am revenit deloc pana la final. Am scos un pic peste 6 ore. Pe scurt, m-am enervat, m-am urcat in masina cu Eugen si am plecat jurand ca nu mai fac experiente din astea fara betze si ca la anu' ma duc la semi.

Friday, September 06, 2013

Doua ture faine de cursiera, una cu gasca, una cu Roxana

Desi am dat foarte putina cursiera anul asta prin Romania, au fost si exceptii notabile si aceste doua zile consecutive sunt unele dintre ele.

In primul rand, la invitatia lui Cristi Ghilt, alaturi de Sorinescu, Serban, nici nu mai stiu acum exact echipa, am dat o tura epica de cursiera de 210 km peste munti, de la Valenii de Munte pe la Cheia la Sacele si inapoi pe la Intorsura Buzaului. A fost genul de tura de anduranta pe care ar trebui sa o dau cat mai des, cu urcari nu foarte grele pe care trebuie tras din plamani nu din muschi, cu o echipa care a putut sa tina pe distanta asta o medie de 30 km/h. Daca as da macar una din asta pe luna, as fi alt om pe bicicleta.... Sper sa ne mai adunam la anu' mai des la epice din astea.

Saptamana urmatoare, ca tot eram in forma, am luat-o si pe Roxana sa dam o tura pe traseul de la Emmedue, eram convins ca o sa ii placa drumurile acelea retrase cu asfalt perfect intre dealurile pline de vita de vie....

Asa a si fost, Roxana a tras frumos, are momente cand se enerveaza si ii da cu adevarat tare. Traseul il stie mai toata lumea, nu insist, dar o sa pun niste poze ca am stat sa fac cateva, rar o prind pe Roxana pe cursiera:





Sunday, August 25, 2013

Medias 24h, un alt fel de concurs

Am auzit multa vreme de cursele de 24h, in care efectiv trebuie sa parcurgi un traseu de cat mai multe ori intr-o zi completa. Ele exista la mai multe sporturi, iar participarea se face fie individual, ca barbatii adevarati, fie asa, mai soft, in echipa, unde intervalul trebuie acoperit de cate unul din membrii, ceilalti stand intre timp la odihna. Evident, e mai greu la individual, dar si la echipa e interesant, fiind de baza strategia, oboseala fiind si ea mare. Noi am fost la echipe, eu cu Oana, Doru si Sorinescu, singura echipa mixta din concus.

Traseul, gandit de cei de la CicloMed, a fost unul perfect pentru asa ceva, dar creatorii celebrului Maraton Medieval Medias nu aveau cum sa ne dezamageasca. Un traseu greu, cu urcari si coborari destul de solicitante, dar in acelasi timp suficient de soft sa poata fi parcurs obosit, noaptea, la lanterna.

Am luat startul eu, urmand sa dam, dupa caz, cate 2-3 ture fiecare, mai putin Oana care dadea doar una sau doua. S-a plecat nebuneste de tare si s-au distantat in fata la individual Oac, Robike si Luci Marculescu, alaturi de Cristi Ghilt care era in echipa "adversa", dar ei fiind doar doi, el si Gica.

Concursul s-a desfasurat interesant de tot. De fiecare data cand intram pe traseu, dadeam tot ce puteam, astfel incat imi terminam turele rupt in schema. Dupa ce am ajuns si ne-am distantat de cateva echipe ce au luat startul destul de bine, am ajuns pe final sa ne concuram doar cu Alpine Challenge a lui Cristi si Gica. Oana mai pierdea cateva minute, dar mergea fantastic de bine, noi le mai recuperam.

Cand a venit noaptea, am avut emotii, n-am mai mers in regim de concurs pe intuneric, dar am avut surpriza ca lanterna primita imprumut de la Doru sa faca zi in fata bicicletei si, de fapt, senzatia era fantastica, era mult mai frumos ca ziua, parca nu mai doreai sa te opresti. Sincer, as repeta experienta asta cu datul noaptea de cate ori pot, numai sa-mi iau si eu o lanterna din asta adevarata...


Spre dimineata, oboseala si-a spus cuvantul si aproape de final i-am depasit si pe Alpine Challenge ajungand pe locul 1. Dar fiind colegi de pedala de ani de zile, ultimele doua ture echipele noastre le-au dat impreuna, la final terminand de mana Sorinescu cu Gica si, astfel, ocupand amandoi locul 1.


La individual, lupta a fost foarte interesanta. Robike, care era clasat bine de tot, a abandonat si apoi lupta a continuat intre Oac si Luci Marculescu. Totusi, spre dimineata, Oac castigase deja un avans confortabil de o tura in fata care s-a tot marit si astfel a terminat castigator editia asta a Medias 24h. Pot sa spun ca m-am intalnit noapte cu Oac pe traseu si mergea extraordinar, iar noul lui Specialized 29'er cu XX1 rupea poteca in doua...

Sunday, August 18, 2013

Un nou Geiger MTB Challenge de 100 km

Inca de la prima editie, tura de 100 km de la Geiger e o destinatie obligatorie. Am ratat-o o data din motive medicale. Traseul s-a modificat an de an si a devenit mai frumos, iar anul acesta eu zic ca a atins un apogeu, dupa mici modificari la o bucata de coborare destul de fortata de anul trecut, in sfarsit eu zic ca am avut un traseu echilibrat, foarte greu, dar care sa te faca sa il parcurgi cu zambetul pe buze:


Ca de obicei, am luat startul prost, din spate, dar am inceput sa recuperez pe urcarea pe Magura, unde l-am intalnit la un moment dat pe Serban, cu care s-a intamplat ca am mers pana la urma tot concursul, o companie extrem de placuta, un ciclist cu care vad ca ma inteleg extraordinar de bine...


Despre cum mi-a mers mie concursul, pot sa spun cateva cuvinte. Magura am urcat-o ca de obicei, in ritm de anduranta, fara sa trag deloc, stiind ce ma mai asteapta in fata. Apoi tehnica bucata de traverseuri si coborari inguste spre Valea Sadului a mers ceva mai bine ca pana acum. Serban a ramas un pic in urma, m-am intalnit si cu Vezentan Laurentiu, a mers bine. Cand coborarea a devenit mai de viteza, Serban cu Scalpel-ul lui s-a dus bine in fata. La asfalt, l-am vazut cum lua curba, dar eu am oprit la punctul de alimentare, pentru ca aveam nevoie si stiam ca urmeaza cea mai solicitanta urcare din concurs, un forestier lung si cu panta constanta foarte mare. Pe la inceputul urcusului am dat iar de Serban si, de acolo, ne-am facut un mic pluton. Ii explicam cum e traseul, cat mai avem pana sus, ce urmeaza, de mi-a zis apoi ca eram un fel de Marcel de la IGo.


 Am avut amandoi momente bune si proaste. La finalul urcarii organizatorii ne-au delectat din nou cu un binevenit Coca-Cola care ne-a pus pe picioare. La releul din varf ne-a ajuns si Teodor Cosmin si am inceput in trei coborarea pe bolovani. Dar, cand laudam eu mai bine ce grozave sunt gumele mele Michelin si cum nu am avut probleme cu ele niciodata, fisssssssss..... Am tras o pana de toata frumusetea. Am sarit de pe bicicleta si am tot scuturat de roata sa o etansez, dar lichidul iesea de nebun. Noroc ca avea Serban un spray de vulcanizare ieftin de la Lidl si, cu greu, cu ala, cand deja eram gata sa abandonez si sa pun o camera, am reusit sa o etansez. Intre timp a trecut si Cosmin si i-am zis sa o ia in fata, n-are rost sa stea dupa noi. Si, tot asa, cu Serban pe postul de ascultator si eu pe postul de Marcel, am ajuns in Valea Caselor, am urcat celebra rapa pana in traseul scurt, am coborat in Rasinari, iar pe deal, iar in Rasinari si apoi ultima bucata de padure si prin parc, trecand impreuna cu zambetul pe buze linia de finish din parcul SubArini dupa fix 100 km de MTB adevarat intr-o companie foarte placuta, cu un timp cu un sfert de ora mai bun ca anul trecut....