Monday, July 07, 2014

Dansand printre colti de stanca - Maratona dles Dolomiti

Maratona dles Dolomiti e un concurs la care tanjesc de multi ani, cam de cand am pus prima data fundul pe cursiera. Am auzit de el, am auzit ca e cel mai frumos concurs de sosea din lume, ca e foarte greu, ca nu are decat urcari si coborari. Toate astea in capul meu sunt motive foarte puternice sa ma prezint la start. Dar din pacate participarea e conditionata de o tragere la sorti la care 3 ani de zile nu prea am avut noroc. M-am scos cu o regula care spune ca dupa 3 ani consecutivi in care ai fost refuzat, esti primit automat. Asa ca, dupa ce am deja la activ celealalte doua mari curse de grandfondo de renume mondial, Oetztaler Radmarathon si Marmotte, in 2014 am ajuns si eu la celebrul Maratona.


Traseul are o lungime de 138 km cu o denivelare de 4230 m, cea mai mare denivelare pe km dintre toate celealalte. El se desfasoara in zona Sella Ronda - Cortina d'Ampezzo pe traseul: La Villa - Corvara - P. Campolongo - Arraba - P. Pordoi - P. Sella - P. Gardena - Corvara - P. Campolongo - Arraba - P. Giau - P. Valparolla - Corvara, anul asta fiind operata prima modificare de traseu cred din istoria maratonului, pe finalul concursului, in La Villa, fiind introdusa o scurta urcare de 19%, Mur dl Giat, de care localnicii par sa fie foarte mandri. Si mie mi se pare binevenita.



Dupa o inscriere ca la carte, un pachet de concurs generos cu tricou tehnic, vesta termica, bidon si multe alte gadget-uri si dupa o zi de odihna relativa, startul a venit ca de obicei la genul asta de concursuri foarte devreme: la 6:30, pe un frig destul de mare, dar se putea si mai rau.

Ne-am aliniat cu totii la start, undeva in coada plutonului de vreo 9-10.000 de ciclisti. Desi startul oficial e la ora 6:30, ultimii trec pe la linia de start aproape de ora 7, dar teoretic asta nu e o problema, deoarece la acest concurs se ia in considerare timpul real, de cand ai luat startul efectiv. Teoretic, pentru ca practic prima bucata de traseu, inclusiv urcarea pana in Passo Campolongo s-a desfasurat intr-o aglomeratie incredibila, cu multe opriri si cu un mers aproape la pas. Ma asteptam sa fie aglomerat, dar a depasit toate asteptarile mele.... Mai ales ca eu credeam ca pana in varf treaba se mai rasfira.




Din pacate, inclusiv a doua urcare, spre P. Pordoi, a fost foarte aglomerata, dar cu greu reuseai sa iti faci loc sa mai depasesti cate un grup de concurenti. Doar spre varf plutonul s-a mai rasfirat. Apoi, de pe la km 30, concursul a intrat in ritm normal si puteai sa mergi asa cum credeai de cuviinta,

Passo Sella si Gardena au trecut repede, intr-o continua depasire a concurentilor. La coborarea spre Corvara ma astepta Roxana la intrarea in camping sa imi dea una-alta dar uitase tocmai punga cu geluri. Ghinion total... dar na, mai aveam ceva geluri in buzunar, ne descurcam....

A doua urcare pe Campolongo a mers cum trebuia, adica repede. Apoi a urmat o luuuuunga coborare, intai cea din pas pana in Arraba, apoi una cu panta mica pe mai mult de 10 km, presarata ici-colo cu mici contrapante. Practic e cea mai plata bucata din concurs, singura unde se mai pot forma plutoane, aplica strategii de sosea. Mie astea nu imi plac asa ca imi convine. Dupa o mica urcare de vreo 2 km pana intr-un punct de alimentare, urmeaza o alta mica coborare si provocarea zilei, Passo Giau.


Acuma ce sa zic, e tare Giau asta, cu o medie de aproape 10% pe 10 km (in comparatie Transfagarasanul si Transalpina noastra se invart pe la 7%). Vine si spre final unde lumea e obosita, as minti daca as zice ca nu am luptat pana sus, nu a fost usor deloc. Dar nu a fost nici omor, am putut urca intr-un ritm sustinut, fara pinionul de 30. Giau e singurul pas care intr-adevar seamana cu ce credeam eu ca gasesc in Dolomiti: pante nebune, lungi si fara ocazii de odihna. Restul pasurilor sunt exact cum trebuie sa fie placute...

Sus in Giau m-am mai oprit o data la punctul de alimentare si mi-am dat drumul la vale spre ultimul pas, Valparola. Ultima urcare a fost foarte usoara, cu bucati lungi in foaie mare unde depaseam grupuri mari de ciclisti deja epuizati, probabil neobisnuiti cu efortul de lunga durata. Doar ultima bucata de vreo-un km, din Passo Falzarego, e un pic mai taricica dar nu mai conteaza. De sus din Valparola, din peisajul selenar, urmeaza o coborare de viteza pana spre final, in la Villa.


Odata ajuns inapoi in orasul startului, a mai ramas de trecut doar fiorosul Mur dl Giat cu cei 19%, dar pentru asta am pastrat tot concursul pinionul ala de 30, asa ca am trecut si de proba asta fara macar sa pufai, Apoi a urmat un sprint nebun spre finish. Eram singurul care sprinta, ceilalti mergeau ca la inmormantare...

Am trecut linia de sosire dupa 7:21:31, pe locul 2115 din peste 8000 de participanti, ceea ce mi se pare decent. Felicitari si lui Mircea Olaru care i-a dat blana de la inceput si a reusit un timp de 7:04:51 si locul 1668 si Alin Bonta cu 8:05:38. Cred ca nu ne-am facut tara chiar de rusine, date fiind traditia cvasi-inexistenta a ciclismului la noi in comparatie cu tarile din vest si posibilitatile infinit mai mici ale noastre de a face ciclism montan de calitate.

Imi doresc mult sa revin la concursul asta, e intr-adevar cel mai frumos traseu, atat ca si peisaj cat si ca si profil, mi se potriveste de minune si acum ca il cunosc mi-ar place sa imbunatatesc timpul.... Cred ca trebuie sa te trezesti mai devreme sa te pui mai in fata, rezolvi peste 15 minute doar cu asta. Dar in acelasi timp vreau sa revin si la celealalte curse la care am fost, dar si sa particip la altele noi. Pe afara, ca pe la noi concursurile de sosea adevarate le poti numara pe degetele unui forestier care si le-a taiat la circular.

4 comments:

Cata said...

Foarte frumoasa zona. Dar de ce sa astepti 3 ani sa te traga la sorti pentru a participa la un concurs in care te calci pe picioare in primii 30km? La fel de bine iti poti face concdiul in zona si sa te dai pe unde vrei cand vrei... oricum e plin de ciclisti tot timpul pe acolo. Poate singurul lucru care m-a deranjat pe mine a fost numarul mare si de motociclisti de pe traseu, si cand trec pe urcare vreo cinci pe langa tine cam ramai fara aer :).

Campian Horatiu said...

Desi unii pot, eu nu pot sa ma dau la fel intr-o tura ca si intr-un concurs, nu face creierul un click acolo, sunt oameni dupa care trebuie sa astept, altii asteapta dupa mine, nu am senzatia aia ca sunt eu singur cu mine si dau 110% din ce pot, sa simt cum raman fara aer pe o urcare sau cum ma trec fiorii de adrenalina intr-un viraj luat la limita pe o coborare... Cel mai bine le combin. Stau o saptamana, o zi o rezerv concursului, in rest ma plimb. Fac si traseul de concurs, dar in sens invers, sa ma bucur de peisajele pe care in ziua cursei nu o sa le vad nici macar cu coada ochiului.

Campian Horatiu said...

Si cu tragerea la sorti, aia decide unde imi fac concediul. Pun mai multe candidaturi, daca iese ma duc acolo, daca nu altundeva. De 3 ani astept sa vad Dolomitii, intre timp am fost de doua ori in Franta, nu imi pare rau. Cu siguranta o sa revin in toate locurile frumoase, dar tot cu siguranta vreau sa vad si altele noi. Viata ne sta in fata, cel putin teoretic...

Diaconescu Radu said...

Plastica ultima comparatie :) Poate o sa pot sa le numar si eu pe degetele de la picioare in cateva saptamani