Saturday, September 01, 2012

Cel mai greu concurs din viata mea - Transylvania Adventure Race

Asa, pe neasteptate, a aparut ocazia sa particip impreuna cu echipa Run Forrest a Roxanei Ghilt la acest nou adventure race, Transylvania Adventure, care se doreste o continuare a traditiei celor de la Carpathian Adventure, care au renuntat anul asta la organizare.

Am acceptat repede, ca-mi era dor de asa ceva. Curios, am luat decizia fara frica, desi stiam ca nu-i treaba usoara. Cat de greu urma sa fie, nu aveam cum sa imi inchipui.


Concursul s-a desfasurat in echipe de 4 sau de 2 persoane, fiind destul de putini inscrisi. Echipe de 4 eram doar doua, iar celealalte au fost 6. In total 8 echipe si 20 de curajosi care aveau sa infrunte cei 65 km de trekking, 90 de MTB si vreo 5 de vaslit prin muntii Gurghiu si Calimani. Si mai bine, nici unul dintre cei 4 din echipa noastra, adica eu, Roxana, Dani si Robert nu stiam nimic despre zona, absolut nimic. Pe Dani si Robert urma sa-i cunosc cu aceasta ocazie. Traseul, ca de obicei la astfel de concursuri, e secret si a fost prezentat doar la sedinta tehnica. El nu este marcat, contine sugestii de rute si puncte de control care trebuie atinse, de asemenea mai continea si o proba tehnica de rapel care trebuie bifata. Traseul trebuie ales de participanti ajutandu-se de marcajele turistice existente sau nu, harta oferita de organizatori si busola, GPS-ul fiind interzis. Concursul se desfasoara non-stop, zi si noapte, fiind la alegerea fiecaruia daca decide sa doarma sau nu. Cam asa e pe scurt un Adventure Race, pentru cine nu stie.

Traseul arata asa la trekking. Din pacate la bicla nu am harta.


 Si acum povestea, pe sectiuni intre CP-uri. Nu prea am date exacte, distante, timpi si track-uri pentru ca daca a fost interzis cu GPS, nu am pornit telefonul.

CP0 Rastolita - CP1 Baraj Colibita

Trebuie sa recunosc de la bun inceput, chiar si in fata colegilor mei de echipa, ca inca de la inceput am subestimat grav traseele. Au fost mult mai grele si mai lungi decat imi inchipuiam, datorita reliefului si starii potecii si a marcajelor.

Astfel, prima bucata, desi ar fi trebuit sa fie cea care va merge cel mai bine, nu a fost asa - a fost cea care a mers cel mai prost. Am inceput sa urcam pe valea Rastolita veseli de dimineata, dar, cum imi si era frica, am dat sus in niste poieni in care se pierdea orice poteca si marcaj. La un moment dat, un baiat de la o echipa de 2 ne spune ca a mai fost pe acolo si ne recomanda un traseu un pic alternativ fata de banda rosie pe care trebuia sa o urmam pe harta si care nu prea exista in teren: pe ceva banda albastra, apoi nu stiu cum urma sa ajungem inapoi in banda rosie. Ideea e ca am intrat in padure si acolo s-a terminat: la un moment dat au disparut complet marcajele, am dat intr-o fundatura de drum de TAF, am balaurit pe acolo la busola vreo 2 ore prin padure, am prins o cruce galbena care era sa ne pacaleasca sa ne intoarca inapoi la start, noroc de colegii mei care s-au prins repede. Una peste alta, cu har si noroc am regasit banda rosie si am continuat pe ea, asa prost marcata cum era - ca doar e adventure. Undeva, in Poiana Cofu, ne-am despartit de alti trei concurenti care au preferat sa caute o scurtatura, asa ca noi am tinut un marcaj pana intr-un cap de forestier. Apoi am alergat pe drum pana am dat de asfalt sub baraj, dar pret de vreo 5-6 km cel putin. Am mai urcat si drumul pana pe baraj si am ajuns la CP 1 intarziati rau, a 4-a echipa, avand in fata inca 3 echipe de 2 persoane. Ne luptam cu ele, ca oricum aveam asigurat locul 2, iar dupa cum am vazut ca a ramas in urma cealalta echipa de 4, aveam chiar locul 1.

CP1 Baraj Colibita - CP2 Coada lacului

Si a venit si proba de vaslit, cam pe la jumatatea traseului de mers. Nu era dus intors, trebuia sa ducem cu noi toate bagajele. In schimb, spre deosebire de plutele basite de la Carpathian Adventure, care mie personal mi se par o porcarie pe care ei o lauda ca fiind adventure, dar eu cred ca e vorba de economie de bani. Aici am avut canoe gonflabile ca lumea, eu care ma cac pe mine de frica in barca, nu mai zic in rahatul ala de pluta, aici m-am simtit confortabil. Marea gresala a fost ca am aruncat rucsacul in barca, in spate. Apoi am pornit la vaslit, cate 2 intr-o canoe. Evident, n-am reusit sa tinem nici o directie si mergeam ca pisatul boului, cred ca daca nu batea vantul exact in directia in care trebuie, nu ajungeam nici seara la coada lacului.

 La vasla

Doar pe final ne-am prins cum sa facem, ca cel din spate trebuie sa directioneze barca. Cand am acostat pe mal, stupoare: barca era plina de apa si rucsacul meu plutea in ea - hainele mele erau muci de ude. Le-am stors si le-am luat pe mine sa se usuce, era deja spre ora 17, aveam de urcat in creasta la 2000 m unde urma sa ajungem la noapte, aveam nevoie de haine uscate. Am pornit si ne-am instalat la un magazin unde am ras o bere si am cumparat o paine sa mancam, ca sandvisurile erau la mine in rucsac, adica erau pa. Intre timp ne-a mai depasit o echipa de 2, eram pe 5.

CP2 - CP3 Refugiul Bistriciorul

 In mod normal, s-ar putea zice ca asta ar fi cea mai grea bucata: urcarea pana la 2000 m. Am tras tare sperand intai sa ajungem in creasta pe lumina (eu sperasem de dimineata sa iesim de pe creasta pe lumina), apoi speram sa ajungem la refugiu pe lumina iar dupa ce ne-a prins noaptea de tot pe traseul cu marcaj aleator am inceput sa speram sa ajungem la refugiu, macar atat.

Dupa un nou forestier ingrozitor de lung de aproape 2 ore, urcarea a inceput brusc, abrupt si a continuat la fel. Mie imi place, e domeniul meu, dar colegii aveau probleme. Uneori era asa de abrupt incat mergeai in patru labe. Am pierdut traseul de cateva ori, l-am regasit, ne-a prins noaptea chiar cand se mai imblanzea urcarea si am inceput sa tinem o oarecare curba de nivel. Nu mai aveam apa, speram sa fie un izvor macar la refugiu. Am continuat la lumina lanternelor o poteca ce parca nu se mai termina.

La un moment dat, zarim o lumina undeva mai sus, cineva piuie. Am ajuns, sper sa dam de apa. Mai urcam un delusor si vedem refugiul, care de fapt era o super cabana, cu centrala eoliana, curent iar apa avea chiar la robinet. Am intrat, lumea se uita la TV, era si echipa din fata noastra. Am stat mult acolo, am baut apa, am mancat ciocolata...

 La caldurica in refugiu

Era ora 22, in spate se vedea imensa creasta, mai erau de urcat 300 m de altitudine si nu prea iti venea sa mai pleci de acolo de la caldura....

CP3 - CP4 Vf. Tihu

Ei bine, este vorba de creasta Calimanilor. Aceasta bucata am subevaluat-o cel mai grav. Eram convins ca ne ia o ora maxim doua, crezand ca e o creasta din aia deluroasa pe care alergi frumos. Naaaaa, nici o sansa.

 Echipa pe varful Bistriciorul, la 0:00

Daca miezul noptii ne-a prins pe varf, creasta care a urmat a fost nu doar un mare jnepenis, dar si cu niste coborari si urcari succesive imense, unele de sute de m denivelare.... Ultima a fost asa mare ca practic aproape am coborat in vale. Eram cu echipa de 2 de la cabana. Moralul scadea cum inaintam in noapte. Cand am ajuns in zona Tihu, trebuia sa prindem o poteca in dreapta prin jnepeni sa ajungem la CP, sa iesim din traseul de creasta. Baietii aproape ca erau gata sa o taie direct, de-abia i-am potolit, erau disperati ca trecem de CP. Le-am zis ca noaptea nu iesim de pe nici un traseu, fie gasim poteca mare si clara, fie mai mergem si ne intoarcem pe alt traseu marcat, ceva mai lung dar mai sigur. Am mers mult asa si, cand si eu era sa-mi pierd de tot speranta, am dat in poteca de o momaie iar in dreapta incepea mult dorita poteca, proaspat marcata printre jnepeni. Dupa vreo 10 minute a aparut si o lumina intermitenta de la CP. Acolo, era o vatra de foc palpaind si o sticla de Jagermaister pe iarba, din care ne-am infruptat cu totii. Arbitrii dormeau in cort. I-am trezit, am mai stat putin si am plecat mai departe. Ceilalti 2 au decis sa doarma acolo.


CP4 - CP5 Gura Ilvei

Aceasta a fost cea mai grea bucata din traseu, care a injumatatit numarul concurentilor. Am plecat din CP4 pe la 4 noaptea. Nu departe se vedea silueta conica a Vf. Tihu. Pana la el era o mare de jnepeni cam de 1 km. Ni s-a zis sa mergem spre el cum putem si sa gasim o poteca prin jnepeni care il ocoleste prin stanga. Cica ar fi si un stalp de marcaj, doar unul. Apoi s-ar intra in padure si la un moment dat se intersecteaza un valcel pe care trebuie sa coboram, fiind si marcat turistic. Mie tocmai imi murise acumulatorul din lanterna, am trecut pe baterii, cu care se vedea mult mai prost. Am luat-o la oha prin jnepeni, cam cum imi facea mie impresia ca e bine. Nu mica mi-a fost mirarea cand am dat aproape cu capul de.... stalpul ala amarat de marcaj. Am venit la fix! Am dat si de poteca, destul de vaga pe alocuri, dar am urmat-o si intr-adevar am intrat in padure. Aici mai aparea cate un marcaj sporadic. Pana la urma, am dat din prima si de valcelul mult dorit. Am taiat-o pe el in jos, fericiti ca in cateva zeci de minute ajungem la drum. Fericiti degeaba!

Intr-adevar, in partea de jos a valcelului se contura un drum. L-am tinut sperand ca o sa mergem pe el frumos. Pe naiba, drumul a dat de multe ori in rau, fiind nevoiti sa mergem prin apa, destul de greu noaptea la lanterna. Dupa mai multe sesiuni din piatra in piatra, pana la urma s-a conturat si drumul. Ne-am bucurat, dar problemele de aici incepeau.

Au urmat zic eu in jur de 15 km de forestier, daca nu mai multi. Se facuse lumina, era cam 6 dimineata, eu dormeam efectiv pe picioare, faceam eforturi imense sa pun un picior in fata celuilalt. Cred ca aratam foarte rau. Dupa aproape o ora am dat in drumul de pe valea Ilvei. Ne-am certat pe tema cati km mai sunt. Intre timp, incercam sa nu ne oprim. A aparut o masina, ne-a spus ca mai sunt 10 km. Unii colegi se gandeau sa faca autostopul, mintea iti joaca feste. Ziceau ca nu se prinde nimeni. Pana la urma au renuntat. Dupa inca o ora de mers, dam la un soi de mina. Un paznic ne saluta si ne spune ca mai avem 10 km. Echipa e consternata. Cineva urla aproape plangand: pai si acum o ora erau tot 10 km! Paznicul ridica din umeri. E clar ca lumea zicea asa, o valoare aproximativa, n-aveau de unde sa stie o distanta exacta, 2-3 km nu conteaza cand mergi cu masina, pe jos inseamna la starea noastra aproape o ora. Cam de acolo, am intrat pe pilot automat. Nu mai stiam nimic de colegi, nu mai vedeam nimic decat picioarele si drumul. Am mers asa cam 2 ore, hipnotizat. Incet au aparut case, parea ca intram in sat. A aparut si o masina de la organizatori. Au oprit, le-am zis ca suntem bine. In spate se vedeau colegii. Le-am zis ca suntem linistiti, ca suntem pe locul 4. Ne-au zis ca nu, ca suntem pe locul 2. In fata noastra au ajuns doua echipe, dar una a abandonat. O echipa nu a aparut, nu se stie nimic de ea. Uau, ce schimbare de situatie. Ne-au mai zis ca mai avem vreo 2-3 km. M-am facut ca nu aud.... M-am trantit pe jos si am adormit vreo 3 minute pana au aparut ceilalti, care la randul lor au povestit cu cei din masina. Am mai tras cumva de noi pana am ajuns la rapel. Acolo a durat mult, aveau un singur ham care trebuia ridicat inapoi si pasat la urmatorul. M-am oferit sa raman ultimul si sa car betele tuturor pe rucsac, fiind cel mai experimentat in de-astea. Numai bine, pana au coborat colegii, cred ca am dormit vreo 30 de minute in poteca.

 Eu la rapel, cu moralul inapoi la maxim

Am coborat si eu repede. Cand am ajuns jos, langa mine au aterizat si vreo 3 televizoare cat capul... Am ajuns la CP la cabana Salvamont, unde ne asteptau bicicletele. Intre timp, organizatorii gasisera si cealalta echipa, care au abandonat. Era aproape amiaza.

CP5 - CP6 Vf. Fancel

Dupa un pic de mobilizare, ne-am echipat si ne-am pus pe bicicleta cu veselie. Toti aveam chef de pedalat si somnul disparuse. Ne-am oprit la o terasa sa bem o cafea si sa mancam o ciorba. Apoi am inceput urcarea pe forestier spre creasta Gurghiului. Parea o treaba simpla. Se mergea pe drum, apoi din capatul drumului mai era 1 km de push-bike pana sus...

 Echipa vesela pleaca din nou in necunoscut

Cand a inceput panta mai mare, am remorcat-o pe Roxana, nu ca ar fi avut vreo problema, dar ca sa ne miscam mai repede si sa isi mai conserve din energie. Mergand asa, cu ea legata, n-am observat cum baietii ramasesera mult in urma. M-am intors dupa ei si nu erau nicaieri, la prima intersectie aval m-am prins ca au luat-o gresit. Am bagat un super sprint in catarare si foarte greu i-am ajuns din urma, nu mai aveam aer. Bine ca am rezolvat-o. Ne-am intors si am continuat cu remorcarea. Ideea era sa trecem creasta pe lumina. Nu mai speram sa terminam bicicleta pe zi.

Dupa ce s-a terminat drumul, a inceput urcarea pe un torent plin cu brusturi si urzici pana la brau, pe unde clar nu mai umblase nimeni de multa vreme. Nu prea mergea impinsa bicicleta, trebuia carata pe sus. Aproape la fiecare pas ne urzicam. Trebuia sa fim atenti si sa nu calcam in apa. Am schimbat bicicleta mea mai usoara cu a unuia din colegi, care era mai neexperimentat, asa ca m-am ales cu una cu vreo 3-4 kg mai grea.

 Urcarea in creasta Gurghiului

S-a terminat torentul cu care am luptat poate chiar o ora si a inceput o urcare abrupta prin padure, padure care era plina de copaci rasturnati. La fiecare copac, trebuia aruncata bicicleta peste el, trecut, luata bicicleta si continuat. Este vorba de zeci de copaci. Nici traseul nu era foarte clar, mai era cate un marcaj vechi si ratacit, dar la un moment dat am cam pierdut urma si urcam pieptis. Mai faceam ture inapoi sa-i ajutam pe cei mai slabi cu bicicleta. Noroc ca la un moment dat am auzit piuituri, erau cei din CP care coborasera un pic sa ne intampine. Am ajuns si la ei, dar ne-am mai luptat cu copacii mai mult de o ora. Eram dupa peste 2 ore de carat bicicleta, obositi, zgariati si urzicati. Cei din CP habar n-aveau pe unde sa coboram in partea cealalta, ziceau ca si ei sunt prima data aici. Era deja ora 17, trebuia sa gasim repede o solutie sa nu ne prinda noaptea cu bicicletele in padure.

CP6 - CP7 Glajarie

Ca sa coboram din creasta, am vazut pe harta un marcaj cu cruce albastra. Creasta era impadurita, am continuat pe poteca, erau ceva marcaje de banda rosie. Totul tinea de traseul de coborare, daca exista sau nu. Am inceput sa mergem un pic pe bicicleta, am mers destul de mult si n-am dat de nimic. Cand deja imi puneam intrebari, am zarit marcajul, proaspat si frumos, pe un copac si o sageata in dreapta. Am tipat din toti plamanii de bucurie! Am dat de drum... Hahaha, da, asa e, dar... coborarea a fost la fel cu urcarea: o trecere continua peste copaci rasturnati, nici vorba sa stai pe bicicleta, decat pe bucati scurte de tot. Ne-a mancat cu totul mai mult de o ora, poate doua. Dar am ajuns pe forestier in vale pe lumina.

Fericiti ca am scapat de copaci cazuti, in capul forestierului

A urmat o coborare lunga in viteza mare, vreo 15-20 km, pana am dat de asfalt. Pe acolo, ne-a prins din nou noaptea. Ne-am oprit la un magazin sa bem un cola si sa ne punem lanternele. Apoi am mai coborat putin pe asfalt si am inceput urcarea, tot asfaltata, spre satul Glajarie, de unde incepea un forestier care urma sa ne treaca din nou peste creasta Gurghiului pana in Valea Iodului.

Urcarea a fost destul de abrupta. Am incercat sa tinem un pluton si sa duc eu trena. La iesire din sat, a inceput si forestierul care era deosebit de abrupt si cu bolovani, iar noaptea fiind si la lanterna, era si mai greu. Pe mine a inceput sa ma sacaie un genunchi destul de rau. Robert nu mai putea sa pedaleze, ceva probleme de la pantofi, nu stiu. Am incercat sa-l trag, dar terenul era foarte denivelat si isi pierdea echilibrul. Si pe mine ma durea genunchiul din ce in ce mai tare. Am mers cum am mers asa si am dat de ultimul CP, amplasat cam cu 4 km inante de varful urcarii.

CP7 - Finish Rastolita

Dupa ce am plecat din CP, treburile au mers prost de tot. Am luat o decizie grea, si anume sa ne dam jos de pe biciclete cu totii. Eu si Dani urma sa urcam pe jos cu cate doua biciclete, iar Roxana urma sa-l tracteze pe Robert, care de-abia mai umbla. Drumul avea sa se transforme pe ultimul km in poteca, dupa harta.

Asa a si fost, dupa aproape o ora de impins, drumul forestier s-a trasformat in unul de TAF. Impinsul a devenit mult mai anevoios, chiar e greu cu 2 biciclete la deal. Era cam miezul noptii. Cu greu, am ajuns in varf. De acolo, urma doar coborare. Norocul era ca se putea cu putina atentie cobora tot pe bicicleta. Am incercat sa tinem un grup compact, aveam si o lanterna in minus, care se stricase. Coborarea de vreo 10 km parca nu se mai termina, eram epuizati, cu mainile amortite si inghetate, dar eram aproape.

 Echipa la finish, 2:30 AM

Am ajuns la DN si un pic dupa ora 2 noaptea am trecut linia de sosire, pe locul 2 la general si locul 1 la echipe de 4 (din 2). Echipa de 2 persoane de pe locul 1 ajunsese spre seara, o alta echipa de 2 persoane a mai sosit a doua zi pe la amiaza iar cealalta echipa de 4 a venit a doua zi seara, la o zi in urma noastra. Acestea au fost cele 4 echipe indarjite care au reusit sa termine cel mai greu traseu pe care l-am vazut eu pana acum.

 Premierea, fara mine care a trebuit sa plec de urgenta la Cluj


A fost o cursa grea, mai grea decat Carpathian Adventure-urile la care am fost eu, in Fagaras si Crai. Forestierele interminabile au facut ca totul sa fie un test psihic ingrozitor. Dar e genul de cursa care imi place, de care sunt indragostit. Ma bucur ca mai exista si altele in afara de CA si sper sa mai reusesc sa mai particip la cate una, macar o data pe an.

No comments: