Fotografii: Robert GhementAnul acesta ne-am hotarat sa participam la Carpathian Adventure, asta pentru ca auzisem de la multa lume ca e o experienta extraordinara si ca macar o data e bine sa participi sa vezi cum e, sa vezi care iti sunt limitele. Asa ca eu am facut join cu Cristi, Radu si Tudor in echipa Alpine Challenge iar Horatiu cu Kitty, Roxana si George in echipa Alpine Challenge 2. Concursul s-a desfasurat la Plaiul Foii, miercuri seara eram acolo toti, pe ultima suta de metri estimand timpi si facand calcule. Eu personal eram stresata pentru ca a fost prima participare la un concurs de acest gen si am participat direct la profesionisti. Practic de cand am aflat ca la proba de mers o sa avem 90km m-am intrebat permanent daca o sa pot face fata efortului.
Roxana:
Dupa o noapte in care m-am trezit din ora in ora din cauza emotiilor, joi la ora 5 eram in picioare pentru ultimele retusuri ale bagajului si pentru a astepta startul in "marea aventura" a acestui an. La cinci si jumatate ma duc cu bagajul la verificat, totul e in regula asa ca stau langa baieti in asteptarea fluierului de inceput. La ora sase se da startul si pornim toti pe traseu, primul checkpoint fiind la Refugiul Diana. Se merge intr-un ritm alert, urcusul mi se pare greu pentru ora sase dimineata dar reusim in mai putin de o ora sa ajungem. Trecem de primul checkpoint si ne indreptam in viteza pe traseul Brana Caprelor spre creasta unde ne oprim dupa doua ore si jumatate la Refugiul de la Varful Ascutit. Facem o pauza scurta dupa care ne continuam drumul pana la Refugiul din saua Grindului unde ne asteapta inca un checkpoint si unde aflam ca suntem destul de jos in clasament, adica pe locul 17. De aici urmeaza creasta sudica pe care incercam sa mai invioram un pic ritmul astfel ca la Saua Funduri ajungem dupa aproximativ sase ore si jumatate de la Plaiul Foii. Incepe coborarea pe Valea Urzicii, cablul existent ii pune ceva probleme lui Tudor, pana la urma trece si dupa ce mai facem o pauza scurta coboram pana la grohotisul de dupa Umeri si urmam poteca ce se lasa in stanga. Reusim sa depasim o echipa si urmam marcajul destul de prost care ne conduce spre Curmatura Foii. Dupa ce trecem si de acest checkpoint incepem urcusul spre Vf.Tamasul peste copaci rasturnati rezultatul defrisarilor masive care au loc in zona. Pe Tamasul ajungem destul de repede si dupa o pauza de masa ne continuam traseul spre Saua Comisului. Traseul e din ce in ce mai prost, marcajul e rar, noroc cu Radu si Cristi care se descurca exceptional. La un moment dat ajungem intr-un camp langa o stana unde il intrebam pe cioban de directie. Dupa cateva sfaturi pe care le primim si dupa inca o discutie cu un padurar aflam care e drumul bun. Continuam sa mergem o bucata buna de drum. La un moment dat ne intalnim cu baietii de la Alternative Tm care nu mai gaseau drumul. Inca o data experienta lui Radu isi spune cuvantul si gaseste marcajul. Mergem destul de bine pe traseu, pe la ora opt seara mai gasim un stalp indicator spre Saua Comisului. Continuam sa mergem, ii depasim pe baietii de la Explorer si pe la noua seara ajungem la checkpointul de la Saua Comisului. Am facut treizeci de kilometri, adica o treime din traseul pe care il avem. Ma intreb cum o sa fim dupa nouazeci de kilometri. Drumul se continua pe plai, urmatorul punct tinta este Curmatura Bratilei. Marcajul este pe pietre, poteca se citeste usor. Este deja intuneric asa ca ne oprim sa ne luam frontalele si sa ne imbracam mai gros. In spate ii vad pe baietii de la Explorer care ne ajung din urma. Se face ora unsprezece seara, suntem toti obositi. Baietii de la Timisoara ne ajung si dupa ce gasim cu greu refugiul Berevoescu hotaram sa stam sa ne odihnim. Inauntru surpriza este de proportii. Refugiul nu mai are nimic, nici macar geamuri. Pe jos sunt trei persoane chiar la intrarea in refugiu deoarece este un pic mai curat. In rest este o mizerie crunta, priciurile lipsesc cu desavarsire. Reusesc sa gasesc un loc mai retras si curat in timp ce baietii incearca sa stranga gunoaiele si sa isi faca loc. Scot sacul de bivuac si ma pregatesc pentru ceea ce urma sa fie momentul de odihna din aceasta prima zi de maraton. Dupa ce pun toate hainele pe mine si intru in sac incerc sa adorm. Este destul de frig, cred ca sunt in jur de 4-5 grade si afara bate vantul. Ma chinui sa adorm, incerc sa respir in interiorul sacului dar se face condens. Daca desfac sacul mi se face instant frig. Trag din nou de snururile sacului sa il strang cat mai bine. Reusesc sa ridic genunchii la gura si mi se pare ca e mai bine. Totusi e destul de frig, tremur necontrolat, dintii incep sa imi clantane, ma uit la ceilalti care par ca dorm. Nu stiu cat timp trece, la un moment dat ii aud pe baieti vorbind si ii strig sa mergem ca nu mai pot de frig. Suntem de acord cu totii si in mai putin de cinci minute suntem afara unde ne asteapta o noua etapa. E ora doua, afara e ceata si bate vantul, imi strang gluga cat mai bine. Ne continuam drumul spre Curmatura Bratilei, suntem ca niste stafii care merg prin noapte. Ajungem la checkpoint pe la ora trei, ii salutam pe baieti si mergem mai departe. Cred ca in jur de ora patru constatam ca suntem pe o directie proasta, decidem sa ne oprim o jumatate de ora pana se lumineaza si luam o decizie. Intindem doua folii pe jos, ne bagam in saci si ne acoperim cu inca o folie. Reusesc sa adorm nu mai mult de jumatate de ora, dar ne striga Cristi sa ne trezim. Desi senzatia de somn fusese destul de placuta, cand ma ridic constat ca sunt oarecum intepenita. Afara e ceata, nu stim incotro sa mergem. Noroc cu o stana la care gasim un sfat bun din partea ciobanului si inca o data iesim din incurcatura. Afara se lumineaza mai bine, mie insa imi e foarte somn. Ma incearca diferite senzatii. Cristi si Radu merg in fata, eu si Tudor suntem mult in spate. Simt cum dorm si ma trezesc la fiecare pas. Aproape ca imi tarasc picioarele dar incerc sa ma tin dupa baieti. Ceata e destul de deasa, sunt momente cand ii pierd din ochi si ii strig sa ne astepte. Oboseala imi joaca feste, am impresia ca din ceata se desprind diferite forme care danseaza prin fata ochilor. Incet incet ma mobilizez, Radu si Cristi merg foarte bine, nu inteleg de unde au atata energie. Nu stiu cat e ceasul, probabil este ora zece cand ajungem la Curmatura Oticului. De aici urmeaza urcusul spre Varful Rosu din Iezer. Intr-o ora si zece minute suntem pe Varful Rosu, continuam sa mergem pe creasta prin ceata care nu vrea sa ne lase in pace. Incep sa ma resimt la picioare, genunchiul stang ma supara destul de tare. In jur de ora trei ajungem la checkpointul de pe Tambura si dupa vreo zece minute de cautari prin ceata ne indreptam spre Spintecatura Papusii. De aici urcam in creasta si dupa vreo ora ajungem pe Varful Cascoe. Coborarea este foarte lunga pana la stana din Cascoe iar de la stana prin padure o ora pana la drumul forestier. Cand ajungem langa drumul forestier facem o pauza de masa, inaintea ultimei urcari din aceasta tura. Cu ultimele forte ne mobilizam si incepem sa parcurgem cei patru kilometri de drum forestier pana la urcarea pe drumul forestier Tamasu. Incepem sa urcam si dupa doi kilometri ajungem la o intersectie unde avem o vale in stanga si una in dreapta. Hotaram sa mergem pe cea din stanga, si dupa ce inaintam cand pe firul vaii cand ocolind pe stanga sau dreapta ajungem la un versant abrupt pe care inaintam greu din cauza pamantului care este destul de instabil. Ne dam seama ca am urcat pe o vale gresita dar nu mai e cale de intoarcere si dupa ce continuam ajungem la un drum de taf care jos se infunda iar sus ajunge intr-un fel de marcaj. Pe la zece si douazeci ajungem la checkpointul de la Curmatura Foii si dupa o coborare la varice ajungem la corturi la miezul noptii. Hotaram cu totii sa ne trezim la cinci si jumatate pentru a porni in proba de bicicleta, si cel mai tarziu la sase sa fim plecati. La ora stabilita am iesit din cort si cu forte noi am plecat cu totii pe traseu. Am decis sa mergem spre Rudarita pentru a ajunge repede la proba de pluta. La noua si jumatate ajungem la locul faptei adica la lacul Pecineagu unde trebuie sa evoluam la proba de pluta. Pentru mine proba de pluta e o piatra de incercare, mai ales ca nu stiu sa innot. Baietii se misca repede si fac pluta, intre timp eu pregatesc niste batoane pe care le luam cu noi. Ma incearca oarecare emotii dar le inlatur si ma concentrez pe ce trebuie sa fac. Asa ca luam pluta si o lasam pe apa, ne asezam si noi si dam primele vasle. Treaba pare sa mearga bine, totusi Radu si Cristi vaslesc cu mult mai bine decat eu si Tudorica. Asa ca dupa jumatate de ora tragem la mal si schimb locul cu Radu. Vaslim la unison, ni se pare ca e destul de ok. Intre timp ne intalnim cu alte echipe care ne descurajeaza spunandu-ne ca mai e destul de mult. Intr-adevar pare capcana timpului. Vaslim deja de o ora si mai e mult pana la stanca unde trebuie sa ajungem. Hotaram sa mergem pe mijlocul lacului si vaslim fara pauza sa ajungem cat mai repede. Deja stau in apa, si simt picioarele cum amortesc. In fine, ajungem la locul faptei, oprim langa mal in timp ce Cristi urca doi metri pe stanca si ia biletul cu nr.22. Intoarcem pluta si ne concentram sa vaslim pentru a ajunge la finalul probei. Miscarea deja devine un automatism, din cand in cand incerc sa ma desmortesc si ma incapatanez sa trag cat mai bine. Dupa patru ore de vaslit ajungem la mal, coboram de pe pluta si cu statisfactia primei probe terminate purtam pluta ca pe un trofeu pana la arbitri. Baietii desfac pluta, iar eu pregatesc o gustare sa ne mai vina sufletul. Timp total la pluta patru ore si jumatate. Buuuun. Urmeaza proba de pestera care se desfasoara la Pestera Ursilor. Luam bicicletele si continuam traseul pe Valea Dambovitei iar la ora trei ajungem la checkpointul de la pestera. Proba e scurta gasim capsatoarele si ne grabim in continuare spre probele de rapel si tiroliana. La patru si jumatate suntem la tiroliana si rapel, ne echipam repede si in jumatate de ora terminam si aceasta ultima proba. Practic mai avem treizeci de kilometri pana la Plaiul Foii si terminam concursul. Ii dam inainte pe biciclete, trecem de Brusturet, parca ne ameninta si ploaia dar oricum mai e putin pana la destinatie. La ora sapte suntem la ultimul checkpoint din punctul La table, intre timp ploaia se face simtita dar stim ca mai este foarte putin. Urmeaza Cheile Pisicii, Prapastiile Zarnestilor, ajungem la Gura Raului iar de la intrarea in Zarnesti o taiem pe o scurtatura pana la drumul de Plaiul Foii. Alegerea e proasta, drumul e plin de gropi dar numaratoarea inversa a kilometrilor a inceput iar la ora noua si jumatate ajungem la Plaiul Foii. Satisfactia e mare, cel putin din partea mea, ne intalnim si cu cealalta echipa Alpine Challenge si ne povestim aventurile.
Ma bucur ca am participat, imi pare rau ca am dormit asa de mult inainte de proba de bicicleta. Dar este o experienta, una foarte placuta pe care mi-ar placea sa o reeditez.
Horatiu:
Incredibil dar adevarat, a venit ziua cea mare. Cea mai mare dintre cele pe care le poti avea pe munte in Romania, cel putin dupa parerea mea. E vorba de prima participare la Carpathian Adventure. Zeci de intrebari framanta mintea: oare voi putea, oare o sa ma fac de rusine pe acolo, cat o sa fie de greu, o sa abandonez? Nu, nu am abandonat niciodata, nu o sa o fac nici acum, in ciuda bronsitei care m-a apucat cu 2 zile inainte.
Asa, cu gandurile astea in cap, m-am trezit la 5 jumate sa-mi pregatesc bagajul. La 7, s-a dat startul. In fata noastra, o mai veche bariera psihica: toata creasta Pietrei Craiului. Dar nu e timp de amintiri, timpul trece si drumul e lung, asa ca s-au succedat prin fata noastra Diana, Varful Ascutit, nordica, Refugiul Grind 2, sudica, intr-o simfonie placuta. Niciodata nu le-am parcurs cu atata dorinta. Doar la Funduri, cand creasta s-a terminat, mi-am dat seama: e abia trecut de amiaza, asa ceva era in capul meu imposibil. Era o tura de 2 zile!!! Am mancat ceva repede si impulsionat de viteza cu care s-au desfasurat toate si de faptul ca ne aflam pe la mijlocul clasamentului, am pornit cu totii in jos pe Valea Urzicii. Au trecut ca prin vis Cerdacul, Marele Grohotis si am ajuns la Umeri, unde stiam de mult ca e un traseu spre Curmatura Foii. Traseul nu prea era clar, dar cu harta in fata si dupa urmele de prin hatisuri ale echipelor de avansati, am ajuns, pe la un mult dorit izvor, in Curmatura Foii si apoi in drumul de pe Dambovita. Noaptea ne-a prins la inceputul traseului de urcare pe Papusa, pe care impreuna cu insotitorii nostrii Iasi Bike si inca o echipa, am impresia ca CPNT II, l-am abordat cu curaj la lanterna. Curajul a fost rasplatit, traseul destul de umblat de ciobani ne-a scos la stana din Cascoe, urmand o halucinanta urcare orbeste printre maracini spre varf. Ne-am oprit, la sugestia lui Kitty, pe la 2000 m si am campat pe la 12 noaptea. Celealalte echipe la fel. Am adormit in zgomotul pasilor celor care deja coborau, cu siguranta fiind pe primele locuri. Noi ne-am trezit pe la 4 si pe la 5 urcam prin negura diminetii spre Papusa, care era mai departe decat credeam, si spre PC care era si mai departe. Intoarcerea la Plaiul Foii am facut-o cu gandul ca terminam plimbarea, si cu gandul sa ispravim in aceeasi zi si proba de pluta. Cat de departe eram de adevar.
Dupa ce am ajuns, ne-am pregatit bagajele si am mancat cate o ciorba, ne-am urcat pe biciclete si am plecat din Plaiul Foii spre marea incercare: urcarea cu bicicleta in spate spre traseul de creasta a Fagarasului. Urcare care nu a fost chiar asa de rea, mai ales in comparatie cu ce avea sa vina. Jos, in vale, ne astepta lacul Pecineagu si proba de pluta. Am fost sfatuiti sa nu plecam, sa asteptam dimineata, era deja ora 19:00 trecut iar Grind, cea mai buna echipa, a facut peste 3 ore. Ce ne-a fost in cap nu stiu, dar am construit pluta si ne-am dat drumul pe lac. Nici nu intelesesem bine unde trebuie sa ajungem: undeva era o punga cu niste numere agatate de o stanca, trebuia sa recuperam biletul 11. Dar noi vasleam, tot vasleam, peste noi se lasa noaptea si nu ajungeam nicaieri. Poate hazardul a facut ca, la indicatiile unui organizator ce mai dadea ture cu caiacul si dupa indelugi cautari cu lanterna sa gasim tinta. Intoarcerea a fost halucinanta, am vaslit parca in gol ore in sir. Pe la ora 2:00 noaptea am ajuns terminati de oboseala si de frig la mal, mal pe care l-am ghicit doar in bezna. Ne-am revenit la focul facut de organizatori si pe la 3 jumate, neavand echipament de dormit, am taiat-o spre proba de speologie, in jos pe vale. Am mers greu, incet, la lumina frontalei, iar dupa o jumatate de ora de plimbare prin pestera si lupta cu drumul care urca prin cheile Dambovicioarei, am ajuns pe la 8 dimineata la ultima proba speciala, rapelul si tiroliana. Pentru mine au trecut ca si cum n-ar fi, dar colegele mele de echipa, mai ales Roxana, au avut mari emotii. Ce vremuri, cand simteam si eu la fel. Acum, dupa atatia ani de tehnica de coarda, nu mai inseamna nimic. Poate e chiar o pierdere pentru mine. Dar nu e timp de filozofii, mi-am reparat o pana si am taiat-o spre Table, de unde, dupa coborarea de vis prin Prapastii, am ajuns in Zarnesti. De finalul aventurii ne despartea doar un drum prafuit de 10 km. Cu ultimele forte, in paralel cu colegii de la Iasi Bike pe care soarta ni i-a scos in cale mereu, terminam si aceasta ultima provocare, atat de simpla, dar atat de grea acum. Ajungem la sosire dupa amiaza, cateva aplauze, o bucurie imensa in suflet si o veste de necrezut: suntem pe locul 6. Savuram cate o felie de pepene si apoi mai mult adormiti mergem sa bem o bere la cabana. Manevra a fost grea, datorita celor doar 3 ore de somn din ultimele 53 de ore. Ne retragem intr-un final care pe unde poate si dormim cateva ore pentru a-i intampina seara pe colegii nostrii de la Alpine Challenge 1.
Ce sa spun, o echipa minunata: Kitty, Roxana, George si cu mine, o experienta unica, picioarele imi sunt inca amortite, bronsita s-a acutizat, dar sunt nespus de fericit. Am terminat Carpathian Adventure, am ajuns pe locul 6, cu siguranta ca nebunia ne va indruma de acum an de an spre aceasta aventura incredibila. Cat de putin credem noi ca suntem in stare sa facem, si cat de gresite sunt concluziile pe care le tragem!
Asa, cu gandurile astea in cap, m-am trezit la 5 jumate sa-mi pregatesc bagajul. La 7, s-a dat startul. In fata noastra, o mai veche bariera psihica: toata creasta Pietrei Craiului. Dar nu e timp de amintiri, timpul trece si drumul e lung, asa ca s-au succedat prin fata noastra Diana, Varful Ascutit, nordica, Refugiul Grind 2, sudica, intr-o simfonie placuta. Niciodata nu le-am parcurs cu atata dorinta. Doar la Funduri, cand creasta s-a terminat, mi-am dat seama: e abia trecut de amiaza, asa ceva era in capul meu imposibil. Era o tura de 2 zile!!! Am mancat ceva repede si impulsionat de viteza cu care s-au desfasurat toate si de faptul ca ne aflam pe la mijlocul clasamentului, am pornit cu totii in jos pe Valea Urzicii. Au trecut ca prin vis Cerdacul, Marele Grohotis si am ajuns la Umeri, unde stiam de mult ca e un traseu spre Curmatura Foii. Traseul nu prea era clar, dar cu harta in fata si dupa urmele de prin hatisuri ale echipelor de avansati, am ajuns, pe la un mult dorit izvor, in Curmatura Foii si apoi in drumul de pe Dambovita. Noaptea ne-a prins la inceputul traseului de urcare pe Papusa, pe care impreuna cu insotitorii nostrii Iasi Bike si inca o echipa, am impresia ca CPNT II, l-am abordat cu curaj la lanterna. Curajul a fost rasplatit, traseul destul de umblat de ciobani ne-a scos la stana din Cascoe, urmand o halucinanta urcare orbeste printre maracini spre varf. Ne-am oprit, la sugestia lui Kitty, pe la 2000 m si am campat pe la 12 noaptea. Celealalte echipe la fel. Am adormit in zgomotul pasilor celor care deja coborau, cu siguranta fiind pe primele locuri. Noi ne-am trezit pe la 4 si pe la 5 urcam prin negura diminetii spre Papusa, care era mai departe decat credeam, si spre PC care era si mai departe. Intoarcerea la Plaiul Foii am facut-o cu gandul ca terminam plimbarea, si cu gandul sa ispravim in aceeasi zi si proba de pluta. Cat de departe eram de adevar.
Dupa ce am ajuns, ne-am pregatit bagajele si am mancat cate o ciorba, ne-am urcat pe biciclete si am plecat din Plaiul Foii spre marea incercare: urcarea cu bicicleta in spate spre traseul de creasta a Fagarasului. Urcare care nu a fost chiar asa de rea, mai ales in comparatie cu ce avea sa vina. Jos, in vale, ne astepta lacul Pecineagu si proba de pluta. Am fost sfatuiti sa nu plecam, sa asteptam dimineata, era deja ora 19:00 trecut iar Grind, cea mai buna echipa, a facut peste 3 ore. Ce ne-a fost in cap nu stiu, dar am construit pluta si ne-am dat drumul pe lac. Nici nu intelesesem bine unde trebuie sa ajungem: undeva era o punga cu niste numere agatate de o stanca, trebuia sa recuperam biletul 11. Dar noi vasleam, tot vasleam, peste noi se lasa noaptea si nu ajungeam nicaieri. Poate hazardul a facut ca, la indicatiile unui organizator ce mai dadea ture cu caiacul si dupa indelugi cautari cu lanterna sa gasim tinta. Intoarcerea a fost halucinanta, am vaslit parca in gol ore in sir. Pe la ora 2:00 noaptea am ajuns terminati de oboseala si de frig la mal, mal pe care l-am ghicit doar in bezna. Ne-am revenit la focul facut de organizatori si pe la 3 jumate, neavand echipament de dormit, am taiat-o spre proba de speologie, in jos pe vale. Am mers greu, incet, la lumina frontalei, iar dupa o jumatate de ora de plimbare prin pestera si lupta cu drumul care urca prin cheile Dambovicioarei, am ajuns pe la 8 dimineata la ultima proba speciala, rapelul si tiroliana. Pentru mine au trecut ca si cum n-ar fi, dar colegele mele de echipa, mai ales Roxana, au avut mari emotii. Ce vremuri, cand simteam si eu la fel. Acum, dupa atatia ani de tehnica de coarda, nu mai inseamna nimic. Poate e chiar o pierdere pentru mine. Dar nu e timp de filozofii, mi-am reparat o pana si am taiat-o spre Table, de unde, dupa coborarea de vis prin Prapastii, am ajuns in Zarnesti. De finalul aventurii ne despartea doar un drum prafuit de 10 km. Cu ultimele forte, in paralel cu colegii de la Iasi Bike pe care soarta ni i-a scos in cale mereu, terminam si aceasta ultima provocare, atat de simpla, dar atat de grea acum. Ajungem la sosire dupa amiaza, cateva aplauze, o bucurie imensa in suflet si o veste de necrezut: suntem pe locul 6. Savuram cate o felie de pepene si apoi mai mult adormiti mergem sa bem o bere la cabana. Manevra a fost grea, datorita celor doar 3 ore de somn din ultimele 53 de ore. Ne retragem intr-un final care pe unde poate si dormim cateva ore pentru a-i intampina seara pe colegii nostrii de la Alpine Challenge 1.
Ce sa spun, o echipa minunata: Kitty, Roxana, George si cu mine, o experienta unica, picioarele imi sunt inca amortite, bronsita s-a acutizat, dar sunt nespus de fericit. Am terminat Carpathian Adventure, am ajuns pe locul 6, cu siguranta ca nebunia ne va indruma de acum an de an spre aceasta aventura incredibila. Cat de putin credem noi ca suntem in stare sa facem, si cat de gresite sunt concluziile pe care le tragem!
No comments:
Post a Comment