Marathon 7500 Bucegi 2009

Dupa multe zile si nopti de indoiala si dupa o decizie rapida de a participa la Marathon 7500 Bucegi 2009, joi seara eram, cu inima cat un purice, la Pestera incercand sa ne facem curaj. Dimineata urma o aventura grea. Indoielile si intrebarile care ne-au macinat atata timp aveau sa-si afle raspunsurile cat de curand. Problema mare e ca acest maraton este, intr-adevar, deosebit de dificil si solicitant, iar cuvantul abandon cam lipseste din vocabularul meu.

Dar as incepe cu sfarsitul, ca sa nu fac eventualii cititori sa citeasca toata povestea daca nu vor:

Da, am terminat maratonul, desi nu au mers toate ca pe roate (vezi povestea), pe locul 7 la mixt. 

Au fost 64 de echipe inscrise, din care 41 au abandonat pe parcurs.

Felicitarile noastre cele mai sincere colegilor de "suferinta" care au obtinut niste rezultate deosebite in care se reflecta antrenamentul serios si turele de anduranta pe care le-au facut:

Locul 1 la mixt: Hoinarii (Fodor Alexandru si Elena) si Gianina si Alin Tanase

Locul 4 la masculin: Ovi si Alin Mihu, colegii nostrii de echipa la Carpathian Adventure

Locul 8 la mixt: Kitty (Cristina Hera) si George Ghilt, colegii mei de echipa anul trecut la Carpathian Adventure

De asemenea multe felicitari tuturor castigatorilor (care au sa apara pe site-ul maratonului), tuturor celor care au terminat cursa si celor care nu au reusit dar au avut curajul sa incerce. Sa ne vedem in numar mult mai mare anul viitor!

Traseul maratonului, inregistrat de GPS-ul meu, il gasiti pe Wandermap si e putin mai lung decat cel dat initial de organizatori, desi am folosit cateva scurtaturi serioase pe traseu (era voie, ba chiar au fost explicate la sedinta tehnica). 

Mai jos sunt cateva imagini Google Earth cu traseul, rotit din mai multe unghiuri.

Prima parte: Pestera - Valea Dorului - Poiana Stanii - Piatra Arsa - Busteni - Pestera

Partea a 2-a: Pestera - Omu - Gura Diham - Omu

Partea a 3-a: Omu - Bran - Omu

Partea a 4-a: Omu - Poiana Gutanu - Saua Strunga - Pestera

Si acum urmeaza povestea noastra, asa cum am simtit-o personal, pentru cine are rabdare sa o citeasca.

Dupa o ultima faza de carbo-loading cu o portie dubla de orez si niste carnaciori la hotelul Pestera, am dormit ca un bustean iar ceasul m-a trezit la 6 jumate: e timpul sa inceapa aventura.

Controlul bagajelor, ultimele pregatiri au trecut pe nesimtite, iar la 8 fix am pornit pe traseu. Ma simteam bine si eram curios, cam cat o sa putem duce?

Pe drumul pana la Padina am incercat un pic sa alergam la coborari, sa ne incalzim. Totul parea perfect, dar la Padina am observat ca am ratat o mica scurtatura prin padure, pe unde ne-a cam depasit toata lumea. Asta e, urcusul spre Sinaia a mers perfect. De sus din platou, am ales sa mergem spre Valea Dorului direct peste deal, sa evitam traseul pe firul vaii. Nu imi dau seama exact, dar cred ca a meritat cat de cat. In schimb, la coborarea de la 2000 la 1400, am ales traseul turistic, banda rosie, prin padure, care a fost cam plin de balarii. Desi am taiat toate curbele spre Poiana Stanii, ne-am intalnit acolo cu echipe care erau in spatele nostru. In mod clar, pe drumul de vara ar fi fost mai rapid.

Pe urcusul spre Piatra Arsa, multe echipe deja dadeau semne de oboseala, iar noi le-am depasit cu incredere. M-am simtit perfect. La Piatra Arsa am aflat ca suntem pe locul 7.

Pe coborarea pe Jepii Mari, chiar la inceput, ne-a depasit in mare viteza echipa 18 mixt, nu inteleg de unde au aparut asa ca rachetele, dar se pare ca suntem pe 8. Am incercat sa mai scurtam din traseu, dar am nimerit pe un valcel secundar din Urlatoarea Mare, pe care l-am descatarat impreuna cu o alta echipa care facuse aceiasi prostie. Desi drumul a fost direct, am pierdut mult timp si i-am auzit pe ceilalti cum ne-o iau inainte pe poteca. Asta este, am luat decizia sa nu mai scurtam nimic, nu merita riscul.

In Busteni la CP, ne-a ajuns si echipa 10 (Kitty si George).

Prima proba de forta a fost Jepii Mici, pe care eram convins ca o sa scoatem un timp prost. Spre surprinderea noastra, in fix 2:00 h am ajuns la Cabana Caraiman. Un timp bun dat fiind efortul deja depus. Babele si Pestera inapoi in tabara au trecut repede. Ajunsi inapoi, am mancat repede ceva, ne-am schimbat si dupa o pauza de cam 30 de minute am taiat-o inspre Omu pe Ialomita, cu speranta sa prindem cat mai multa lumina pe Cerb. Am facut aproape 2 ore pana sus, destul de mult, fiind oarecm intarziati si de o ploaie cu grindina care ne-a prins in caldarea superioara (am pierdut ceva timp cu scosul hainelor de ploaie). Am ajuns insa inainte de ora 20, asa ca dupa ce am trecut prin punctul de control, am taiat-o direct pe Cerb sa prindem lumina macar pana in gura Priponului.

Pana aici concursul a fost minunat, pe fiecare bucata reusind sa scoatem cu cateva zeci de minute mai bine ca si in aproximarile de acasa. In schimb, pe ultimele serpentine inainte de gura Priponului, am simtit o durere fulgeratoare prin genunchiul stang. A trecut, iar dupa cateva minute a aparut din nou. Pana in fundul poienii, durerea pare ca s-a instalat definitiv. Practic, nu mai puteam calca pe piciorul respectiv la coborare, fiind nevoit sa ma folosesc de bete. Am luat asadar o pauza, ne-am montat frontalele, fiind deja noapte si am asteptat sa apara din urma o echipa, doi baieti de la Jandarmeria Sinaia, cu care am coborat pana in Gura Diham. Stiau si scurtatura, asa ca am avut noroc. Pe ultima bucata de coborare, genunchiul ma durea foarte tare. Am ajuns la Gura Diham la 22:45, dar nu mai puteam sa fac nici un pas. Tentatia unei nopti linistite a fost mare, asa ca ne-am cazat la cabana. Am mancat o salata delicioasa, am baut o bere, am facut un dus, dar nu puteam nici macar sa urc pana la etajul 2 la camera. Inainte de culcare, i-am spus Roxanei ca daca si dimineata e la fel, s-ar putea sa trebuiasca sa iau cea mai grea decizie, abandonul, dar asta doar daca nu ma pot misca deloc, daca nu, merg pana ma ia cu elicopterul. Am dat cu mult Lioton Gel pe picior si ne-am culcat cu gandul sa ne trezim la 4 sa plecam mai departe.

Dimineata, cand ceasul a sunat la 4, am luat cea mai proasta decizie, care avea sa ne coste scump. Am zis sa mai stam pana se face lumina, pe motivul ca ne e frica de ursi. De fapt, iti trebuie multa vointa sa parasesti asternuturile stiind ce urmeaza. Datorita acestei decizii proaste, am ajuns in Saua Batrana pe intuneric si am facut una din cele mai grele si prost marcate sectiuni in conditii deosebit de proaste, pierzand in plus inca cel putin 2 ore cautand traseul. Doua ore mai devreme, am fi facut portiunea pe lumina, urmand sa ne prinda noaptea mai incolo, unde drumul e evident. Asta e, experienta ne invata.

Mi-am pus o fasa elastica destul de proasta pe care o aveam, am mai dat o tura de gel pe genunchi si am plecat la 6:20. Pe urcarea spre Poiana Izvoarelor, genunchiul meu s-a comportat excelent si forma mea era maxima. Parca nici nu facusem cu o zi inainte jumatate din traseu. Din pacate, Roxana mergea foarte incet, spunand ca-i este rau. Am incercat sa o incurajez cat am putut, dar si-a revenit doar pe la Prepeleac. Totusi, nu am avut un ritm chiar prost, desi se putea mai bine. La Prepeleac am aflat ca suntem pe locul 9, fiind depasiti peste noapte de Kitty si George si inca o echipa, dar care se aflau la doar 10 minute in fata. Am luat-o usor in sus prin mizeria de poteca de pe Bucsoiu si am dat de ei si de echipa 1 feminin la inceputul zonei stancoase. Ei ajunsesera noaptea tarziu la Gura Diham si au dormit in frig afara. Imi parea rau, daca stiam le rezervam si lor o camera... Odihna noastra si-a spus cuvantul si am depasit incet toate echipele. Odata ajunsi pe Bucsoiu, am revazut deplorabila imagine cu saua care trebuie trecuta pana la Omu. Noi stiam de ea, dar ma gandeam cat de greu psihologic trebuie sa fie pentru cei care nu au mai facut traseul... Si am avut si o veste trista, pe coborarea in sa, durerea mea la picior a reaparut destul de acut. Si urma coborarea pe Ciubotea. Probabil decizia normala ar fi renuntarea, dar nu. Era prea devreme, aveam timp sa mergem oricat de incet. Am marcat punctul de control si am luat-o spre Ciubotea, traseu cotat cu 2 h de noi initial, dar care datorita problemei mele a devenit cea mai grea bucata din concurs. Am coborat cu greutate in saua Hornurilor si m-am relaxat pe urcarea pe Scara - se pare ca durerea e doar la coborare.

Am pornit in jos pe Ciubotea schiopatand. Nu cu mult mai jos, ne-a ajuns din urma un alt concurent, care ramasese fara coechipier la Pestera dar, chiar descalificat, a decis sa continue. I-am propus sa mearga cu noi, doar ca vom merge mai incet. A acceptat, asa ca de acolo am fost trei.

Coborarea e foarte abrupta si a fost destul de nasoala. Pe ultima bucata, un forestier inclinat, a fost de-a dreptul groaznica, pe bolovani piciorul parca se aseza mai bine. Dar mai aveam putin. Am facut pe coborare aproape 4 ore. Ma simteam vinovat si stiam ca altfel in 2 ore si ceva eram jos. Dar asta e, suntem o echipa si vrem sa terminam concursul asta.

Din punctul de control de jos din Bran, urma cea mai dificila psihologic urcare. Aproape 700 m de diferenta de nivel prin padure, pana in saua de unde se coboara la intrarea pe valea Gaura. Nu-i nimic, pe urcare merge mi-am zis. Insa nu a fost chiar asa, solicitat la coborare, piciorul meu a inceput sa protesteze si la urcare. Asa ca am fost nevoit la fiecare pas sa ma sprijin bine in ambele bete. Noul nostu coechipier, si el cu probleme la genunchi, avea la el un Fastum Gel cu care am mai ameliorat durerea, dar tot nu puteam sa calc pe picior. Am facut pana la intrarea pe Gaura peste 2:30 h, un timp imens. Ultima mare urcare, Gaura, a mers bine pentru ca are multe bucati de catarat unde te mai ajuti de maini. Mai greu a fost la iesirea de pe vale in Curmatura Hornurilor, dar gandul ca e ultima urcare grea a facut-o sa treaca. Trebuia sa ne grabim, era seara si ar fi fost bine sa prindem coborarea din saua Batrana pe lumina. Aveam toate sansele, era doar ora 20 si pana in Batrana se face cam o ora. Da, dar nu eu. Deja devenisem un handicapat, faceam pasi de 10 cm, as fi vrut sa ma filmeze cineva sa pot rade acum. Fiecare panta de iarba era un chin, nu atat ca durere, cat gandul ca pe acolo as fi putut alerga in mod normal de 5 ori mai repede. Asa ca am facut aproape 2 ore, iar la intrarea pe traseu era deja bezna. Am pus frontalele pe cap si am inceput sa cautam traseul. Haos total, gaseam semne, se pierdea, in jos se vedeau colti de stanca periculosi. Era una din bucatile pe care nu le stiam. Am apelat pentru prima data la un mic ajutor de la GPS - ne spune ca traseul e pe langa un perete de stanca, mai in stanga. Noi suntem pe iarba, la aproape 100 m distanta, si suntem pe marcaj... Nu inteleg nimic... O iau spre peretele de stanca si, surpriza, din nou marcaje... Sunt confuz, asa ca o luam in jos pe grohotis, unde poteca se contureaza cat de cat. Urma sa aflu ca pe versant exista doua variante de traseu. De unde era sa stiu? Lucrurile se linistesc in padure unde poteca devine evidenta, dar la iesirea in poienile de jos, lucrurile se complica. Vedem lumina C.P.-ului din Poiana Gutanului, ne indreptam spre ea, din cand in cand gasim si marcajul, dar la un moment dat lumina incepe sa ramana sus iar intre noi si ea apare o mare vale. E clar ca e o situatie care ziua s-ar rezolva instantaneu. Eu stiu ca mai jos e drumul cu Banda Rosie. Hotarasc sa coboram sa dam o incercare. Prindem o poteca nemarcata care o lua relativ in directia in care vazusem lumina, acum invizibila din cauza padurii. Poteca intr-adevar a trecut valea, a urcat pe celalalt versant si a dat fix la punctul nostru de control. Chinul mare s-a terminat, urma o urcare usoara in saua Strunga si coborarea la Padina, pe care o faceam eu cumva.

Totusi, pe poteca ce urca usor pe versant spre Strunga, lucrurile nu au mers chiar asa bine. Roxanei i s-a facut din nou rau si mergea foarte incet, iar colegul nostru incepuse sa aiba probleme cu moralul. Am incercat sa-i incurajez cat pot. Oricum nu mai aveam de ce sa tragem tare, terminam sigur si nu cred ca aveam cum sa fim depasiti, eram destul de in fata. Am facut 2 ore pe bucata asta, in care eu ma simteam chiar bine (e o bucata pe care am mai facut-o cu bicicleta, stiam ca pe jos nu e cine stie ce), dar coechipierii nu erau de acord cu mine... Traseul a fost picantizat de trecerea prin mijlocul unei stane.

In Saua Strunga, Roxana si-a mai revenit, dar fiind coborare din nou eu am fost pilonul slab. Am incercat si am reusit sa prindem poteca prin stanga ce ocoleste stana, marcajul trecand prin mijlocul ei. A inceput un mare stress, ursii de Padina. La un moment dat am vazut doi ochi in poteca si ceva cam de dimensiunea unui urs, asa ca ne-am speriat. Am facut zgomot, dar nu era impresionat. Am luat decizia sa ma apropiu cu frontala, fie ce-a fi, sa vad ce e. Nu mica ne-a fost mirarea cand am vazut ca era... o pereche de magarusi simpatici. Intamplarea ne-a mai ridicat moralul si, in durerile cu care deja ma obisnuisem, am coborat pe langa stana si pe traseul care taie curbele drumului pana la Padina. Ultima bucata, pe la 3 noaptea, a fost drumul Padina - Pestera, pe care am cantat si tipat tot timpul in speranta sa nu ne intalnim cu Mos Martin. Am ales drumul pe la Pestera Ialomitei, e mai scurt. Am ajuns la finish la 3:45, cu un mix de sentimente in suflet. Fericiti ca am terminat concursul, dar eu cel putin eram mahnit stiind ca daca piciorul meu era mai tare, poate ajungeam inapoi chiar pe lumina... Am adormit incercand sa gasesc o pozitie in care sa nu ma doara nimic dar n-am reusit. Dimineata, tabara parca era o reuniune de zombie, toata lumea schiopata si isi tragea picioarele. Premierea a coincis cu inceperea ploii, in momentul anuntarii locului 1 masculin declansandu-se si un tunet puternic, ca si un salut din partea naturii pentru cei care au reusit sa parcurga traseul in incredibilul timp de sub 24 de ore...

Astea sunt diploma si fisa de concurs cu timpii pe care i-am avut in fiecare punct de control:

Cam astea ar fi impresiile mele, se pare ca putem duce o astfel de lungime iar la anul strategia va fi cu totul alta. Inca un an de antrenamente serioase sper ca ne va permite, daca se va mai tine concursul in aceasta formula, sa prindem pe lumina intrarea in creasta Bucsoiului. Dar pana atunci ne asteapta un an intreg de noi aventuri si provocari...