Trail-(running) finding la Crovuri in Mehedinti

Trail-running finding e noul sport pe care l-am descoperit cu ocazia turei pe care am facut-o in Muntii Mehedinti. Ideea era sa facem, dupa track-ul facut de Alin si Gianina si pus pe Alpinet, o super tura: urcare pe Tasna, creasta Mehedintilor, crovurile si coborare inapoi in Cerna. Dupa alergarea pe traseul de la Hercules Marathon cu o zi inainte, eram oarecum rupti la picioare, dar eram in vana pentru un trail-running serios. Am plecat tarziu, pe la 12, ca deh, alergi 20 km imediat. Realitatea avea sa ne contrazica. Traseul l-am pus pe Runmap, cu specificarea autorilor initiali. El are cam 21 km, 1370 m diferenta de nivel pozitiva si arata asa:

Si acum povestea. Plini de incredere si de energie, plecam din nou de la Dumbrava, dar de data asta pe celalalt versant, cel stang, urcand cararea abrupta spre Tasna in alergare. 21 km ii vom rade in maxim 4 ore, ziceam noi.

Eu nu mai fusesem pe acolo, asa ca in momentul in care cararea stancoasa a iesit in peretii canionului, am fost impresionat de frumusetea locurilor. O atmosfera de Piatra Craiului, dar parca mai calda. Ce sa zic, minunat, chiar daca nu vreti sa parcurgeti vreodata tot traseul acesta, o plimbare de o ora-doua in sus si in jos pe Tasna trebuie sa faceti daca treceti pe acolo, e o crima sa o ratati.

Dupa vale, care se mai domoleste in partea superioara, traseul trece pe langa o moara de apa functionala, o stana ai carei ciobani au lasat anunturi pe traseu invitand turistii la o mamaliga cu branza (data viitoare vom onora invitatia) si, dupa un pic de padure, iese intr-o mare poiana inconjurata de versantii domoli dar stancosi si plini de lapiezuri a Mehedintiului calcaros. Traseul urmareste poiana in stanga si, la capatul ei, incepe o urcare abrupta prin padure, pe traseul cu banda rosie. 

Dupa o mica escalada pe un bolovan, traseul banda rosie continua pe o vale domoala prin padure. Toate bune si frumoase, dar track-ul nostru nu continua asa, ci o lua undeva aiurea in stanga prin hatasuri. Am incercat timp de vreo 2 ore sa gasim continuarea dupa track, dar de fiecare data mi s-a parut aiurea, ca nu putea sa fie pe acolo. Intr-o prima faza, GPS-ul imi si dadea o precizie de vreo 40 m, care nu ma ajuta deloc. Dar, dupa multe cautari si o resetare, precizia a crescut la 7 m si am hotarat sa o luam pe liniuta, orbeste, ca sigur dam de drumul bun. Am traversat o gramada de tufe si lastaris si, la un moment dat, am vazut o urma de poteca foarte veche si o banda rosie care abia se mai vedea pe un copac. Era clar, asta era traseul, dar era vechi. Probabil a fost retrasat pe altundeva (cum avea sa aflam mai incolo). Noi, incantati ca suntem pe drumul bun, am continuat urcarea prin padure, pe un picior, mereu cu ochii pe GPS, ba prin padure aiurea, ba pe urme vechi de carare si din cand in cand pe langa un marcaj antic. Alin cu siguranta stia bine traseul asta, de multi ani, cand a luat track-ul. 

Poteca aproape inexistenta iese din padure intr-o zona de jnepenis cu un peisaj superb, dupa care tine creasta principala prin alte lastarisuri pana se intersecteaza cu linia limitei rezervatiei, marcata cu patrat rosu, care la randul ei tine linia crestei. E destul de greu sa o tinem si noi, fiind multe crengi, urzici si spini, dar incercam sa o pastram cat mai bine. Dupa vreo 2 ore aproape de cand am ratacit traseul, ajungem pe creasta plina cu lapiezuri si golasa a Mehedintilor, de deasupra crovurilor, iar privelistea din fata ochilor ne face sa uitam de orice suparare. In fata noastra, majestuoase, ca niste terase, se intind poienile pline de lapiezuri, crovurile, pana sub Varful lui Stan care se vede in departare.

Dupa o sesiune de poze si fragute, incepem coborarea spre prima poiana, cu mici dureri de la febra musculara achizitionata cu o zi inainte. Crovurile sunt superbe, le-am luat la rand, intre ele sunt mici urcari si coborari, dar nimic greu. La un moment dat am dat de traseul cruce rosie parca, ce cobora in stanga spre valea Cernei. Eram obositi, dar track-ul nostru mergea inainte. Am zis ca sigur Alin a facut asa pentru ca mai e ceva de vazut, asa ca am ales sa continuam. A meritat, mai erau cateva poieni, pana chiar sub Varful lui Stan, de unde traseul face cale intoarsa si incepe sa coboare, sa se intalneasca cu crucea rosie.

Ei bine, de aici a inceput trail-finding, tura II. Incredibil, dupa ce coboara destul de bine, traseul incepe o lunga traversare prin niste fanate. In aceste fanate, buruienile atingeau aproape 2 m si nu era nici urma de vreo poteca. Practic mergeam orbeste cu iarba peste nivelul capului si cu ochii in GPS, pas cu pas. Cu betele, agitam iarba in fata, cu groaza ca in ea ar putea fi ascunsa vreo vipera pe care n-aveam nici o sansa sa o vad. In zonele umbrite, buruienile erau inlocuite cu urzici, la aceiasi dimensiune, care ne-au asigurat ca nu o sa mai facem reumatism niciodata. Apoi a urmat o sesiune de brusturi, printre ei fiind si o fantana ascunsa in care era sa pic ca n-aveam cum sa o vad. Brusturii de 2 m a trebuit pana la urma sa-i ocolesc, erau mult prea mari si urzicile mult prea multe.

Dupa vreo 2 ore de balaurit prin jungla asta, am jonctionat in sfarsit cu traseul celalalt, care era in stare perfecta, mult mai folosit de turisti, fiind mai scurt, ba ne-am si intalnit cu un cuplu care facuse acelasi traseu, dar mersesera pe banda rosie marcata in padure, care ocoleste din cate am inteles creasta prin spate si o traverseaza sa revina la crovuri.

A fost o experienta unica, contra timp, in care soarta ne-a demonstrat ca, si daca toate par ok, tot e mai bine sa pleci pe munte de dimineata, ca nu stii ce o sa se intample. Am ajuns totusi la drum pe la 19:30, destul de bine, si rupti total de picioare. Fara trail-running, doar cu trail-finding.

Am facut multe poze, ca parca nu ma mai puteam opri. Pe toate le-am pus pe Webshots.