Ich hatte einen Traum und andere warten - Otztaler Radmarathon 2011

Ich habe einen Traum - sloganul sub care de fix 30 de ani in Solden mii de ciclisti iau startul la unul dintre cele mai vechi concursuri de ciclism de amatori din lume: Otztaler Radmarathon - o cursa de 238 km si 5500 m diferenta de nivel, care trece 4 pasuri montane spre Italia si inapoi prin peisaje de vis si pe sub crestele albe cu ghetari ale Alpilor pentru a aduce concurentii victoriosi inapoi la Solden, unde visul lor de a termina una din cele mai temute curse se indeplineste.

(toate fotografiile mai putin ultima sunt cumparate de la Sportograf, fotografii oficiali ai concursului)

Visul meu a inceput oarecum in 2007, dupa ce am vazut aventura lui Ovidiu si a lui Maus (pe ei ii stiam) care au fost si au reusit sa termine traseul. Povestile lor m-au facut sa visez ca poate, odata, o sa fiu si eu in stare de asa ceva. Dar pe vremea aceea eram doar un MTB-ist modest care se lupta sa termine pe ultimul loc maratoanele putine de pe la noi la distanta lunga. Atunci am terminat primul meu maraton de 100 km, la Baia Mare, ajungand la sosire dupa ce aproape toata lumea plecase, dupa mai mult de 10 ore. In fine, 238 km pareau ireali, eu pe o cursiera parea tot ireal dar in sertarul meu de la servici cam de atunci se afla doua coli A4 tiparite color cu harta si profilul acestui traseu, pe care cand faceam ordine le regaseam si ma mai uitam la ele cu jind. Cam asa arata visul meu, comun cu cel al multor alte zeci de mii de ciclisti din intreaga lume:

Asa arata traseul. Plecarea din Solden, urmata de 32 km de coborare usoara pana in Oetz. Apoi prima catarare, de 18,5 km, cu 1200 m diferenta de nivel si panta maxima de 18%, pana in pasul Kuhtai, la 2020 m. Dupa 37 km de coborare abrupta si un pic de plat prin Innsbruck, urmeaza a doua catarare, pana in pasul Brenner, la 1377 m, care urca in 39 km o diferenta de nivel de 777 m (o catarare de mare viteza). Aici se trece in Italia si se coboara 19 km pana la inceputul urcarii pasului Jaufenpass, pe care in 15,5 km se urca 1130 m pana la altitudinea de 2090 m. Urmeaza o coborare lunga si abrupta de 22 km pana in oraselul italian St. Leonhard, unde este si marea incercare a concursului, o limita destul de dificila la ora 15:30. Apoi, urmeaza ultima si cea mai mare catarare, pasul Timmelsjoch, sau Passo Rombo in italiana, care urca o diferenta de nivel impresionanta de 1759 m in 28,7 km, ajungand in punctul cel mai inalt al traseului, la 2509 m. De aici, 29 km de coborare in mare viteza, cu o mica urcare de variatie pe la mijloc, incheie traseul unui concurs deosebit si duc concurentii la linia de finish din fata arenei sportive din Solden, pentru a-si primi aplauzele binemeritate de toti cei care ajung pana aici, la final.

Dar visul meu, el cum s-a petrecut?

Ora 04:30 si telefonul suna disperat in cortul din micutul si ieftinul camping Winkle, anuntandu-ne pe mine si pe Adi ca e timpul sa dam piept cu gerul de afara. Ger, pentru ca in ziua dinainte plouase non-stop iar mai sus de 1500 m ninsese si se depusese un strat frumos de zapada. Iesim din saci si fugim direct in sala de mese, unde un alt concurent austriac deja isi lua micul dejun. Mancam si noi repede niste cereale si ne imbracam cu tot ce avem de gand sa luam cu noi. Eu mi-a luat o bluza de corp de iarna, pe sub ea incalzitoarele, peste tricoul, la picioare sortul si incalzitoarele iar peste pantofi huse groase de neopren. Plus un buff pe cap. Mai aveam la mine si haina subtire de ploaie, dar am zis ca o iau doar pe coborare, daca e cazul. Manusile lungi de iarna erau pe maini, iar cele scurte in buzunar. Burdusit de haine, tot am avut un soc cand m-am pus pe bicicleta pentru a parcurge cei 7 km pana la Solden. La 5:30 am plecat spre start, incovoiati de frig. Termometrul de la benzinaria de pe drum arata 3 grade.

In Solden, agitatia era deja mare. Ne-am pus si noi la start, probabil erau deja 1500-2000 de oameni in fata. O multime impresionanta de aproape 5000 de norocosi tremurau de frig in asteptarea startului izbavitor. Norocosi pentru ca la acest concurs nu ajunge cine vrea, ci doar cei care ies castigatori la o tragere la sorti, la care anul acesta au participat 24.000 de persoane. Eu si Adi am fost singurii romani care am avut aceasta onoare, din cei peste 20 care ar fi vrut sa vina anul acesta. Timpul trecea si eu ma gandeam cat de norocos sunt ca ma aflu acolo.

La 6:45 fix probabil s-a dat in fata startul. Dupa cateva minute am inceput sa ne miscam si noi, intai pe langa bicicleta, apoi incet ne-am urcat in sa si i-am dat la vale prin frigul ingrozitor, dar pe care emotia si sentimentul de grup ma facea sa nu-l mai simt asa de rau. Asa a aratat startul, undeva in fata:

Pe coborare. trec pe langa camping unde Roxana incearca sa-mi faca poze, dar n-a iesit nimic. Ne miscam prea repede si era inca prea intuneric. Apoi drumul continua. Mainile imi sunt inghetate. Pe langa mine trec concurenti ca nebunii. Pompierii au iesit in strada si au pus masinile cu girofarul pornit in fata scuar-urilor din mijlocul drumului, sa nu intre nimeni in ele. O ceata joasa lasa sa se intrevada soarele pe care-l asteptam cu totii cu nerabdare. Am ajuns in Oetz dupa 42,27 minute, pe un modest loc 2575. Dar urma prima catarare, unde ma simt si eu mai bine. Lumea isi abandona in sant hainele groase, noi nu prea ne permitem luxul asta....

Urcarea pe Kuhtai nu a fost chiar asa de usoara. Fiind la inceput, eu inca nu ma simteam in largul meu. Totusi, am ajuns in varf la 2:07:18 h de la start pe locul 2072. Am castigat pe urcare peste 500 de locuri. Nu e rau. Totusi, in clasamentul pe catararea asta am iesit doar pe locul 2018, semn clar ca nu eram "in parametrii". Am avut o viteza medie de 12,23 km/h.

A urmat primul punct de alimentare, cu mare aglomeratie. M-am uitat ce aveau si am ramas fixat pe banner-ul unde scria Souppe. Am baut trei pahare mari de supa fierbinte care m-au pus pe picioare imediat, plus cateva sandvis-uri cu cascaval si niste prajituri de casa. Ultimele am inteles ca erau facute de femeile din zona, pentru concurenti si tot concurul am mancat doar din acestea, ignorand tot felul de batoane din comert. Au fost delicioase. Dar n-am zabovit mult, pentru ca eu stiu deja ca in punctele de alimentare se pierde cel mai mult timp intr-un concurs.

Coborarea avea sa ma socheze efectiv. In timp ce eu am avut viteze mereu peste 60 km/h si uneori de peste 80, TOTI concurentii treceau pe langa mine de parca stateam pe loc. De la tineri musculosi, pana la mosi si babe de peste 60 de ani, treceau pe langa mine si se faceau mici in zare. Practic, pe prima coborare n-am depasit pe nimeni si am pierdut aproape 300 de locuri. Era atat de frig incat pe ultima bucata nu imi mai simteam degetele de la mana, trageam instinctiv de manete cu speranta ca degetele mele franeaza, dar nu mai simteam nimic.

Ajuns in zona mai de plat de la Innsbruck, am avut o revenire de forma si am inceput sa depasesc. Am nimerit intr-un pluton care mergea cu 35 km/h iar eu simteam ca pot mai mult. Am iesit si am accelerat undeva peste 40, in ideea sa prind un pluton ceva mai in fata. M-am concentrat la pedalat, cam cu 40, viteza mai scadea pe mici urcari si sarea de 50 pe mici coborari. Dupa cateva minute, am observat ca in spatele meu se facuse un pluton pe care eu il duceam la trena. Super sentiment sa stii ca in spatele tau stau o gramada de nemti, austrieci si italieni care se bazeaza pe tine. Dar na, domnia nu poate sa dureze mult, asa ca dupa ceva km m-am bagat in spatele unora ce mergeau mai incet si am scapat de "coada". Oricum, incepea urcarea spre Brenner.

Acest al doilea pas mi s-a parut interminabil. O urcare de aproape 40 km cu o panta mica, de 4-5%, care parca nu se mai termina. Mie nu imi plac genul asta de urcari. Din 5 in 5 minute ma uitam pe ciclocomputer sa vad cati km mai sunt. Drumul urca pe niste curbe usoare. In schimb, deosebit a fost faptul ca se urca intr-un mare pluton, de peste 300 de ciclisti as aproxima. Se urca tare, in foaie mare, iar media mea a fost de 27,35 km/h. Am ajuns in pas la punctul de alimentare si trecerea in Italia la 4:28:52 h de la start, pe locul 2318. Am castigat pe urcare 45 de locuri. De asteptat, in clasamentul catararii am fost pe un destul de slab loc 2323.

Dupa o realimentare cu obisnuitele prajituri de casa si dupa ce mi-a umplut cineva bidonul cu ce aveam sa descopar mai incolo ca era o gretoasa combinatie de Red-Bull cu apa (noroc ca mai luasem o sticla de jumate cu apa in buzunarul din spate), mi-am dat drumul la vale. Coborarea a fost la fel de lina ca si urcarea, am fost depasit de 38 de ciclisti si am ajuns la baza urcarii urmatoare pe locul 2356.

Strategia cu o apa la jumate dusa pe coborare a fost buna si am baut-o la inceputul urcarii. Jaufenpass incepe prin padure, e un drum ingust, nu prea umblat din cate imi dau seama. Ma simteam mai bine, dar se facuse deja cald iar eu eram inca in echipamentul complet de la start. Am urcat ceva mai vesel. Spre varf, m-am oprit si mi-am dat jos protectiile de pe pantofi, ma ardea talpa. Punctul de alimentare era amplasat inainte de pas cu vreo-un km, asa ca timpul lui a intrat in calculul catararii. A venit la fix, ca n-am putut sa beau mizeria de Red-Bull diluat si imi era foarte sete. Oricum, am mai castigat aproape 250 de locuri, am avut o medie de 14,76 cu tot cu oprirea la alimentare si am ajuns sus pe locul 2110. Pe clasamentul catararii in schimb, lucrurile incepeau sa stea mult mai bine: locul 1651. Se vede ca am ajuns acolo unde ma simt eu mai bine, in jumatatea a doua a cursei.

Coborarea in St. Leonhard a fost ceva mai sparta ca si restul si ma simteam ca si in Romania. Si parca ma si obisnuisem cu viteza. Astfel, am pierdut doar 17 locuri, am si reusit sa depasesc cativa concurenti. Oricum, am ajuns in St. Leonhard la ora 13:56. Limita acolo era ora 15:30. O ora jumate nu e mult, limita e destul de stransa. M-am oprit si mi-am dat jos toate hainele de pe mine, ramanand in maneca scurta si pantaloni scurti. Am pus si I-Pod-ul in functiune. Urma marea urcare pe Timmelsjoch. Am plecat la deal pe locul 2093, vesel si cu zambetul pe buze, in ritmuri de Metallica si Sepultura.

Prima parte a urcarii nu e foarte grea, dar urmeaza repede o serie de serpentine destul de inclinate. Am fost destul de surprins sa vad oameni distrusi stand pe margine, altii impingand la biciclete. Eu m-am simtit minunat. Imi amintesc ca depaseam mai mereu. Mai pedalam in picioare, sa evit crampele (care oricum nu le-am avut). Doar ca se facuse cald, vreo 30 de grade si imi era sete. Speram sa apara pe undeva un izvor. Am vazut unul si m-am oprit, dar era secat. Mi-a parut rau de timpul pierdut. Am mai tras pana la punctul de alimentare situat pe la jumatatea urcarii. Am dat pe gat niste suc si am pus apa repede in bidon. Lumea statea la coada la masaj. Dar urma cea mai frumoasa parte, zona de peste 2000 m, cu niste serpentine de vis si un peisaj care te facea sa uiti de orice neajunsuri, dar totusi cu pante de 12-14% care nu puteau fi ignorate. Curba dupa curba, ma simteam din ce in ce mai minunat. Pedalam in picioare, in forta, mai puneam pinionul de 27 sa ma mai relaxez... Am luat un gel cand am vazut ultimul punct de hidratare si in dreptul lui am dat pe gat o apa. Inca o curba, inca una si am ajuns la tunelul 18 (pe catarare au fost multe tuneluri), cel mai lung, pana la care fusesem cu cateva zile in urma. De acolo, imediat am ajuns in pas. A fost cea mai buna bucata din concurs pentru mine, dupa cum ma si asteptam de fapt. Am ajuns in varf la 9:33:26 h de la start, pe locul 1835. Am urcat cu o medie de 12,55 km/h, dar care include si oprirea la 2 puncte de alimentare, iar in clasamentul urcarii am fost pe locul 1402, cea mai buna clasare a mea din concurs, cu un timp de 2:30:02, incluzand si opririle. Am castigat pe urcare peste 250 de locuri.

In varf, am ajuns incalzit si transpirat, asa ca mi-am luat haina de ploaie pe mine si mi-am dat drumul la vale pe cea mai rapida bucata din concurs. Aici e celebra linie dreapta unde se bat recordurile personale de viteza si unde organizatorii au instalat un radar. Pe mine m-au inregistrat cu 84,1 km/h, dar eram cu franele apasate. Din cate stiu, cei care au tupeu si stau aerodinamic ating peste 120 km/h. Cand mai fusesem cu cateva zile inainte, scosesem 87,7 pe ciclocomputer, cu un vant usor din spate, deci sa zicem ca nu a fost recordul meu personal.

A urmat vreo 2 km de urcare, in total 220 m in altitudine, dupa care drumul cobora hotarat spre final. In febra finish-ului, lumea ii dadea in draci la vale si iar au inceput sa ma depaseasca. Am pierdut pana in Solden cateva zeci de locuri. Chiar pe final ma ajunsese un pluton si m-a depasit. M-a surprins ca pe final am sprintat si i-am depasit eu. Parca erau buni doar sa-si dea drumul la vale, dar nu mai aveau energie de pedalat. Am trecut linia de sosire dupa 10:13:39,4 h, pe locul 1926 la general, 1870 la masculin si 500 la categoria mea de varsta. Apoi, alaturi de Adi, care a reusit un rezultat fenomenal de 8:22:23 h si un incredibil loc 254. Amandoi ne-am luat tricourile de finisheri si ne-am bucurat, fiecare de reusita lui proprie:

Poate unii vor spune ca rezultatul meu e un loc prost (unii chiar mi-au spus asta), dar pentru mine a insemnat mult. Dupa jumatate de an de dat pe cursiera m-am dus sa ma alerg cu spuma ciclismului european si sa-mi vad cu ochii visul din sertar si am reusit. Am reusit si sa fiu in prima jumatate a clasamentului. Ciclismul e unul din sporturile care se pot practica toata viata, iar intentia mea e exact asta. Sa particip si la editia 80 a maratonului, sa ma bucur de natura si de sport toata viata. Nu sunt gata sa imi asum riscuri, nu am de ce. Nu sunt innebunit sa-i bat pe unul si pe altul. Cel putin nu pe coborare, unde o mica greseala te poate trimite sa infunzi spitalele luni de zile. Cu siguranta voi reveni la Solden, la maraton si voi avea un punct de plecare, niste rezultate cu care sa ma compar. Cu siguranta voi reusi timpi mai buni si pe coborare, dar pe urcari sper ca imbunatatirile vor fi substantiale. Mi se pare fantastic ca ni se ofera date complete de timpi si clasificari pe fiecare catarare, imi vor fi de mare folos in viitor pentru a-mi analiza progresul. Si poate, cu anii, trecand la categorii superioare de varsta, voi reusi sa fac lumea sa fie mai mandra de rezultatele mele. Asa arata ele in versiune completa.

Imi pare rau si de cei ce nu au reusit sa ajunga la acest concurs. Stiu cu siguranta ca nu sunt eu cel care merita onoarea, ca sunt sute si mii de ciclisti romani poate mai buni ca mine si care ar merita asta. Din pacate, o parte din ei nici macar nu-si incearca norocul si, sincer, nu stiu ce pierd. Experienta unica de a fi parte din ceva atat de grandios, de a realiza un vis la care viseaza ciclisti mai multi decat e populatia unui oras de pe la noi, amintirile dar mai ales impulsul de a deveni si mai bun pe care ti le ofera o astfel de experienta sunt nepretuite. Otztaler Radmarathon, dar si alte concursuri care sper ca vor urma, Maratona dles Dolomites, Les Marmottes si, unul din cele mai mari vise ale mele, Peak Break, toate sunt niste incununari si finalitati deosebite ale antrenamentului si sudorii curse pe intervalele si sprinturile din jurul orasului sau pe serpentinele, asa cum sunt ele, alte Transfagarasanului si ale Transalpinei. Finalitate care cred ca multor ciclisti de la noi le cam lipseste.

Asa ca, mari concursuri ale Europei, asteptati-ma si pe mine ca ma indrept spre voi:

Maratona dles Dolomites (138 km/4190 m)
Les Marmottes (174 km/5000 m)
si mai ales Peak Break  (1000 km/18.000 m/7 etape)

Planuri concrete de viitor? La anu' o sa candidez pentru Dolomiti, daca nu iese ma duc la Marmottes. Iar peste 2 ani cred ca voi fi suficient de pregatit sa atac Peak Break-ul. Dar pana atunci, drumurile si cararile tarii ma asteapta sa mai tocesc multe seturi de cauciucuri si pinioane. Pentru ca sportul asa trebuie sa fie, ca un drog: sa nu te poti lasa niciodata si sa te insoteasca pana la final.

Va doresc tuturor o viata si o cariera sportiva lunga si ani frumosi in care sa va indepliniti toate visele pe care le tineti in sertarul vostru de acasa!