Cupa Emmedue - cupa ciclistilor desavarsiti

Ciclismul e un sport minunat, care ofera satisfactii deosebite, de la inaltimile muntilor, coborari extreme pe bolovani, urcari pe pante pline de radacini, recompense ale MTB-istului impatimit, pana la vajaitul vantului in urechi in timp ce rotile inguste ale cursierei ruleaza cu viteze rezervate in mod obisnuit vehiculelor motorizate, suieratul cauciucului pe asfaltul serpentinelor sub apasarea cu toata greutatea in pedale pentru a invinge panta cu doua cifre sau adrenalina din vene cand bicicleta vireaza inclinata in coborare intr-un ac de par, cu unice puncte de echilibru infimele cauciucuri, senzatii traite de ciclistul de sosea.

Desi marea majoritate au ales una din cele doua cai ale ciclismului, un numar destul de restrans de ciclisti desavarsiti le iubesc pe ambele si incearca sa le practice la un nivel de performanta cat mai ridicat. Pentru ei, sau mai bine zis pentru noi, fiindca de ceva vreme ma numar printre acestia, Cupa Emmedue este competitia desavarsita. Cea in care ne putem masura fortele in doua probe cu adevarat provocatoare: o cursa de 100 km de sosea, cu catarari criminale si coborari ametitoare prin sate pitoresti si podgorii nesfarsite, dar si o cursa de 65 km de MTB care dezvaluie partea intima a zonei, drumuri si poteci care urca si coboara dealurile, brazdeaza padurile si aceleasi nesfarsite podgorii, dand o imagine desavarsita a unor locuri deosebite cu oameni frumosi si primitori.

Prima zi, cursa de sosea, a adus la start la cele doua distante, 50 si 100 km, un pic sub 300 de ciclisti, care nu s-au speriat de prognoza de ploaie si bine au facut. Sutele de cursiere inghesuite la linia de start si calaretii lor viu colorati inviorau o dimineata posomorata printre sondele de petrol de langa Crama Seciu, oferind o imagine parca rupta de undeva din Alpi sau Dolomiti. Este prima noastra cursa serioasa de amatori pe sosea. Si ce cursa! Crama, cu drumul ei proaspat asfaltat, a lansat plutonul fruntas cu viteze de peste 70 km/h intr-o cursa nebuna. Varbila, un mic delusor, mai fioros la intoarcere, ne-a adus aminte ca vin si catararile, desi n-a fost nevoie de foaia mica de la angrenaj. Ma gandesc ca primii nici nu l-au simtit. Apoi, dupa un pic de sosea valurita, au urmat Malu Rosu si Calugareni, doua catarari care ar face cinste oricarui concurs de anvergura din lume. urcarea de la Malu Rosu, pe ultima bucata proaspat asfaltata, in febra si ameteala efortului, ma facea sa ma transpun imaginar intr-o tara gen Elvetia sau Austria, fara nici o exagerare. Calugareni e chiar mai frumoasa, pacat ca asfaltul lasa de dorit, dar cine stie, se asfalteaza mult in ultima vreme, nu m-as mira intr-o zi sa o regasesc asfaltata ca-n palma. Dar si asa, asfaltul prost da un iz mai rustic experientei iar tremuratul ghidonului te face sa te visezi undeva intre Paris si Roubaix. Cand energiile sunt pe sfarsite, vine Varbila in sens invers, o bucata mica dar care se apropie ametitor de mult de bariera psihologica de 20%. Odata trecuta si aceasta provocare, mai ramane urcarea inapoi la Seciu, si ea frumoasa, cu bucati peste 10% si cu asfalt de zile mari. Cred ca am trecut cu totii linia de final fericiti si epuizati, epuizand si ultima farama de energie pentru un sprint final, pentru multi fara adversar, doar asa, sa mai furi pe final cateva secunde. Apoi, dand pe gat cateva pahare mari de energizant, observi pe ciclocomputer viteza medie de aproape 30, pentru multi chiar peste 30 km/h si iti dai seama ca a fost o zi in care tu si bicicleta ta credincioasa ati dat tot ce ati fost voi in stare. Locul 10, 20, 50, 70 sau 100 de pe clasament nu mai conteaza asa mult, ai castigat inca o batalie cu tine in care ai iesit invingator...

Dar lucrurile nu sunt asa simple. Daca pentru cei mai multi urmeaza o zi de stat pe canapea si reincarcat rezervele de energie, pentru tine, ciclistul desavarsit, nu e asa. Seara, mananci o portie mare de spaghete, iti masezi muschii care parca vor sa ia foc si adormi privind cu coada ochiului MTB-ul sprijinit de perete, pregatit, reglat si uns. Maine el va fi prietenul tau cel mai de nadejde. Pentru ca, dis-de-dimineata, cand alti invingatori ai zilei de ieri inca sunt in lumea viselor, tu si cu colegii tai va veti alinia, in ploaie si noroi, pentru startul unei noi zile de concurs. Si nu una usoara. Ploile torentiale din ultimele zile fac ca noroiul si apa sa balteasca in orice colt. Se anunta o zi criminala, se va merge la supravietuire. Cei "batrani" stiu deja asta... Si desi entuziasmul unui start in viteza pe asfalt creste energia generala, ea se diminueaza cand roata ia primul contact cu noroiul. Spatele derapeaza, pe bucatile mai abrupte pedalezi in gol cautand cateva fire de iarba care sa ofere aderenta necesara sa mai inaintezi cativa metri, pe coborare bicicleta brusc incepe sa o ia pe unde vrea ea, rotile derapeaza in lateral si tu mereu trebuie sa pedalezi sa redresezi situatia. Apoi, cand toate astea te-au epuizat deja si n-au trecut nici 20 km, apare inamicul numarul 1. Argila, cea care se lipeste de roti, le ingroasa, se transfera pe lant de unde e transportata in rotitele deraiorului. Acesta se blocheaza si se da peste cap. Pentru multi asa se termina un astfel de concurs, urechea de la cadru se rupe. Dar piciorul antrenat trebuie sa sesizeze blocajul si sa nu forteze. Pac, iar s-a blocat transmisia. Sari jos de pe bicicleta, impingi cu disperare pana la un loc mai plat, dai cateva pedale in gol sa se deblocheze si o iei de la inceput. Asta pana cand rotile umplute de argila, pietris si chiar lemne se blocheaza iremediabil in furci. Asta e momentul in care iei bicicleta in spinare, bicicleta care are acum peste 30 kg si alergi cu ea pana in varful dealului sperand la o balta, un paraias sau macar o coborare pe iarba uda. Fara nici o speranta, razbesti pana la urma. Vanezi fiecare balta si nu o ratezi, sa mai curete cate putin. Fiecare metru prin apa se simte la pedale, bicicleta merge din ce in ce mai usor. Apoi, cand s-a curatat, vine iar argila si povestea se reia de la inceput. Apoi, cand vezi deja dublu de oboseala, apare in fata punctul de alimentare, plin cu bunatati. Dar acolo creierul nu mai vede ciocolata si bananele, el este atras de un alt obiect mult mai dezirabil in acel moment: un furtun cu apa! Suntem salvati! Evident, pana la urmatorul noroi. Ultima bucata de asfalt pana la final vine ca o izbavire. Pedaland ca nebunul, probabil cu peste 30 km/h, singura idee ce-mi trece incontinuu prin cap este "Bine ca n-am facut prin noroiul ala si o pana". Trec linia de sosire invingator intr-o lupta aproape nedreapta, dar fericit. S-a terminat o lupta, ne pregatim deja pentru urmatoarea. Dar, din pacate, aceasta va fi singura in care voi avea ocazia anul asta sa lupt cot la cot cu ambele mele prietene bune, cursiera albastra si montaniarda verde....