Etapa 1 - Le Vaujany - 173 km/3850 m
Daca ultimele 2 zile inainte de concurs au stat sub semnul caniculei si orice tura a insemnat transpiratie si insolatie, plus bagat apa la greu, in noaptea dinaintea concursului a inceput vremea proasta, cu furtuna si ploaie. In dimineata startului, totul era ud si ploua usor. Cursiera pe ploaie nu e din favoritele mele, atat din cauza uzurii accentuate pe coborari cat si datorita aderentei precare. Dar na, cum da Dumnezeu, asa ca m-am aliniat la start cu un numar destul de mic de concurenti, in jur de 5-600.
Traseul a inceput cu o lunga coborare de 2-3 % unde s-a pedalat la greu si s-a mers in plutoane, de diferite viteze. Am schimbat si eu cateva plutoane, ma mai tineam de cate unul pana nu mai puteam, mai trageam pe dreapta si-l luam pe urmatorul, fals-plat-ul nu e febletea mea, nici in sus nici in jos. Am ajuns asa la inceputul primei catarari, Alpe du Grand Serre, cu 1000 m de urcat. Cum deja pedalasem de vreo 30 km, incalzirea a fost facuta, asa ca urcarea n-a mers prost. Doar ca ploaia continua, iar pe ultimii 2 km am intrat intr-un nor, asa ca nici nu se mai vedea mai nimic. Sus am tras foita pe mine si mi-am dat drumul timid pe coborare. Nu reusesc sa stau linistit pe coborare pe ploaie, nu pot sa fortez, mi-e foarte frica. Bine, nici pe uscat nu sunt eu mare talent, dar acolo am cam capatat incredere. Nu prea depasesc pe asfaltul ud 30-40 km/h, cate un 50 cand e linie dreapta. Apoi, dupa ceva urcari si coborari prin niste sate superbe, a urmat Col d'Ornon, o alta urcare de 3-4 %, vreo 600 m, exact cum nu imi place. Mi-am revenit pe ultimii 3 km unde in sfarsit am dat de niste bucati de 8-10 % si mi-a revenit moralul. Apoi iar coborare, dar cu prapastia in dreapta. Asfaltul se uscase un pic, dar pe la jumatate a inceput iar ploaia, cu picuri mari, care te loveau brutal peste fata.
Am ajuns in Allemont si am terminat prima bucla a concursului. Ce sa zic, a fost frumoasa ca peisaj, dar ca si ciclism nu m-a dat pe spate, pante mici si rulaje la viteze mari, aproape nimic interesant pe aproape trei sferturi de traseu. In schimb, a doua bucla nu e la fel. Se urca in Alpe d'Huez prin spate, prin Village Reculas, o urcare destul de tare care iese in satul Huez, de unde mai e o treime din catararea clasica pana in statiune. Aici am inceput sa depasesc. Dar nu pentru mult timp, pentru ca din Alpe d'Huez a urmat coborarea prin Col du Sarenne, un drum ciobanesc, dupa cum scrie si pe panouri, cu un asfalt dubios, plin de pietris si de gropi. Dupa experienta de pe Transfagarasan cand mi-am taiat ambele cauciucuri in niste bolovani, am incercat sa merg pe ideea de a proteja cat pot rotile, pentru ca nu aveam nici un interes sa raman pe-acolo cu probleme tehnice, chit ca era si foarte frig. Am pierdut ceva timp, dar am terminat cu bine. Drumul se imbunatateste dupa cativa km, asa ca am continuat coborarea, tot in regim de "avarie" datorita ploii, pana in Bourg d'Oisans si Allemont. De aici a urmat finalul, cei 6 km de catarare cu bucati de 10-12 % pana in Vaujany. Aici e lumea mea, finalele dure, asa ca i-am dat maxim, pe ultima suta de metri am mers tare de tot si am trecut linia de sosire, tot pe ploaie cum plecasem. Ca si rezultat nu sunt impresionat, un loc 338 din 475 la general, dar sunt multumit deoarece a fost un concurs mai elitist, nu unul de masa, unde si valoarea ciclistilor este mult mai buna. Plus ca nu sunt obisnuit cu soseaua uda, pe la noi evitam sa mergem asa, fiindca se face praf bicicleta, nu ca in Franta unde dupa 8 ore pe ploaie bicicleta e la fel de curata, iar la franare nu se aude nici un scrasnet, nu exista nisipul care se pune pe saboti la noi.
Cateva poze de la concurs, in varianta mica si cu raster (cele mari costa 22 de euro bucata si inca nu am cumparat niciuna):
Etapa 2 - Prix des Rousses - 40 km/1600 m
Intre timp, vremea si-a revenit, ba chiar s-a imbunatatit, fiind soare, dar cu vreo 25 de grade. Prix des Rousses e un fel de contratimp pe langa Vaujany, folosind aceleasi numere de concurs si cip-uri. Chiar si numarul de concurenti a fost cam acelasi, desi cu siguranta unii au fost noi, specialisti pe distante mai mici. Traseul urca Alpe d'Huez pe varianta clasica, apoi coboara prin spate prin Villard Reculas pana la lac in Allemont de unde urca dificila catarare din Vaujany pana in centru, sau asa credeam noi.
La start in Bourg d'Oisans a venit si Han, sa alerge fara numar. Pe urcarea mitica i-am dat blana cat am putut. O faceam pentru prima data, n-am mai intrat pe ea in zilele dinainte, stiind ca o sa o parcurg de 3 ori in concurs. Am profitat de bucatile mai putin abrupte sa mai accelerez, am mers bine zic eu si am intrat in statiune sus in mai putin de o ora, ajungand in capatul catararii la putin sub o ora si 10 minute. Nu m-am oprit, desi era un punct de alimentare. Am preferat sa ii dau blana la vale. Am mai depasit cativa pe semi-platul pana in Villard Reculas, de unde incepea coborarea mare. Pe coborare, am ramas surprins ca nu m-a depasit nimeni. Ma bucuram teribil de asta, dar cand mai erau vreo 2 curbe pana jos, a trecut pe langa mine un pluton de vreo 20.
A urmat platul de langa lac si urcarea foarte grea din Vaujany, dar pe care deja o stiam. Am mers tare, dar rezervat, iar cand stiam eu ca mai sunt vreo 500 m pana la final, am schimbat vreo 2 pinioane, m-am ridicat in picioare si am sprintat, depasind destul demulta lume. Dar in centru, teapa - nici un finish. Am continuat, nu mai aveam aer, pana am iesit din oras. Apoi am intrat intr-un sat, am iesit si din acela. Ma si gandeam ca astia au pus finalul in Col du Sabot. Nu mai aveam forta de nici o pedala dupa sprintul mult mai lung decat anticipasem, dar nici nu doream sa o las mai moale. Salvarea a venit intr-o mare parcare, unde am trecut pe sub linia de final cu ochii bulbucati cat cepele. Ma astepta Han care terminase si el de cateva minute. Am facut 2:17:10 si, spre surprinderea mea, am reusit o clasare mai buna decat la distanta lunga: fix pe locul 200 din 446 de concurenti, peste jumatatea clasamentului.
Cum 40 km nu e destul pentru o zi, am urcat cu Han si restul de vreo 12 km pana in Col du Sabot, unul din cele mai salbatice drumuri asfaltate pe care le-am vazut, iar la intoarcere, din Vaujany, inca vreo 12 km de urcare cu 8-10% pana la Table d'Orientation, o belvedere de unde se vad toti muntii din zona, cu panouri explicative. Ce mai, ne-am intors la corturi muci si am dat iama direct la borcanele cu Recovery Shake.
Si doua poze si cu Han, din Col du Sabot si de la Table d'Orientation:
Etapa 3 - La Marmotte - 174 km/5180 m
La Marmotte este unul din vechile concursuri de amatori din Europa, care aduna in fiecare an mii de entuziasti. Nu stiu exact datele, dar ca numar de participanti s-ar putea sa fie cel mai mare. La start se aduna minim 7000 de ciclisti, fara a mai pune la socoteala concursul Mi-Marmotte, pe ultima jumatate de traseu, care pleaca din Valloire, dar si plimbarea cicloturistica Marmotte in 2 zile, pentru cei mai putin pregatiti. In total, peste 10.000 de oameni parcurg in acest sfarsit de saptamana soselele din jurul masivului Grandes Rousses.Nici traseul nu e usor. Dupa startul din Bourg d'Oisans, se inlantuie trecatori montane legendare: Col du Glandon, Col du Telegraphe, Col du Galibier, Col du Lautaret si pe final legendarul Alpe d'Huez. Toate insumeaza peste 5000 m de diferenta de nivel, dupa unele documentatii valoarea fiind de 5180.Datorita numarului imens de participanti, startul se da in valuri, intre ora 7 si 8 dimineata. Norocos cum sunt, pe straduta pe care m-am aliniat am prins ultimul val. Ca timp nu conteaza, se da timpul real, de cand ai trecut pe la start, dar in final cand te bate in cap soarele amiezii, conteaza sa fi terminat cu o ora mai repede.Am plecat deci pe la 7:50. Urcarea pe Col du Glandon o credeam mai usoara, data fiind lungimea ei si diferenta de nivel, dar nu a fost asa: ea contine si niste coborari, din care doua destul de lungi, de unde reiese panta mare, de peste 10% zic eu pe cateva bucati si o diferenta de nivel mult mai mare decat e la prima vedere. Treaba a mers bine, aglomeratie mare. Dupa ce am tras cu coada ochiului spre Col du Croix de Fer, care e foarte aproape de Glandon, am ajuns in varf unde punctul de alimentare era inimaginabil de aglomerat, asa ca am decis sa nu ma opresc. Am inceput coborarea spre Saint Jean de Maurienne, coborare care e foarte periculoasa si abrupta. De cativa ani, tehnologia cu cip-uri facand acest lucru posibil, organizatorii au neutralizat aceasta coborare, pentru a evita accidentele, astfel pentru fiecare concurent timpul de concurs se opreste in varf si se porneste din nou la baza, in Saint Marie de Cuines. Asa ca i-am dat la vale cat sa ma simt bine. Unii cred ca nu au inteles treaba si coborau ca nebunii, business-ul lor. Dar si eu am fost prost cu capul. Nu m-a dus cerebelul ca as putea sa ma opresc sa ma odihnesc 10-15 minute inainte de covorasul care repornea cronometrul si mi-am dat seama de asta fix cand treceam peste el...Din Saint-Jean de Maurienne incepe urcarea care, cu o mica intrerupere in Valloire, se va opri doar sus in Galibier la 2645 m. In total sunt peste 2200 m diferenta de nivel cam dintr-o bucata. Pana in Saint-Michel de Maurienne, urcarea e pe un drum national destul de aglomerat, cu o panta de 2-4%, unde am incercat sa ma tin in pluton. Apoi, panta se agraveaza si incepe urcarea in Col du Telegraphe, unde inca ma simteam bine. Inca nu trecuse racoarea diminetii. Urcarea nu e usoara, dar se vad mai tot timpul antenele din varf. Am strabatut-o moderat, stiind ca e de-abia inceputul.Mica bucata de coborare in Valloire nu mi-a luat mai mult de cateva minute. Apoi, a inceput maretul Galibier, primii km destui de abrupti fiind chiar prin statiune. La iesirea din localitate m-am oprit la punctul de alimentare vreo 5 minute sa savurez o bagheta cu branza mucegaita si salam uscat, niste prajituri si alte bunatati locale cu care ne incantau organizatorii. Apoi am plecat sa iau Galibier-ul in piept... Prima jumatate e cam dreapta, fara curbe si urca constant cu 7-8%. Apoi, de la niste cabane, incep serpentinele iar panta se inaspreste. Doar pe ultimii 5 km se vede varful inca inzapezit al trecatorii. Totusi, cei 2200 m si-au spus cuvantul si am cam cedat fizic la vreo 2-3 km de varf, astfel incat am facut ceva ce nu-mi sta in fire: m-am asezat pe un bolovan sa-mi revin vreo 2 minute. Am dat pe gat un magneziu lichid si un gel si mi-am facut curaj sa atac ultima bucata. Ultimul km este foarte abrupt, cred ca bate peste 14-15%. Sus ne astepta inca un punct de alimentare, organizat de armata, cu aceieasi bune branza, bagheta si salam. Cred ca am stat minim 5 minute si aici.Apoi urmeaza marea coborare: aproape 2000 m de diferenta de nivel, cu bucati de urcare nesemnificative, cateva pedale ici-colo. Intai se coboara pe drumul ceva mai ingust pe niste serpentine superbe pana in Col du Lautaret, unde se iese in drumul mult mai mare ce leaga statiunile Serre Chevailer de La Grave si Bourg d'Oisans. Mult mai lata si mai bine facuta, soseaua din Lautaret in jos a permis viteze mult mai mari. Am trecut ca vantul prin La Grave, unde am putut sa admir in sfarsit cu coada ochiului amenintatorul varf La Meje, patria schiului freeride, am mai dat cateva pedale dupa Freney d'Oisans si am ajuns racorit si bine dispus pe linia dreapta de cativa km dinainte de intersectia din Bourg d'Oisans spre Alpe d'Huez.Nu m-am mai oprit la baza catararii sa ma mai alimentez. Eram foarte obosit, dar constient ca e ultimul pas. Nu unul usor. Dar dupa prima curba mi-am dat seama ca dusmanul va fi soarele, care iesise si batea agresiv in capul nostru. Nu mai puteam de cald. Pe parcursul urcarii, se trece prin doua localitati, La Garde si Huez, puse cam la cate o treime din traseu, unde erau si puncte de alimentare cu apa. Efectiv n-am reusit sa nu ma opresc sa-mi torn in cap niste pahare. Cum am plecat, transpiratia mi-a venit in gura cu un gust ca de voma si mi s-a facut rau. Oricum, m-am invatat sa nu ma las impresionat de astfel de trairi, asa ca i-am dat mai departe. In sfarsit, pinionul ala de 30 pe care nu l-am folosit niciodata si-a gasit utilitatea. Picioarele obosite se relaxau de minune pedaland un pic in cadenta. Eram fascinat cum faceam eforturi sa urc cu 30 si cu 8-10 km/h in locuri in care la Prix des Rousses aveam 14-15 km/h fara efort.... Totusi, ca de obicei, pe ultimii 5 km mi-a revenit buna dispozitie si am intrat in Alpe d'Huez in forta, trecand linia de final terminat dar fericit.Dupa ce am bagat niste Recovery Shake de la organizatori, m-am pus la rand, mi-am luat diploma de participare si m-am intins pe asfalt. Ma gandeam sa predau cip-ul, cat de tembel sa fiu sa mai vin si maine dimineata sa mai urc o data? Totusi, am zis ca-l las, sa-i arat maine organismului ca se poate si mai rau...Asa s-a incheiat pentru mine inca un clasic. Rezultatul m-a surprins placut: cu 8:18:18 am iesit pe locul 2002 din 6037 de finisheri in Alpe d'Huez plus inca 400 care au abandonat inainte de ultima catarare si au obtinut doar brevetul de Marmotton. Dupa clasificarea in prima jumatate a clasamentului de la Oetztaler, aici sunt in prima treime de finisheri, la o distanta considerabila de ultimii, care au terminat in 14 ore, dar na, si de primii, care au terminat in putin peste 5:30. De-abia a doua zi, la Grimpee de l'Alpe, avea sa-mi dau seama exact care e nivelul amatorilor care participa la aceste concursuri.
Cu pozele stam bine insa
Etapa 4 - Grimpee de l'Alpe, 13 km, 1100 m
Cum spuneam, sa-i pun capac, am decis sa nu renunt la ultima etapa, a doua zi dupa Marmotte, un contratimp scurt in catarare pe Alpe d'Huez cu aceleasi numere si cip-uri. Si bine am facut.
Dupa o trezire halucinanta pe la 7 dimineata, am constata ca ploua. M-am imbracat si pe la 8 m-am pus in sa cu directia Bourg d'Oisans, sa-mi dovedesc inca o data ca n-am multe pe creier. Asa ca la ora 9, cand dadeau primele raze de soare printre norii de ploaie, eram din nou la start pentru inca o etapa de catarare, impreuna cu o mana de ciclisti, vreo 213 mai exact, unii proaspeti, dar si cativa care se vedea ca facusera si ei treburi serioase ieri. Intr-un fel am fost dezamagit ca din 7000 de oameni, mai mult de 6800 s-au tras pe cur, dar eram fericit ca sunt dintre ceilalti. Totusi, cred ca mai mult de jumatate nu fusesera la Marmotte.
Surprinzator, m-am simtit bine. E clar ca produsele de Recovery isi fac treaba. Poate si psihicul conteaza. Am plecat tare, i-am dat cat am putut si, spre deosebire de cu cateva ore mai devreme, nu mai aveam nevoie de pinionul de 30, ba mai mult, reuseam din nou viteze de 18 km/h in curbele mai plate. Eram in largul meu, cum naiba, nu stiu. Imi venea sa plang, caci jos ma asteptau Han si Irina cu masina impachetata de plecare, iar eu nu m-as fi despartit de zona asta atat de frumoasa. Am pedalat cu indarjire si fericire si am reusit sa trec linia de sosire in 1:07:27, cu o medie de 12,5 km/h, mai bine decat urcasem la Prix des Rousses, cand eram mult mai odihnit. Si, in ciuda faptului ca eram dupa o zi asa de grea, eram pe locul 123 din 213, la un contratimp de 13 km!!! Adica nimic din ce stiu eu bine sa fac...
Si ziceam eu ca acum mi-am dat seama de nivelul amatorilor de la ei. Ei bine, iata mai jos cei mai buni timpi pe Alpe d'Huez in Tour de France:
Cat credeti ca s-a scos la concurs?
43:38 !!!
In rest, ma pregatesc psihic, fizic dar mai ales material pentru inca o tura de Oetztaler Radmarathon, daca norocul mi-a suras din nou. Pana atunci mai sunt niste concursuri pe-aici, cum ar fi Transalpine Bike si Geiger, la care vreau sa fac treaba buna.
Despre ce am facut in celealalte zile de concediu, in care evident n-am stat, vine o alta poveste cu poze multe cat de curand.
2 comments:
Ii respect pe cei ce fac acest sport din placere si care este atat de solicitant
Felicitari Horatiu pentru o vacanta perfecta.
Post a Comment