Maratonul Piatra Craiului 2012 - un chin previzibil

Anul asta, din variate motive, n-am apucat sa pun piciorul pe munte, doar in pedala. Practic de un an de zile n-am mai calcat o poteca, n-am mai coborat un deal, decat la tura de la Transylvanian Adventure, unde s-a mers oricum in alt ritm. Am mai alergat de doua sau trei ori in parc, o data 12 km dupa care n-am mai putut umbla vreo 3 zile.

Acum e miercuri si am reusit sa cobor scarile fara balustrada :)

Una peste alta, anul asta am neglijat de tot alergarea, datorita problemelor din primavara cu un genunchi si un tendon si, probabil, a fost o decizie inteleapta, deoarece acum nu mai am nici o problema. Dar, inca de atunci, am zis ca voi reveni la MPC. Bine, ma gandeam ca ma mai si antrenez un pic, dar n-a fost sa fie.

In fine, am promis ca la MPC ma duc si din spital daca trebuie, asa ca m-am prezentat la start intr-o zi minunata de toamna, perfecta de alergat.

Spre surprinderea mea, am reusit sa alerg fara oprire pe drum pana la intrarea pe poteca, dar apoi deja dadeam semne de slabiciune. Am mers modest pana la Table, am urcat modest pana la Funduri unde am ajuns cam dupa 2:30 h. Ma rog, inca nu era asa de rau...

Apoi a urmat coborarea la Spirlea si la Plaiul Foii. Dezastru! Picioarele parca nu ma mai ascultau, nu mai aveam nici un echilibru pe pietre si, deja inainte de Spirlea, muschii au inceput sa ma doara ingrozitor si sa dea semne de blocaj. De la Spirlea in jos practic am mers, n-am mai putut alerga mai deloc pana in drum de unde, dupa ce muschii de coborare nu au mai fost folositi, a mers iarasi binisor, am alergat cu vreo 9-10 km/h cred pana la Plaiul Foii. Pe bucata asta, din Spirlea, mereu pierd zeci de locuri, dar anul asta a fost vorba de sute. Cel putin o ora am pierdut aici.

Diana este cea care ma inveseleste in fiecare an cu urcarea ei care ma pune iar pe roate. N-a mers rau nici anul asta, dar oboseala s-a facut simtita. Varianta noua de a ajunge sus e foarte frumoasa. In PA mi-au spus ca nu mai au apa, le-a ajuns doar pentru primii 200. In suflet, simt o mare durere de la ultimele doua cuvinte. Cu apa mi se rupe, ca mai aveam aproape juma' de litru in bidon. Le mai dau sa bea la vreo 2 concurenti mai insetati.

A urmat coborarea la Coltii Chiliilor - o adevarata tortura. Fiecare pas era echivalen cu o durere imensa, nu mai aveam precizie unde puneam piciorul. De ani de zile n-am mai avut asa probleme pe munte. Ultima panta de-abia mai faceam cate un pas...

 

DIn ultimul PA, cu chiu cu vai, am mai tras de mine in alergare foarte usoara, dar cum se marea panta in jos, asa se marea si durerea. Ultima coborare mica inainte de oras a fost din alta lume, imi tasneau lacrimile. Apoi prin oras iar a mers mai bine, ca nu mai era panta.

Mi-am dorit mult sa nu depasesc limita de 7 ore. Cu o mica derogare, am reusit: 7:00:13 a fost timpul meu de final anul asta, cu o ora si 10 minute mai prost ca anul trecut. Dar nu-mi pare neaparat rau, uitasem cum e sa lupti cu tine la fiecare pas, uitasem de puterea mintii asupra corpului.

Evident, mi-am planuit ca la anu' sa ma reapuc serios de alergare. Sper sa ma lase sanatatea si problemele. Mi-am propus 4:59, un timp pe care stiu ca pot sa-l scot daca ma antrenez la coborari. Sa vedem ce-o sa iasa....