Tirolul pe roti inguste - 5 zile, 600 km si 12.000 m urcati prin Alpi

De ultima data cand am batut cararile Tiroleze la bordul MTB-ului mi-a ramas pe creier un lucru: aici e paradisul rutierilor, aici trebuie sa venim calare pe cursiere. Mda, cursiere care nu prea le aveam.

Dar asta avea sa se remedieze in octombrie 2010 cand, imobilizat de o accidentare dupa Maratonul Bucuresti care ma impiedica sa mai alerg sau sa fac MTB (care implica si mers pe jos) am deschis hotarat Bazar-ul si in nici 24 de ore langa mine statea o frumoasa cursiera albastra Kona, asa cum am visat mereu. Iar eu o vedeam alergand pe soselele serpuind la peste 2000 m, printre crestele impovarate de ghetari ale Alpilor:

Apoi, prin februarie, dupa ce am aplicat "la plezneala" pentru un loc la celebrul Otztaler Radmarathon din Solden, am aflat cu surprindere ca sunt printre cei 2 castigatori romani al unui loc la start, alaturi de Adi din Brasov (pe care aveam sa-l cunosc cu ocazia asta). Cu toata criza financiara, concediul meu pe soselele carora le duceam lipsa incepea sa se contureze. Prin martie am mai incropit de o cursiera draguta pentru Roxana, apoi am sperat doar sa nu apara ceva sa ne strice planurile. Va fi o iesire cu buget minim, dar motivat de participarea la maraton, o voi face sigur. Iar Adi va veni si el, astfel vom merge impreuna si vom iesi mai bine.

Asa ca, dupa multe telefoane si organizari, marti, 23 august, eu, Roxana, Adi si Alina ne-am imbarcat pentru un mars patriotic spre Solden, sau mai exact spre micutul si ieftinul camping Winkle din catunul cu acelasi nume. Inceputul unui mini-concediu ce avea sa se concretizeze in 5 zile de pedalat in care am parcurs 600 km si am urcat 12.000 m diferenta de nivel.

DAY 1 - Sosirea nedormiti si un Tiefenbachgletcher/Rettenbachgletcher cu Adi - 50 km/2100 m


Ziua de miercuri ne gaseste de noaptea la volan, eu conducand super obosit pe Autobahn spre Munchen, rupt dar fortand nota pentru a parca masina pe malul lacului Chiem See, unde pana trag eu o ora de somn cu capul pe volan, ceilalti sa admire rasaritul. Ceea ce am si facut, dupa cum se vede cum dorm cu capul pe geam mai jos:

Odata cu zorile, am deschis ochii si am taiat-o in continuare spre Innsbruck. Brusc, pe autostrada am luat o decizie de moment, am iesit si am taiat-o in sus pe Kuhtai, sa-i arat lui Adi cam ce ne asteapta. Sus, intr-o atmosfera minunata, am baut la o terasa cate un Caffe Latte foarte scump si am taiat-o spre camping, cu inima cat un purice ca o fi plin. Nu era, era chiar gol. Asa ca ne-am instalat mica noastra tabara ce urma sa ne serveasca de casa pentru 5 nopti,

Si pentru ca era de-abia amiaza, cu toate ca ne cadeau ochii in gura, l-am intrebat pe Adi daca stie care e cea mai inalta sosea din Alpi. I-am zis ca e chiar aici si ne-am urcat pe biciclete.... Asa ca ne-am trezit sub semnul care indica inceputul urcarii spre cei doi ghetari, Rettenbach si Tiefenbach.

Drumul urca cu o panta destul de constanta de 13%, cu o bucata mai moale doar pe la mijloc la TollStation (evident ca pe bicicleta e gratis) pana pe la 2500, unde se desparte in doua: in stanga se intra intr-un tunel lung care ne scoate la 2829 m, la Tieffenbachgletcher, iar in dreapta se urca cateva curbe pana intr-o parcare, probabil pe la 2700. Am purces si noi pe serpentinele din padure, unde drumul chiar tine mereu de panta asta pentru multi km si ne-am bucurat cand am vazut platul scurt dinainte de statia de taxare.

Urmeaza o lunga bucata relativ dreapta si care urca constant, abrupt si descurajator. Dar noi am venit aici sa facem catarari, iar somnul si noaptea nedormita nu sunt suficiente sa ne opreasca. Asa se vede drumul de sus:

Urmeaza niste serpentine una si una, care ne scot in sfarsit la baza ghetarului.

Am taiat-o intai spre stanga, prin tunel si am iesit la cel mai inalt punct in care vom ajunge concediul asta, deasupra statiei de gondola de la Tiefenbachgletcher, la 2829 m:

Apoi am facut cale intoarsa si am urcat si spre parcarea de la Rettenbachgletcher, unde am tras niste poze cu peisajul fantastic:

Am coborat si ne-am retras la barlog unde dupa o bere si niste paste am avut parte de un somn adanc si reconfortant, cu ceasul pus la 6 jumate pentru o noua provocare.

Asa arata traseul zilei, care se poate gasi si pe Bikemap.

DAY 2 - Timmelsjoch de dimineata si un Gries si Oetz pe seara - 125 km cu 2880 m


Hotarati sa nu pierdem nici un moment, dar si constienti ca trebuie sa ne ocupam si de fete, joi am pus ceasul sa sune cu noaptea-n cap sa plecam doar eu si Adi sa dam o urcare pe Timmelsjoch, sa vada si el ce ne asteapta. Am plecat pe racoarea diminetii, soarele intampinandu-ne de dupa creste doar in Obergurgl, la intersectia de unde incepe de fapt soseaua Timmelsjoch Hochalpenstrasse.

Am urcat serpentinele frumoase dar nu atat de grele ca si cele de la ghetari si nu ne-am oprit decat in Italia, ca sa vedem de sus ultima bucata serioasa din maratonul ce ne asteapta, respectiv din partea italiana a soselei, numita de ei Passo Rombo, bucata pe care vom trage ca animalele printre crampe duminica dupa-masa:

Ne-am intors in Austria, ne-am pozat cu semnul care indica altitudinea maxima, de 2509 m, am ras un Topfenstrudel mit Vanilla Sauce de care mi-era atat de dor si am taiat-o la vale.

Am taiat-o apoi la vale, curiosi ce viteza o sa prindem pe celebra linie dreapta de coborare. Eu am reusit un 87,7 km/h, cu certitudine un record personal. Apoi, dupa o mica urcare de vreo 200 m diferenta de nivel si o ultima priveliste spre crestele inalte ne-am dat drumul la vale si am ajuns la cort la fix pentru micul dejun. pe la ora 10.

Dupa-amiaza ne-am dedicat-o fetelor. Adi a initiat-o pe Alina in ale ciclismului coborand cu ea pe sosea pana la Oetz, iar eu cu Roxana i-am urmat, dar am decis ca e momentul pentru prima ei catarare serioasa pe cursiera. Asa ca noi in Langenfeld am facut dreapta, pe micile dar spectaculoasele serpentine suspendate care duc in satul Gries. Sa remarcati in poze cum arata drumul suspendat si tunelele facute doar pentru a ajunge intr-un mic sat cu 20 de case si cateva teleschiuri. Eu zic ca bate la fund tehnologic si Transfagarasanul. Nu reiese din poze, dar cine merge acolo poate sa vada live. Daca era satul asta la noi, de-abia urcai cu Aro-ul.

Roxana s-a descurcat admirabil, dat fiind socul pe care-l simte prima data un MTB-ist pe cursiera cand nu mai gaseste nici un pinion mai mare de 26 in cazul ei. Iata cum arata satul pentru care s-a facut drumul si peisajul invers, la coborare.

Ajunsi inapoi in vale la Langenfeld, am taiat-o in jos pe vale spre Oetz, unde ne asteptau deja Adi si Alina. Ne-am minunat din nou ce frumos e cu bicicleta pe drumul national pe la altii. Apoi ne-am intors spre tabara, mai putin Alina care a asteptat autobuzul cu suporti de bicicleta. Si noi am asteptat-o pe ea la cea mai apropiata statie de camping, in Huben, iar autobuzul cu suporti de bicicleta arata asa (poza e facuta cam in miscare) - civilizata treaba...

Traseul zilei se gaseste pe Bikemap.

DAY 3 - Rulaj dus-intors pana la Innsbruck - 155 km cu 1200 m

Vineri am zis sa nu ne rupem inainte de concurs si n-am mai catarat nimic. Am facut un "mic" rulaj de 155 km dus-intors pana la Innsbruck. La dus a venit si Roxana, dar s-a intors cu trenul. Noi am profitat de ocazie si i-am dat blana, ajutati un pic de vant, cu viteze de 45-50 km/h pe multe bucati, ajungand rupti bucati la Oetz si cu picioarele semi-paralizate in tabara. Foarte inteligent! Poze n-avem, ca am mers prea repede. Seara, am dat o fuga in Solden sa ne luam numerele si pachetele de start.

DAY 3 bis - Nimic, ploaie torentiala si frig toata ziua


Ziua de sambata n-am mai pus-o la socoteala, ca n-am facut nimic. A plouat torential pana pe la 17 iar din pas din Timmelsjoch masinile veneau cu o palma de zapada pe ele. Turbam de nervi si speram ca prognoza care spunea ca duminica va fi soare e adevarata. Intr-adevar, seara a iesit soarele si noi ne-am apucat sa punem numerele si sa bibilim bicicletele inainte de probabil cea mai mare incercare din viata lor:

Seara, ne-am intors in Solden sa vedem deschiderea festiva si sedinta tehnica. Dupa ce ne-am prins ca o sa se vorbeasca doar nemteste si italieneste, ne-a mai pierit entuziasmul si am zis ca mai bine ne petrecem seara "in familie" si ne culcam mai devreme, asa ca am plecat, dar nu inainte de a face cateva poze.

Podiumul competitiei, in forma celor trei pasuri care trebuie urcate:

Eu pe lista de participanti afisata pe trei pereti (asta era doar unul dintre ei):

Pasta-party "al grande", strajuita de pozele invingatorilor celor 29 de editii anterioare:

Doua dintre masinile oficiale ce vor deschide cursa in fata primilor concurenti tot traseul:

Si in fine ursuletul nostru, iar in fundal crestele inzapezite de omatul depus de-a lungul zilei. Se anunta o duminica interesanta....

THE BIG DAY - sau mai simplu, MARATONUL - 238 km cu 5500 m


Pentru ziua concursului, am scris un articol separat. E ceva unic ce merita efortul si am multe amintiri de depanat. Acesta e articolul.

DAY 5 - "Refacere" la 22,3 % pe Kitzbuheler Horn - 25 km cu 1220 m


Luni dimineata ne-am facut bagajele si am plecat. Dar cum sa plecam noi asa, pur si simplu? Asa ca, exact ca in bancul cu rusul, pestisorul de aur si Volga pe care sa curga numai vodca, si noi, ca si rusul care a mai vrut la final un paharel de vodca, ne-am oprit pentru un paharel de catarare. Dar nu oriunde, ci la Kitzbuheler Horn, una din cele mai fioroase catarari din Europa, cu bucati multe de peste 14% si chiar un 22,3 % pe final. Dar nu doar atat, noi am plecat setati sa incercam sa biruim si urcarea de la restaurant pana la antena din varf, urcare de obicei rezervata MTB-urilor, nu datorita asfaltului, care e bun (un fel de poteca asfaltata pe care incape la limita o singura masina) ci datorita pantei cu bucati lungi sustinute de peste 20%.

Ca sa fie pachetul complet, am luat-o cu noi si pe Roxana, care s-a aratat interesata sa biruie pe cursiera aceasta catarare, macar pana la restaurant.

Cum o zi buna incepe cu o cafea, asa am facut si noi, dupa care ne-am incalzit un pic prin oras si ne-am regrupat la semnul care indica inceputul drumului (urcarea incepe chiar ceva mai devreme). Si cum altfel daca nu imbracati in superbele tricouri galbene de finisher (tricou pe care-l port si acum cand scriu, daca ma uit bine)

Pe urcare, se tace si se baga, fiecare in ritmul lui si fara oprire, asa ca Adi a luat-o in fata, Roxana a ramas in urma iar eu mi-am vazut de treaba pedaland. Am biruit rand pe rand cu muschii cum puteau si ei sa fie dupa maraton panta din ce in ce mai tare, trecand pe langa semnele de 14,7%, 17,9% si ultimul de 22,3% pana sus unde ma astepta Adi suparat ca un MTB-ist mai bulangiu, care trecuse pe langa mine pe urcare si nici macar nu mi-a raspuns la salut, i-a explicat ca n-are ce cauta cu cursiera mai .sus, ca e de MTB. L-am linistit, am trecut bariera, drumul fiind inchis traficului auto si am purces in cea mai grea catarare pe care mi-o pot inchipui. Pedalat din picioare, in mare forta, cu momente cand aerul proaspat de munte parca nu era suficient. Dar asta e placerea mea maxima, sa biruiesc pante nenorocite, asa ca, fara oprire, trecand pe langa MTB-isti ce bagau ca motorasul pe foaia mica si ne priveau nedumeriti, am ajuns victoriosi in varf.

Un vis mare al meu, sa urc aici pe cursiera, s-a indeplinit. Un lucru la care n-am indraznit sa visez, sa urc fara oprire, dintr-un click de pedala, s-a implinit si el. M-am dat jos doar sa trec bariera. Intre timp, o sun pe Roxana fericit si ea imi spune ca e la restaurant, a urcat tot pe bicicleta. Impresionant. Bine, a facut cateva pauze, dar sa fie a doua ta urcare pe cursiera tocmai asta e ceva. A trebuit sarbatorit cu un clasic Topfenstrudel mit Vanillasauce

La coborare, ca nu ne mai zorea nimeni, ne-am oprit pentru un photo-session cu semnul pantei maxime. Baietii au vopsit color si soseaua, ca doar cred ca toti isi fac poze acolo.

Drumul se vede frumos la coborare, asa ca am profitat sa mai dau niste cadre:

Asa s-a incheiat mica noastra iesire cu buget redus in Tirol, urmata de obisnuita depresie post-austriaca, accentuata si mai mult dupa prima iesire in tara cu cursiera cand ma tot opream sa vad daca sunt cumva patrate rotile...

Geiger MTB Challenge in haine noi

Inainte de a pleca in Austria pentru Oetztaler Radmarathon, o alta provocare ne-a stat in fata: maratonul Geiger MTB Challenge, cunoscut ca fiind cel mai greu traseu din Romania. Anul acesta, el s-a prezentat in haine noi, traseul fiind revizuit aproape in totalitate. Asa ca, in numar mare, ne-am aliniat la start curiosi ce torturi dementiale a mai inventat anul acesta Tudy & co

Eu m-am inscris la tura lunga, Roxana la tura scurta. Traseul nou a inceput din centru, de langa stadion, cu o incalzire in spatele masinii de politie, cam haotica, pana la intrarea pe off-road, pe drumul spre Cisnadioara. De acolo, traseul a urmat cursul sau vechi aproape neschimbat pana unde se despart turele. Urcarea a mers asa si-asa, nu m-am simtit nici rau, dar nici in mare forma. Totusi, eram animat de curiozitate. Astfel, am intrat in portiunea noua: o coborare usoara cu bucati lungi de curba de nivel, pe o poteca ingusta sapata in coaste de deal inclinate lateral, printre tufe si maracini. A fost o portiune care mi-a solicitat la maxim atentia si echilibrul, dar parca nu pierdeam destula altitudine. Ei bine, coborarea adevarata a inceput subtil ca un baros in cap: o rapa efectiv, cu zeci de poteci care se intretaie, super abrupte si pline de bolovani. Chiar nu aveam ce sa fac, m-am dat jos de pe bicicleta si am coborat pe langa. S-a pierdut mult timp, dar si mai mult se pierdea cu cautarea unei linii. Solutia pentru anul viitor, daca traseul ramane pe acolo, este sa vin cu ceva timp inainte sa studiez coborarea si sa imi gasesc o linie pe care sa o cunosc din timp. M-ar ajuta sa salvez zeci de minute. La fel de brusc cum a inceput, coborarea s-a terminat pe un forestier de pe un afluent al vaii Sadului.

Foto:Wakkah

Urcarea din Valea Sadului a fost in schimb deosebit de inspirat aleasa. Un forestier foarte greu, dar ciclabil aproape in intregime, care iti storcea si ultima picatura de energie din corp. Doar un jgheab de vreo 2-300 m a necesitat niste push-bike, apoi a mers din nou pe bicicleta. Urcarea este atat de lunga si de grea, incat ajuns in traseul de creasta imi venea sa pup poteca.

A urmat bucla dus-intors de la Paltinis, care dupa bucata spre si pe drumul de Santa, pe care o stiam, a continuat cu urcarea pe forestier pana la releu. De acolo, a urmat o coborare cat de freeride se poate la un concurs de MTB, cu bolovani, ficsi si mobili, mici si mari, rotunzi si ascutiti, pentru toate gusturile. Un mare uau!!!

Apoi, cand toti ne asteptam sa incepem coborarea spre Valea Caselor pe jgheabul pe care ne-am omorat impingand anul trecut, am avut inca o surpriza. Traseul era tras pe un picior de deal, prin pajisti si livezi, cu bucati super abrupte, dar abordabile.

Foto: Ciclism.ro

Cu multa subtilitate, din valea Caselor am fost indrumati, rupti in gura de oboseala, in sus, unde, dupa spusele celor din CP, dupa 4 km urmeaza un pod si un drum in stanga. La misto cred. Dupa 4 km de urcare sustinuta, traseul trecea raul (cu saritura peste el) si urca cu un pushbike horror pe o rapa de eroziune pana in urmatorul punct de alimentare. Inca o lovitura de geniu!

Dar nu a fost gata, din punctul de alimentare ne-am intalnit cu traseul scurt si am coborat spre satul ala nasol de comunitari, apoi prin padure am iesit in... Rasinari. Surpriza, am avut de urcat si drumul spre Poplaca, nimic deosebit asa, in sinea lui, dar dupa atatea prajiturele, mai ales in ultima parte, iti cam venea sa-i spui cateva de la suflet acelui drum nevinovat. Niste ATV-isti au stat frumos in spatele meu sa nu ma umple de praf. M-au cam impresionat cu gestul asta.

Din varful delusorului ce desparte Rasinari de Poplaca a inceput insa o semi-coborare pe single-trail prin padure care personal m-a inviorat la loc. Un slalom superb printre copaci, radacini si ultimii concurenti de la tura scurta, slalom care s-a terminat.... pe traseul de XCO din parcul Sub Arini. Traseu care reprezenta ultimii 2-3 km din maraton, cu urcari si coborari abrupte, asa cum il stiam de prin 2007 cand a fost ultima editie. Acest final a picat ca biluta de pe papanasi si m-a facut sa termin cei aproape 100 km cu 3500 m diferenta de nivel cu zambetul pe buze.

Rezultatul, asa si-asa, nici rau dar nici sa te dea pe spate: 8:13:22, pe un loc 12 din 19 la 30-39 de ani si 24 din 51 la general. Un fel de mijlocul clasamentului, dar un clasament format din oameni unul si unul.

Foto: Ovidiu Sopa

Roxana a terminat fericita tura scurta. Ea nu mai fusese demult cu bicicleta, deci ma bucur ca s-a simtit bine si ca i-a placut.

Geiger MTB Challenge nu se dezminte si, an de an, ne livreaza un traseu infricosator direct din statistici, dar presarat si cu prajiturele neasteptate, astfel incat masochistul din fiecare sa treaca linia de sosire cu un ranjet imens intre urechi. La anu', clubul masochistilor se va aduna din nou si voi face tot posibilul sa fiu prezent la apel. Cine stie ce alte incercari ne mai pregatesc Tudi & co?

Oraj, foc de tabara si prietenie la Transalpin Bike Marathon

De prin primavara asteptam cu nerabdare maratonul Transalpin de la Ranca. Pentru ca eram curios de traseu, pentru ca se anunta sa fie greu, pentru ca a fost organizat de Paul, care a facut toate eforturile din tot sufletul sa iasa bine, dar si pentru ca, pur si simplu, noua ne place si iarna si vara la Ranca.

Ca sa nu batem atata drum degeaba si fiindca luni e liber, am plecat de sambata dimineata, cu gandul sa mai  facem ceva in zona - impreuna cu Radu, Ana si 7omca7. Din pacate, am ajuns tarziu, drumul fiind ingrozitor de aglomerat iar in sus pe Transalpina din Novaci in Ranca s-a mers bara la bara, cu opriri si cu viteza 1.

Am parcat si noi pe la 15:00 undeva prin Ranca si am dat jos bicicletele, cu gand sa facem o tura pe sosea inspre Obarsie, cat avem chef. Asta a insemnat intr-un final pana dupa linia dreapta de pe coborarea spre Obarsia Lotrului, aia unde lumea vrea sa-si depaseasca recordul de viteza. Fetele au renuntat in pasul Urdele, si bine au facut, ca pe noi ne-a cam prins ploaia la coborarea spre Ranca, si nu o picureala amarata ci o torentiala cu bulbuci. In toiul furtunii, am trecut in coborare si pe langa Giginic care venea invers, terminand tura cu cele doua Trans-uri intr-o zi. Ne-am inscris si noi dupa ce s-a terminat ploaia si ne-am pus corturile pe o fasie de iarba, chiar in centrul statiunii.

A doua zi a urmat concursul. Dupa ce m-am echipat si am pregatit bicicletele, m-am gandit ce sa iau cu mine. Era senin bec, nici un norisor si destul de cald. M-am gandit ca va ploua, dar de obicei asta se intampla spre seara, am zis ca nu imi mai iau pelerina de ploaie, doar incalzitoarele de maini si atat. Roxana si-a luat si pelerina.

Foto de la Marinika

Startul s-a dat de pe partia de schi, urmand o bucata lunga de sosea pana la releu, unde lumea s-a mai imprastiat, astfel ca intrarea pe off-road s-a facut in cele mai bune conditii.

Foto de la Bitere Dragos

A urmat o coborare semi-tehnica, cu bucati mai abrupte pe alocuri, spre Pestera Muierii. La un moment dat, 7omca7 trece in viteza pe langa mine. Dupa alte cateva momente, il vad imprastiat pe jos. Nu arata prea bine, dar zicea ca e OK. Intre timp, ma ajunge din urma Alex Fodor, cu care voi merge mult in paralel. A urmat o coborare in cap, foarte abrupta, pe care nu m-am riscat sa o cobor pe bicicleta, dar nici pe picioare nu te tineai bine pe ea. Am luat-o prudent inainte, dar pe langa noi a trecut un concurent pe bicicleta. Foarte tare! Apoi ne punem si noi pe sa, dar dupa foarte putin timp dam de multa lume oprita. Nu mai sunt semne, iar cararea se desparte in mai multe directii. E clar ca am pierdut o intersectie, asa ca ne intoarcem cu totii. O gasim, marcaj era, dar noi am mers in jos, in spiritul de turma de concurs. Noi fiind vreo 30, traseul s-a aglomerat in continuare spre Pestera Muierii, unde mai erau niste coborari destul de abrupte, dar parca mai "facubile" in sa. Oricum, nu se putea din cauza aglomeratiei.

Dupa pestera, unde lumea se uita la noi ca la avioane, a continuat urcarea usoara pe un forestier pana in PA1. Undeva pe parcurs m-am pierdut de Alex. Din PA1, drumul o coteste la dreapta si incepe brusc urcarea pe care o asteptam cu totii - cea care incepe jos de tot, pe la 4-500 m si se termina sus, in creasta, la 2200 m altitudine. Ma asteptam la carat de bicicleta la greu, dar nu a fost cazul. Urcarea a mers ca unsa. La un moment dat, m-a ajuns Alex, cu care am continuat, spunand bancuri si glumind, pana cand am auzit primul tunet.

Oups... - tuna si noi mergem tocmai spre creasta - asta nu e bine. Alex zice sa-i dam ca poate ne ocoleste. Poate. Dar simtim o picatura de apa. Apoi alta. Apoi incepe o ploaie rara, dar cu picaturi mari. Se opreste. Am scapat, zic eu in sinea mea. Drumul se domolise un pic si iesisem din padure, pe un picior inierbat. Dar brusc, tunetele si fulgerele se intetesc si incepe sa ploua cu galeata. Apoi incepe grindina, deasa si mica, ce ne biciuia pe spate si pe maini destul de dureros. Dar nu grindina era problema mea, nici faptul ca nu aveam pelerina. In jurul nostru cadeau traznete, iar directia noastra era tot in sus. Alex o da inainte fara sa ezite. Ma gandesc ca e nasol. Ce credeti ca-mi trecea mie prin cap? Ca o sa ma trazneasca si eram curios ce o sa scrie Alex pe blogul lui - speram ca ceva de genul "A murit fericit, facand ceea ce-i place". Chiar ma impacasem cu gandul ca am facut aceasta alegere, ma gandeam ca daca te trazneste, nu apuci sa simti nimic, tunetul vine abia apoi - se taie imaginea brusc. Ma gandeam la Roxana, la parinti si eram impacat cu faptul ca mi-am trait viata la maxim. Ei bine, am facut aceste destainuiri personale ca sa vedeti in ce stare de spirit am ajuns, muci si inghetat, in PA2 unde, spre surprinderea si relaxarea mea, l-am vazut pe Alex, dar si pe Daniel, Andrei si George sub o folie, zgribuliti, folie sub care am sarit si eu fericit. Am scapat! De fapt, omisesem din capul meu faptul ca mai e un PA pana in creasta.

Foto de la Carlos

A urmat episodul urmator, cativa oameni in tricou si colanti, tremurand de frig si incercand sa se incalzeasca reciproc sub o folie. Altii continuau sa apara, sub folie nu mai era loc, nici ei nu aratau bine. Carlos, salvamontistul care era in PA (nu sacalul) ne face o propunere buna, dar greu de aplicat. Sa fugim toti prin ploaie cateva sute de m mai jos, la o stana. Clar e o decizie buna, dar e asa de greu sa iesi inapoi in furtuna. Totusi, dupa cateva ezitari, am aruncat folia si am taiat-o in directia indicata, unii pe biciclete, altii pe jos. La stana, ciobanii aveau focul pregatit si ne-au primit cu drag. Astfel, o mana de ciclisti indrazneti, ne-am regasit in loc de concurs in jurul focului unde, pentru aproape doua ore, au urmat povesti, glume si o atmosfera pe care greu o mai gasesti pe la concursurile de ciclism.

Foto de la Carlos

A fost o experienta deosebita, pe care toti am savurat-o. Am stat pana cand s-a terminat ploaia si a aparut o pata de senin, dupa care am iesit, cam cu frica de frig, spre biciclete. Era bine afara, asa ca am decis cu totii sa continuam traseul normal. Concursul fusese oprit de organizatori, finish-ul fiind considerat aici, in punctul 2. Asa ca am continuat in grup compact, vreo 14 persoane, pana in creasta, unde ne-am mai rasfirat, urmand sa ne reintalnim cu totii la final.

Chiar la finish a mai pornit o torentiala serioasa, dar pastrama de oaie cu mamaliga cu branza  ne-a facut sa uitam de toate necazurile.

Apoi s-a facut clasamentul. Cei care au apucat sa ajunga in creasta inainte de furtuna, au fost trecuti cu timpul lor real. Noi cei care am ramas sa ne adapostim, am fost trecuti in urma lor, in ordinea in care am sosit, cu o diferenta de cate 30 de secunde intre noi, apoi urmand cei care au ajuns in creasta dupa ce s-a terminat furtuna si care au terminat si ei traseul. In conditiile astea, am reusit o clasare pe 5 la categoria 30-39 si pe 15 la general. Frumos zic eu, dar mi-ar fi placut sa vad ce s-ar fi intamplat pana la final...

Roxana a participat si ea la proba scurta. Pe ea a prins-o ploaia jos, in ceva chei, dar s-a gandit la noi, cei din linia intai. Ea a terminat traseul.

In final, pot sa zic ca a fost un concurs superb. Un traseu deosebit, ciclabil, foarte solicitant. Dar mai ales niste organizatori deosebiti, cu Paul in frunte, care ne-au primit cu caldura si ne-au oferit un eveniment de mare clasa. Pacat de furtuna care le-a stricat planurile. Dar noi am castigat o experienta minunata.

Dupa concurs, am hotarat sa plecam, ca era pur si simplu prea aglomerata zona. Asadar, ne-am retras la Calimanesti, langa manastirea Turnu, pentru o tura in Cozia. Astfel, luni dimineata am dat o tura super simpatica, ce mi-e tare draga, fiind o tura scurta dar cuprinzatoare, cu urcari abrupte si solicitante, bolovanoase si tehnice, coborari superbe si cu Cozia si coltii ei stancosi mereu in fundal. E vorba de tura ce urca pe forestier la Manastirea Stanisoara si apoi coboara pe poteca la Turnu - tura in care acum cativa ani mi-am rupt roata MAVIC Crossride de pe fata.

Tuturor le-a placut traseul si, pe la 14, am pornit spre casa unde am ajuns in sfarsit la timp pentru a mai aranja una alta inainte de culcare.

Iron Bike 2011 - pasiune in suc propriu

Am asteptat un an, de fapt un an si ceva momentul magic: startul in aventura numita Iron Bike - 235 km de MTB, peste munti si vai, o zi lumina de pedalat prin locurile magice ale Padurii Craiului.... Dar soarta a facut sa nu fie chiar ce am visat cu totii....

(toate fotografiile sunt facute de Anca Dogaru si le puteti gasi aici)

Astfel, echipa Ballbreakers (numita asa in onoarea trupei AC/DC care a concertat anul trecut in acelasi weekend cu concursul si la care ne-am grabit sa ajungem), echipa formata din mine si Sorin, s-a aliniat disciplinata la start, la ora 4:30 AM, la Baile 1 Mai, langa Oradea, pe o ploaie mocaneasca puternica, alaturi de alti curajosi care au sinapse lipsa la greu pe creier. Cata minte sa fi avut noi sa luam startul in conditiile alea? Nu stiu, dar stiu ca marea majoritate eram hotarati sa nu ne oprim pentru nimic in lume. Organizatorii, fara intarzieri, au dat startul cam cu strangere de inima la aventura dura ce avea sa urmeze:

Traseul a intrat rapid intr-o padure, pe un drum ingust de pamant, plin de noroi si de balti. Combinatia de bezna, zeci de lanterne, ploaie si ochelari uzi facea ca totul sa se desfasoare pe orbecaite, cu cazaturi ale unora si crengi luate peste fata la greu... O agonie care a durat pana cand s-a crapat de ziua, pe la 6 dimineata, undeva dupa CP 1 unde am ajuns deja murati...

A urmat celebra coborare prin noroi, urmata de satul care are un parau in loc de drum printre case... Apoi un asfalt de relaxare, care ne-a dus pana in CP 2, singurul loc unde ploaia ne-a iertat pentru cateva minute.

Apoi a urmat cea mai frumoasa parte a traseului: o urcare pe piatra cubica, urmata de o coborare spre comuna Rosia printr-un sector de chei deosebit: case rustice, poduri vechi de lemn, treceri la greu prin apa, noroi - visul oricarui MTB-ist. Am facut acea bucata cu zambetul pe buze si cu chiote de bucurie. Daca pana acolo am fost cam demoralizat, am iesit din chei la asfalt, dupa CP3, cu o pofta nebuna sa termin aceasta cursa nebuna.

Ploaia a revenit si noi, dupa ce am mai trecut o portiune de off-road, din Meziad, am ajuns la CP4 pe o ploaie efectiv torentiala. Cam asta era atmosfera acolo, cu noi nu am inca poze:

Am pornit pe ploaie cu bulbuci pe cea mai mare catarare din concurs, Stana de Vale, o urcare asfaltata si cu bucati de piatra cubica, dar cu portiuni constante de peste 12%. Nu e o urcare grea luata separat, dar in context, dupa 100 km de tras si inainte de inca 100 km care urmeaza, nu e chiar usoara. Am tras pe ea destul de tare, dar cat sa nu ne rupem, pana aproape in varf. Ploaia torentiala nu ne-a lasat nici o clipa. Aproape sus, o masina salvamont ne zice sa nu ne grabim, concursul s-a intrerupt in CP 5, la Stana de Vale. Pai atunci, dimpotriva, am tras la maxim si am ajuns la noul finish pe locul 7 ca echipa, unde i-am gasit si pe cei din fata, murati, sub un pavilion de plastic. Am facut doar jumatate de concurs si jumatate de diferenta de nivel - cam 109 km cu 2000 m.Am mai asteptat aproape o ora, dupa care organizatorii ne-au coborat civilizat la start cu microbuzul. Ploaia nu s-a oprit decat dupa 7 seara....

In final, si cateva pareri despre concurs:

Efortul organizatorilor a fost imens, au organizat un eveniment perfect, un traseu deosebit, mult mai atractiv ca anul trecut, cu un marcaj care nu necesita nimic altceva pentru orientare, GPS-ul fiind inutil. La fel de inutil era si road-book-ul super detaliat dat de organizatori, care au vrut sa se asigure ca nu exista nici o sansa sa ne pierdem. Aveam totusi in el, pe langa profilul fiecarei etape dintre CP, date despre tipul de suprafata de rulare, pante, alimentele din PC, posibilitati de retragere si fiecare intersectie si schimbare de directie explicata. Magistral!!! Mare ghinion cu vremea! Decizia de intrerupere a competitiei a fost foarte dureroasa pentru Tibi si echipa de organizare, dar a fost corecta. Oamenii terminati de frig si uzi pana la piele, desi ar fi continuat cu totii, ar fi fost expusi pe urmatoarele bucati, care implicau o iesire in creasta, in vant si o coborare lunga prin frig, la risc mare de hipotermie si accidentare. In plus, ploaia a ucis placutele de frana la toate bicicletele, in doar 100 km!!! Asa aratu placutele mele, noi la start:

Pentru a intra in atmosfera, puteti viziona un mic reportaj facut de TVS Oradea, cu cateva filmari si interviuri elocvente despre conditiile de pe traseu, dar si despre determinarea oamenilor:



Sper ca organizatorii sa treaca peste dezamagire, noi nu suntem suparati. Toti ne dorim sa ne vedem la anu' in acelasi loc, pentru a lua startul, de data asta speram ca sub un cer instelat, la IBO 2012...

Vf. Omu pe roti subtiri - ciclocross extrem

Urcarea cu MTB-ul pe Omu nu e nici o smecherie, n-am fost nici o data atras de ideea sa o fac. Nu mi se pare nici macar de palmares, doar o tura de MTB banala - vreo 35 km cu 1800 m diferenta de nivel din Sinaia - doar o urcare pe Drumul de Vara dintre Cote o poate face mai atractiva. Sunt atatea in zona mult mai interesante de facut. In plus, tigania de pe varf din perioada estivala, ghiolbanii urcati cu cabina si, mai nou, gratie noului drum, cu masina la Babele, nu ma fac sa imi doresc sa ajung acolo.

Totusi, ideea de a urca pe Omu cu ciclocross-ul pare o adevarata provocare. Iar coborarea de acolo o provocare si mai mare si o doza acuta de fun. Plus privirile ciudate ale oamenilor care vad sprijinite la intrarea cabanei o gramada de "semicurse"...

Dar as incepe mai intai prin a lamuri notiunea asta de ciclocross, care devine din ce in ce mai "pop" in cultura ciclista, mai ales bucuresteana, dar destul de gresit inteleasa de unii. Prin urmare:

Cyclo-cross (sometimes cyclocross, CX, CCX, cyclo-X or 'cross') is a form of bicycle racing. Races typically take place in the autumn and winter (the international or "World Cup" season is September–January), and consists of many laps of a short (2.5–3.5  km or 1.5–2  mile) course featuring pavement, wooded trails, grass, steep hills and obstacles requiring the rider to quickly dismount, carry the bike whilst navigating the obstruction and remount.


Cyclo-cross bicycles are similar to racing bicycles: lightweight, with narrow tires and drop handlebars. However, they also share characteristics with mountain bicycles in that they utilize knobby tread tires for traction, and cantilever style brakes for clearance needed due to muddy condition


Si pentru cine n-are rabdare de citit:





Si nu in ultimul rand, cursele de ciclocross exista de aproape 100 de ani, MTB-ul fiind proaspat aparut in anii 80...





OK, deci care e smecheria? De ce sa te duci pe off-road cu un soi de cursiera mai ciudata cand te poti duce cu MTB-ul? Care e motivatia?


PENTRU CA PE CICLOCROSS SINGURUL TAU AJUTOR SUNT ABILITATILE TALE TEHNICE. Nu ai suspensii, nu ai cauciucurile mari, nici macar toata gama de viteze, nu ai nimic ce sa te ajute sa treci peste obstacole. Esti tu versus natura, cu o legatura directa si rigida intre voi: ciclocross-ul.


Si acum sa ajungem la tura la OMU. Da, este o tura de MTB si da, sa urci pe Omu pe ciclocross e fortat. E foarte greu cu rotile alea prin bolovani, e greu de invins panta, sunt grele sectiunile de single-trail si drumul abrupt si sfaramicios dintre Cote. Dar satisfactia de a le birui fara ajutorul tehnicii e imensa.


Asa ca ne-am aliniat 11 curajosi in gara la Sinaia: 8 cu ciclocross, 2 cu MTB si un cross. 

Protagonisti :
Urs, Masi, Adi, Sergiu, Horatiu, Basso, Stef , Caine, Octav, Vlad, Costin

Unii au renuntat pe parcurs, multi au renuntat la Babele. Dar sus am ajuns doar 5: la categoria CICLOCROSS, pe OMU, au spus prezenti Stefan (Basso), Costin, Octav si subsemnatul, plus Sergiu pe MTB. Am zis, am facut, ne-am simtit bine si fierul meu a mers impecabil. A fost cea mai tehnica tura din viata mea, dar am reusit sa urcam din gara pana pe varf cam in 3 ore. Am impins doar cativa m la Cerdac si cateva bucati chiar inainte de varf, iar la coborare am facut 99% in sa. Ce mai, un vis devenit realitate, un extaz total pentru orice rider tehnic.

In final, o poza cu blestemul Bucegilor, drumul de pe Dichiu. Va fi sigur trecut pe lista rutierilor pe perioada urmatoare, dar eu zic ca nu o sa tina mult, se va surpa. Si daca e sa imi spun parerea, cu cat se surpa mai repede, cu atat mai bine....

Surmont MTB Azuga - 34.000 m urcati n-au fost degeaba

Da, dupa cum spuneam in titlu, am fost la maratonul Surmont de la Azuga si, in sfarsit, am constatat ca cei peste 34.000 m diferenta de nivel urcati sezonul asta nu au fost degeaba si si-au aratat rezultatele.

De data asta nu a mai fost un concurs cu 20 de participanti, ci a fost concursul cu cei mai multi participanti vreodata in Romania la munte (depasit doar de Prima Evadare) - 500 de ciclisti s-au aliniat la start. Am participat la tura lunga, un concept interesant, ea fiind doar cu vreo 5 km mai lunga decat cea medie, dar cu 600 m diferenta de nivel in plus - tura a speriat destul de multa lume, doar 55 de concurenti fiind inscrisi la aceasta lungime, toti buni, cei mai multi la categoria 30-39 de ani - sincer, credeam ca o sa ies printre ultimii. Per total, un traseu foarte dificil si tehnic, ce ne-a urcat din Azuga pana sub Vf. Piatra Mare, apoi pana pe creasta Neamtului si, in final, pana aproape pe Vf. Clabucetul Taurului. Pe bucata cea mai abrupta din partia Cocos a avut loc si contratimpul King of the Mountain.

In fine, ce sa zic, a fost o zi frumoasa, bicicleta a fost cu mici probleme (frana fata avea un piston indoit si freca o placuta pe roata), dar a facut fata si doar cand am ajuns inapoi la masina a explodat un cauciuc. Bine ca n-a explodat mai iute, ca la urcarea dinspre Susai spre Cocos am dat singura camera de rezerva nr. 51 de la +40 de ani.

A fost si o zi de care sunt foarte multumit, asa ca las rezultatele sa vorbeasca de la sine, fara sa mai comentez nimic, in afara de faptul ca rezultatul de la King of the Mountain a fost cea mai mare surpriza pentru mine - din 55 de concurenti la proba lunga, toti unul si unul, doar 9 au urcat bucata respectiva (nu aveai voie sa impingi bicicleta):

Mai multe informatii despre concurs se gasesc pe site-ul maratonului. Va las sa va delectati la final cu filmul maratonului, un film realizat profesional, dar care prinde din pacate mai mult secvente de forestier si mai putin de traseu tehnic, cursa lunga fiind mai mult de 3 sferturi cred doar sectiuni tehnice de mare dificultate:


Surmont Mountainbike Challenge 2011 from monkeyboy on Vimeo.

Nebunie la inaltime 2 - Transfagarasanul dus-intors

Ce sa zic, dupa Transalpina dus-intors si inainte de Transalpina si Transfagarasanul la o zi, era oarecum logic sa intre un Transfagarasan dus-intors.

Acuma, de obicei, lumea cam face tura asta, TF dus-intors, dar cu plecare de la Cartisoara si intoarcere la Piscul Negru sau invers. E si asta o tura frumoasa, dar e scurta si nu e potrivita pentru asa o zi lunga de vara si, in plus, pierde vreo trei sferturi din partea sudica, inclusiv cea mai spectaculoasa bucata dupa parerea mea, urcarea la barajul Vidraru.

Astfel, ca sa fie o tura cat de cat adevarata, am decis sa o facem din prima serpentina pana in ultima serpentina a drumului, adica am inceput de la cetatea Poienari, in sud, in Arefu, urmand sa facem cale-intoarsa la Vama Cucului, unde se termina serpentinele jos pe nord, inainte de Cartisoara.

Tura am facut-o si pe Bikemap, ea avand 168 km (confirmati pe ciclocomputer), dar diferenta de nivel este "doar" de vreo 4000 m, nu 4700 cum scrie pe ruta - am descoperit ca eroarea vine de la faptul ca bikemap nu stie de tunel si considera ca urci pana pe la aproape 2300 m in trecerea nu pe sub, ci peste creasta Fagarasului. Cam asa arata tura, ignorand tunelul:

In fine, ne-am pornit in trupa mare, 9 ciclisti in 2 masini, sambata, cu noaptea in cap, sa atacam Fagarasul. O sa-i numesc pe colegii de tura dupa porecle, ca au fost prea multi Stefani si ma incurc. Dupa startul din Cartisoara, pana spre coada lacului Vidraru, s-au "detasat" doua plutoane de evadati, primii fiind Basso si 445 (sa nu zic Stefan si Stefan) care au luat-o la fugareala in fata, apoi urmand eu cu Alex si Abu Dhaby. Vreme buna, soare cu putini nori si o sosea cu bucati destul de lungi complet refacute ne imbia sa ne ridicam in pedale si sa acceleram la maxim, facandu-ne sa uitam drumul lung pe care-l avem de facut.

Am ajuns la intrarea in tunel, la cota 2000, impreuna cu Alex, la 2h52min de la pornire, ne-am imbracat gros si am patruns in tunelul plin de ceata, pentru a descoperi pe partea cealalta ceata, umezeala si 4 grade. In concluzie, nu am mai stat ci am taiat-o in jos spre Cartisoara, cu mainile inghetate pe frana, fara sa stim ca am trecut pe langa Basso si 445 care ne asteptau la cabana la cald. Cand eram pe la Balea Cascada, am comunicat cu ei la telefon si le-am spus ca noi am coborat, asa ca au taiat-o si ei in jos. Intre timp, la Balea ajunsese si Fane (rapsohigh) cu al lui Pinarello rosu cu Super Record si roti R-Sys. El nu a mai coborat prin ceata.

Am ajuns la Vama Cucului dupa 3:30 h de pedalat de la masina, unde dupa vreo-un sfert de ora a aparut si Basso, iar imediat pe urcare ne-am reunit si cu 445. Pe urcare, Basso a luat-o in fata, iar eu am continuat cu Alex, de aproape de partea de sus a cascadei si cu 445; am urcat batraneste pe o ploaie marunta, ajungand la Balea Lac cam dupa 1:45 h de urcare. Am devorat niste covrigi si am taiat-o spre sud, la soare, iar la Cota 2000 ne-am oprit sa facem cateva poze - eu cu 445 si Alex cu 445:

Am continuat coborarea, am mai luat cu Alex o pauza sa terminam covrigii, undeva pe la intersectia cu Cumpana, dupa care ne-am reintalnit cu Fane, Basso si 445 pe baraj, incantati de o tura minunata (eu, 445, Basso si Alex, iar in ultima poza Fane cu al sau Pinarello la Balea) - pozele astea sunt facute de Fane - rapsohigh.

Am ajuns la masina dupa 7:15 h de pedalat, unde ne-am reintalnit cu restul grupului care a facut o plimbare pana sus la tunel, incantati si ei de o zi minunata, pentru ei fara vreme urata si ploaie. O sesiune de prajituri in Curtea de Arges si drumul pe autostrada pana acasa au incheiat inca o zi de ciclism de calitate, asa cum imi place mie. Duminica am dat cica o tura de refacere, am plecat la 18:00 si am ajuns acasa la 21:45 dupa inca 108 km pe langa Bucuresti, cu medie de 30 km/h...