Apusenii la 2 zile, varianta de toamna

Din dor de locurile mele de suflet, am hotarat sa dam o tura de 2 zile cu bicicletele prin Apuseni. Participanti: eu, Roxi si Iancu. Dupa multe calcule, ne-am dat seama ca la inceput de noiembrie nu se poate face prea mult, ziua fiind scurta. Combinat cu faptul ca n-aveam chef de off-road cu masina, am hotarat traseul:

Ziua 1: Rachitele - Ic Ponor - Padis - Valea Garda Seaca - Garda - Pensiunea Mama Uta
Ziua 2: Mama Uta - Ordancusa - Poiana Calineasa - Ic Ponor - Rachitele
In total 110 km, impartiti egal in cele 2 zile: 55 +55. Am pedalat in fiecare zi de la 10:30 pana la 16:00 (a nimerit foarte exact), lejer, batraneste, cu pauze destule.

Schimbari multe, si nu neaparat in bine. Drumul spre Padis e praf din nou, dupa ce anul trecut era ca-n palma. Exploatarile forestiere sunt in floare, cu noroaiele pana-n gat aferente. Zona afectata de furtuna acum vreo 2 ani arata trist (ma rog, aici nu e vina nimanui). Starea marcajului din Padis spre Garda e de tipul "bun daca stii pe unde". In schimb, m-a bucurat mult coborarea din sesul Garzii pana in drumul de pe Garda Seaca. Minunat, cu bolovani, exact atat cat sa iti placa da sa nu te rupa in doua. Chiar si Roxana a fost incantata de coborarile pe bolovani.



Pe vale am revazut cu drag Coiba Mare, Casa de Piatra, iar Roxana si Iancu au coborat pana la Izbucul Tauzi. Mama Uta ne-a primit cu bratele deschise, ba chiar ne-a lasat 3 in camera de 2 fara pret suplimentar. 80 RON cu micul dejun, foarte copios de altfel, inclus. Mancare buna, ca de obicei. Din pacate, neavand incaltaminte de schimb, am cam facut noroi pe scari si un pic prin camera. Sper sa nu se fi suparat nimeni, asta e, eram cu bagaje usoare. In schimb foarte interesanta a fost senzatia sa nu am seara in ce sa ma schimb de pantofii SIDI si sa merg cu ei la masa. Senzatie ciudata!!!

A doua zi am urcat pe Ordancusa care este, si aici imi vine sa plang, in curs de "betonare", dupa cum m-a corectat inginerul pe care l-am intrebat daca se asfalteaza. Stiu ca si oamenii de acolo au dreptul la o viata civilizata si sunt gata sa accept asta, dar ma gandesc ce dezastru ecologic o sa insemne asta pentru zona Scarisoara, plina oricum de masini ale manelistilor gata sa infrunte drumurile dezastruoase. Macar drumul meu "secret" (ii spun asa pt. ca nu e pe nici o harta) dintre Ocoale si Poiana Calineasa a ramas la fel... In Calineasa, gaterele baga la greu, dealurile fiind impanzite cu ele, parca mai multe decat tineam minte. Normal, drumul spre Ic Ponor e, cum ii sta bine unui drum forestier de exploatare, plin de noroi. Din Ic Ponor ne-am intors pe acelasi drum la Rachitele, admirand noile semne de localitate si de judet, parca din alta lume.

La Rachitele am avut surpriza sa imi gasesc masina lovita de un camion de lemne, asa ca ziua s-a terminat pe la politie prin Margau dupa hartiile necesare.

Dupa cum merg treburile, s-ar putea sa fie printre ultimele ture de MTB in Apuseni, probabil va fi nevoie de o cursiera.

Ipotesti si cateva manastiri din Bucovina

La Ipotesti am fost pentru prima oara acum sase-sapte ani si imi doream foarte mult sa revin. Imaginea pe care o aveam despre zona era una idilica, iar despre lac imi aminteam ca este plin cu nuferi in mijlocul unei paduri, asa cum il descrie si poetul.

Dupa ce am coborat din Ceahlau am zis ca ar fi o ocazie buna sa vizitam cateva locuri deosebite. In Targu Neamt am vrut sa vizitam Cetatea Neamtului, insa era in plina amenajare si ca sa nu ramanem cu gust amar am zis sa trecem macar pe la casa memoriala a lui Ion Creanga. Vizita a fost in mare fuga, pentru ca am ajuns tarziu si tocmai se inchidea.
Urmatoarea oprire era programata la Ipotesti, asa ca am decis sa innoptam undeva langa Botosani iar a doua zi dimineata sa mergem la Ipotesti. Pana la Ipotesti nu este nici un semn indicator ca acolo ar fi casa memoriala Mihai Eminescu. Asta si pentru ca Ipotesti-ul ramane un loc pentru nostalgicii cunoscatori. Dimineata am mers mai intai la lac, spre care esti ghidat de cateva semne ruginite si aproape sterse. La intrarea in padure esti intampinat de gunoaie, care isi fac simtita prezenta peste tot pe unde au ajuns exemplarele din specia umana.
"Lacul codrilor albastru" nu mai este albastru, insa este plin cu gunoaie iar langa lac este si urma unei vetre de foc. Cu siguranta peste cativa ani nuferii vor fi acoperiti de peturi, cutii de bere, pungi de plastic si alte urme ale trecerii admiratorilor poeziei marelui poet pentru ca "Neputand sa te-nteleaga, crezi c-or vrea sa te admire?". Probabil ca esenta noastra de manelisti, grataragii obositi, consumatori de mici si bere ne determina sa ingropam in gunoi si mizerie tot ceea ce nu intelegem, sa coboram la nivelul nostru urmele existentei celui ce este cel mai mare poet roman. La casa memoriala un anunt sec ne informa ca din cauza intreruperii furnizarii cu energie electrica, programul de vizitare este sambata intre anumite ore. Ghinion, noi ajunsesem vineri. Cam la atat se rezuma ceea ce pretentios scrie pe un panou "Memorialul Mihai Eminescu".

De la Ipotesti am mers spre Putna unde am vizitat manastirea si chilia lui Daniil Sihastru.

Am mai trecut si pe la Sucevita, Moldovita si Voronet. Destul de rapid, vremea nefiind foarte placuta pentru vizite.

In Ceahlau

"Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus."
G.Cosbuc

Dupa Caliman am hotarat sa mergem in Ceahlau, asta pentru ca auzisem ca este un munte deosebit. Miercuri, dupa o vizita scurta la Lacul Rosu, am lasat masina la Izvoru Muntelui de unde am urcat la cabana Dochia prin Poiana Maicilor.

Dupa un urcus sustinut prin padure, am ajuns in Poiana Maicilor iar de aici continuand am vazut Claile lui Miron.

Dupa o zona cu jenepenis am vazut primul varf din Ceahlau, Vf. Ocolasul Mare. Practic am ajuns pe un fel de platou.

Mai departe traseul parea sa se repete astfel ca dupa un al doilea urcus prin padure am ajuns la cabana Dochia care este asezata intr-o poiana foarte frumoasa. Ne-am cazat la cabana si dupa o pauza scurta de masa, cum timpul ne permitea, am mers si pe varful Toaca, unde am stat mai mult sa putem admira si apusul.

A doua zi dimineata ne-am trezit pe la sase sa ne uitam la rasarit, mai ales ca asezarea cabanei spre rasarit ne permitea foarte usor acest lucru.

Pentru aceasta zi, planul era sa coboram la cabana Fintinele si apoi sa urcam inapoi la Dochia trecand pe la cascada Duruitoarea.

Intr-o ora am ajuns la Fintinele unde am facut o pauza de cafea. De aici am inceput urcusul spre Cascada Duruitoarea.

De la cascada traseul incepe brusc prin padure, este insa foarte bine amenajat cu trepte si balustrade de lemn de protectie. Destul de repede am ajuns sus pe platou, langa schit, de unde am inceput coborarea spre Izvoru Muntelui pe traseul cu stanca Dochiei.

Ceahlaul este o mica bijuterie, traseele sunt foarte bine marcate si intretinute, cu panouri informative si mai ales cu atentionari despre zonele protejate. Am gasit si cateva gunoaie, dar pe ansamblu Parcul National Ceahlau arata foarte bine si ar trebui sa fie model si pentru celelalte parcuri de la noi.

Jnepening de inalta clasa: Calimanii la o zi lumina

Un obiectiv al nostru de mult vizat dar indepartat a fost Calimanii. Asa ca era normal sa se materializeze intr-un concediu. Si daca tot suntem asa pusi pe fuga (la propriu) in ultima vreme, ne-am gandit sa fie si la o zi. Din pacate, situatia pe teren nu este prea roza, asa ca o sa incerc sa detaliez mai bine tura, poate-o fi de folos cuiva.

Ne-am gandit sa plecam din Gura Haitii, la o tura de o zi lumina, sa vedem ce se poate face. Pentru cazare, am apelat la Pensiunea Poarta Calimanilor pe care o si recomandam cu caldura tuturor celor interesati de o cazare in zona. Camere bune la un pret mic, plus o masa adevarata traditionala, cu produse naturale, pe care nu o uiti repede.

Traseul ales a fost: urcare pe punct albastru din Gura Haitii in stanga, spre Calimanul Cerbului, apoi pe punct rosu pana pe Retitis, banda rosie pe Pietrosul Calimanului si coborare apoi pe cruce rosie pe Valea Haitii. Ne-am informat telefonic inainte la Salvamont Vatra Dornei, care ne-au informat ca s-ar putea sa avem probleme de orientare cu traseul punct albastru, mai ales inspre creasta, dar in rest traseul nostru este OK.

Am pornit la drum pe la 7:30, pe semintuneric. Desi exista o sageata clara in drum, inceputul de traseu este inexistent, sageata indicand spre curtea unui satean. In fine, cumva trebuie sa ajungeti pe o vale ce se deschide un pic in dreapta si sa o treceti, pe partea cealalta fiind un drum forestier infect iar pe copaci, sters cu toporul, marcajul nostru.

Se urca pe forestier la greu, cand prin padure, cand prin defrisari. O intersectie nemarcata in Y ne face impresia gresita ca ar trebui sa o luam la dreapta. Eu am mirosit ca drumul din dreapta e mai nou asa ca am luat-o in stanga, regasind ceva mai sus marcajul.

Din pacate, dupa ce se ocoleste prin dreapta un mic varf, marcajul se pierde intr-o defrisare. Am cautat dupa el peste o jumatate de ora, nestiind exact directia in care sa mergem. Directia corecta este in fata, putin dreapta, cum se intra in defrisare. Cel mai bine este sa se mearga la limita defrisarii prin dreapta pana se da de poteca. Revin din nou marcajele, dar pentru putin timp, pentru ca imediat se intra intr-un jnepenis foarte des. Poteca este croita printre jnepeni, oarecum clara, dar destul de stramta si cu foarte putine marcaje pe bolovani.

Din pacate se mai face cate o poteca la stanga si la dreapta, eu am nimerit dar daca cineva nu mai vede marcaj mult timp ar fi bine sa se intoarca. Dupa multi jnepeni, apare un stalp obosit intr-o poienita de unde se vede varful. Se mai urca pe langa niste stanci intr-o poiana mai larga, de unde se vede creasta intr-o mare de jnepeni imposibil de trecut.

Aici, marcajul nu numai ca se pierde rau, dar noi am nimerit si o poteca ce merge in stanga si care are tot puncte albastre. Nu este buna, poteca am gasit-o dupa peste o ora de cautari, undeva in directia varfului, putin spre stanga, are ceva marcaje dar la fel foarte rare. La un moment dat era asa de stramta incat am mers in patru labe pe sub jnepeni. Odata iesiti din jnepenis spre varf, am avut priveliste spre toata creasta in continuare. De aici marcajul este si mai prost, dar orientarea e simpla, se tine creasta. Respectand regula asta in general se gasesc si potecile printre jnepeni. Pe urmatorul varf se termina punctul albastru si incepe cel rosu. Privelistea e minunata spre Retitis, cariera si Pietrosul. Dar parca ne e groaza ca avem de mers pana acolo...

De la un moment dat, cand se coboara mai mult spre linia padurii, traseul este remarcat si nu mai pune probleme, trecand prin jnepeni rari si poienite, iar apoi printre tufe de ienupar, pana in soseaua TransCalimani pe care se continua pana pe Retitis la cabana Meteo. De aici incepe sa se vada in fata si Pietrosul.

Drumul de la Retitis spre Pietrosul este destul de bine marcat si destul de batut, am avut niste probleme doar la urcarea pe creasta, deasupra locului de campare, unde sunt mai multe poteci si marcajul se pierde putin. De sus din creasta principala pana pe Pietrosul e o plimbare relaxanta cu peisaje superbe.

De pe Pietrosul, creasta continua cu o bucata ce imi aduce aminte de Piatra Craiului si se desparte mai jos in doua, o ramura ce o ia spre Colibita si una spre 12 Apostoli.

Dintr-o sa mai jos se vede ce credeam noi ca va fi coborarea noastra. Din punctul de unde se desparte creasta pana la poteca e o mare de jnepeni care, dat fiind ca mai aveam cam 1-2 ore de lumina si amintindu-mi de experienta de dimineata mi-a dat fiori. In dreapta, se cascau niste vai de abrupt cu grohotis.

Am coborat repede pana la marea de jnepeni si am incercat sa gasim o carare dar, surpriza, nimic. Toata logica spunea ca acolo ar trebui sa fie un traseu. In criza de timp, am hotarat sa mai sunam o data la salvamont sa intebam, ca poate cautam ca prostii. Desi nu erau mai mult de cateva sute de metrii de jnepeni, erau asa de desi incat sa-i treci direct ar fi luat cel putin cateva ore, daca nu ar fi fost chiar imposibil. Salvamontul mi-a confirmat temerea mea: nu exista acolo nici un traseu de coborare. Traseul era direct de sub Pietrosul, inainte de creasta alpina ce urma, dar nu mai are marcaj, fiind maturat de o mare avalansa. Evident, in creasta nu exista nici un marcaj/sageata sa indice asta. In criza de timp fiind, am luat-o pe curba de nivel, cam nasol datorita orientarii nordice, fiind cu ceva zapada si destul de uda, incercand sa ajungem la valcelul unde era "traseul". Am prins intre timp un alt valcel afluent plin de grohotis, dar care se vedea ca da in cel principal, fara saritori. Grohotisul era stabil, soarele era la asfintit, asa ca am taiat-o cu grija in jos. In afara de o bucata mai abrupta care ne-a dat un pic de emotii, a fost super OK.

In schimb pe valcelul principal a aparut ceea ce ma temeam eu: o saritoare de vreo 10 m. Am reusit sa o ocolim prin stanga, printre jnepeni, unde exista o oarecare carare.

In continuare, am coborat tot pe valcel, pe marginea caruia a inceput sa se contureze o carare din ce in ce mai clara, probabil datorata turistilor pacaliti de semnul din Gura Haitii care spune ca pe cruce rosie se ajunge pe Pietrosul. Cararea da intr-o poiana unde se intalneste cu poteca ce se vedea de sus, drumul Mariei Tereza care ocoleste muntele Pietrosul pe la baza, si apare in sfarsit si crucea rosie, pe care ajungem intr-un final la un drum de taf printr-un parau.

Dupa cam o jumatate de ora se ajunge in drumul forestier de pe Valea Haitii. Aici ne-a prins noaptea, la un mars de 10 km pana la Gura Haitii unde am ajuns pe la 19:30. Am facut cam 12 ore, din care cam 2 ore si ceva ne-am ratacit. O zi minunata, cu emotii si satisfactii, care o sa ramana ca o minunata amintire. Dar si o zi care ne pune niste intrebari: Cine are grija de traseele astea? De ce nu se pun macar niste sageti in punctele cheie? Dar mai ales de ce din Gura Haitii exista doua sageti pentru traseele punct albastru si cruce rosie care nu corespund realitatii? Punctul albastru aproape ca e inexistent, iar crucea rosie, care ar da dupa cum scrie pe Pietrosul Calimanului, se termina frumos la baza lui intr-o poiana. Oare cum se simte un turist fara experienta care ajunge acolo si isi da seama ca a batut atata drum degeaba, fara sa aiba pe unde sa urce? Nu se putea scrie: marcaj inexistent pe ultima bucata de traseu, sau ceve de genul asta, macar sa nu se chinuie nimeni sa caute ca prostu'? Iar Parcul National Calimani e mai mult decat o simpla pancarda in Gura Haitii? Ca nu pare sa isi faca prezenta, lucru socant in comparatie cu Ceahlaul pe care l-am vizitat a doua zi, cu siguranta printre cele mai bine administrate parcuri din Romania. Deci bravo P.N. Ceahlau, rusine mare P.N. Calimani. Sper sa se schimbe ceva, pentru ca e o zona superba care merita mult mai mult decat atat.

Culorile toamnei si petice de zapada in Crai si Ciucas

Toamna a intrat in drepturi, asa ca noi am fugit repede sa vedem culorile in perioada lor cea mai frumoasa. Si cum suntem pasionati in ultima vreme de ture rapide, am ales ceva potrivit. Echipa: Roxi, eu si Alin.

Sambata - un clasic in Piatra Craiului: Plaiul Foii - Lanturi - Creasta Nordica - Padina Popii - Plaiul Foii

Am pornit tarziu, pe la 11, din Plaiul Foii, inspirati de frumusetea padurii.

Am tras tare, fara sa alergam, asa ca in ceva mai putin de o ora eram la Spirlea, unde nu am zabovit si am taiat-o la Lanturi. Nu mai fusesem de cativa ani buni pe acolo si aveam niste amintiri destul de horror. Roxi nu mai fusese de loc. Ambii insa am concluzionat ca nu e greu de loc, mie mi s-a parut de data asta o plimbare placuta. Plus peisajul de vis...


Din pacate, pe traseu era plin si am stat la coada pe multe pasaje. Cu toate astea, eram la refugiul Grind 2 in fix 2.45 h. Super fain! Doar ca peticele de zapada ne-au cam inspaimantat, asa ca am stat la refugiu 30 min sa ne hotaram. Pana la urma am zis ca facem creasta, altfel urma sa coboram la Table.


Creasta ne-a mai mancat vreo 2 ore pana pe Vf. Padina Popii, iar apoi am coborat la Diana. Pe tot drumul ne-a insotit un cutzu dragut, dar pe care Alin l-a ajutat sa treaca vreo 2 pasaje. Ne era groaza de cablurile de mai jos de pe Padina Popii. Pana la urma, actiunea de salva-cutzu a decurs in conditii optime si acolo. Valea era la fel de frumoasa cum o stiam, ba chiar mai frumoasa acum in pragul iernii.

Dupa cam 7 ore jumate cu tot cu pauze, am ajuns la masina si am mers la Bubulu, care n-a putut veni cu noi, Am zis ca poate vine a doua zi. Am stat si ne-am uitat la filme de schi si am baut visinata, apoi ne-am culcat

Duminica - o plimbarica in Ciucas: Muntele Rosu - Vf. Ciucas - Pasul Bratocea

Datorita faptului ca ne-am trezit tarziu, desi in plan aveam toata creasta Ciucas-ului, am recurs la acest traseu, mai scurt, dar bucata pana in Bratocea nu o mai facusem niciodata. Am plecat din drumul national de la intersectia cu drumul de Muntele Rosu doar pe la 12, dar ziua era minunata si padurea avea culori fascinante.

Traseul a fost minunat, presarat cu petice de zapada, dar si cu ATV-istii care incurajati de drumul ce a fost refacut pana la cabana Ciucas au cam invadat din pacate zona. Noroc ca drumul nu cred ca o sa tina mult, pare fragil.

Ne-am miscat destul de repede si am facut si o groaza de poze. Am reusit sa ajungem inapoi in Bucuresti relativ devreme.

A fost un weekend foarte placut, care a imbinat minunat sportul cu frumosul, din care au rezultat o gramada de poze super frumoase!