Maratonul Piatra Craiului MPC 2009 - o reusita

A fost si MPC 2009. L-am asteptat un an, a venit, a trecut, iar acum vom mai astepta inca un an cu nerabdare. De ce? Pentru ca este o experienta deosebita, o "life changing experience" cum s-ar zice in engleza. O cursa care isi face loc iremediabil in inima celui care o parcurge.

Dar sa incepem cu "sfarsitul", respectiv cu rezultatele noastre. Iar apoi voi scrie cateva impresii. Pentru mine, rezultatul este incredibil. Toata munca si antrenamentul au dat roade neasteptate. Am terminat maratonul in 7 ore si 5 minute!!! Este un timp cu 2 ore mai bun ca anul trecut si cu 4 ore mai bun decat cel de acum doi ani. Stiu, nu e ceva fantastic, atata timp cat peste 100 de participanti au scos un timp mai bun, dar pentru mine inseamna o realizare extraordinara. In plus, ceea ce mi se parea de neconceput acum 1 an, am ajuns in jumatatea superioara a clasamentului, locul 43 din 96 de participanti la 30-40 de ani si locul 106 din 234 la categoria open masculin. Roxana si-a mentinut oarecum pozitia de anul trecut, cu un timp de 8 ore si 4 minute (ceva mai prost ca anul trecut), cu locul 7 din 14 la 30-40 de ani si locul 22 din 49 la open feminin.

Toate rezultatele si pozele se pot gasi pe site-ul maratonului.

Cateva poze cu noi si una cu premierea la baieti 30-40 am gasit pe site-ul maratonului, poze facute de Liviu, Ilie si Sis, carora le multumim..

Si acum urmeaza, pentru cine are rabdare sa o citeasca, povestea mea despre MPC 2009 si despre MPC in general.

Eu si Roxana avem o vorba: noi suntem niste produse ale MPC-ului. Cum vine asta? Pai simplu, se trage din 2007, cand si noi, ca tot omul normal, mergeam pe munte, cu un rucsac de 60-80 l in spate, urcam in Piatra Craiului in prima zi pana pe creasta, dormeam rupti la refugiu si a doua zi coboram pe altundeva. Numeam asta o tura in Crai. Sau in Bucegi. Sau oriunde altundeva. Atunci am auzit de concursul acesta: o nebunie, o tura intreaga, de 41 km, in jurul Craiului, intr-o zi. Cu minim de bagaj, la adidasi usori. Se numea Maraton, dar noi stiam ca nu puteam sa-l alergam. Eu personal nu puteam sa alerg pana la coltul blocului, ca incepeau sa ma doara ficatul, splina, stomacul, capul, picioarele, mainile, spatele, tot ce vreti, simteam gust de sange in gura, ce mai. Roxana incerca sa ma convinga sa alerg, sa ma mai slabesc. Aveam atunci peste 110 kg. Cu mari eforturi, alergam jumate de km cu multe pauze. Dar totusi, nebunia ne-a facut sa ne inscriem. Ce se putea intampla? Mai mult ca sigur sa abandonam, daca nu la Table, cel putin la Plaiul Foii, unde aveam limita de 6 ore jumate. Cum sa ajungem? N-aveam cum. Dar macar sa incercam.

Astfel, intr-o duminica de octombrie 2007, la 9 dimineata, pe o ploaie marunta, ne-am aliniat la start. In acorduri de Phoenix, cei peste 100 de participanti au rupt-o la goana. Eu am inceput sa alerg, dar n-am reusit nici pana la capatul strazii, asa ca am luat-o usor la pas. 3 ore pana la Table, un mare efort pana la Funduri unde am ajuns dupa 4 ore, iar cu 30 minute inainte de timpul limita ma aflam la Spirlea. Am scos tot ce aveam in mine si, in pasi de alergare, am ajuns la Plaiul Foii cu cateva minute inainte de termen. Nu mai stiam cum ma cheama, dar stiam ca ma cheama Diana. Trebuia sa o fac, eram aproape. Am mai facut pana in Zarnesti mai mult de 4 ore, schiopatand. Prin oras, spre sosire, fiecare pas era o durere. Un grup de 4 zombie, eu, alaturi de Roxana si inca doi participanti, Dana si Cristi, am trecut tinandu-ne de mana, pe intuneric, linia de sosire, cu un timp de 10 ore si 19 minute, in aplauzele tuturor. Luci Clinciu a venit si mi-a spus ca n-ar fi crezut ca voi termina. Wow, nici eu. Dar se poate. Si mai mult decat atat, eu pot. Si cu siguranta pot mai mult. Orice ar fi, "that's the right way". Si, in acea seara, la poalele Craiului, viata mea s-a schimbat pentru totdeauna. Pantofii de trail running si rucsacul de 20 l aveau sa ia locul definitiv bocancilor si rucsacului de 80, pe care a inceput sa se depuna praful.....

In 2008 au urmat alte experiente placute: Carpathian Adventure, cu locul 6 la tura scurta, alaturi de Roxana Ghilt, Kitty si George, apoi MPC 2008 cu un timp de 8.41 (9.01 daca se adauga cele 20 minute de timp mort). Acestea au fost un mare imbold psihic, si brusc am descoperit ca pot sa alerg. La inceput 2 km. O tura de lac in Tineretului. Apoi 2. Apoi 3. Si niste dealuri. Si niste scari. Uraaa! Mi-am dat drumul si POT sa alerg. Ba mai mult, chiar imi place.

Si a venit 2009. Cu Bucegi 7500 (locul 7 la mixt), Carpathian Adventure (locul 3 la amatori) si, acum MPC. Si, intr-o dimineata la fel de ploioasa ca in 2007, in ritmuri de AC/DC, am pornit din nou. Dar a fost altfel: am alergat pana la Botorog, am depasit in draci pe urcare spre Magura, am alergat iar pe plat si pe coborari (unde ma cam depaseau alergatorii) si am tras tare pe urcari (unde-i cam depaseam eu pe ei). Am mers cot la cot cu oameni cu care nu visam sa fac asta. Urcarea la Funduri a fost floare la ureche, iar pe grohotis la coborare alergam in draci. Ca si pe branele din grohotis spre Spirlea. Si la Spirlea. Si dupa Spirlea. Si picioarele mele se incapatanau sa alerge. Nu tu dureri de genunchi, nici de muschi. Oboseala m-a ajuns doar la bariera cand, intr-adevar, nu m-am mai simiti in stare sa alerg si platul pana la Plaiul Foii. Dar l-am alergat pe bucati, cu pauze. O supa calda si un ceai m-au pus pe picioare si am plecat spre Diana impreuna cu Laurentiu Barza, cu care m-am intalnit la CP. Pe urcarea abrupta spre Diana, terenul meu preferat, am depasit tot ce se putea depasi. La refugiu am facut doar cu mana celor din CP si am continuat sa alerg in jos. Si de la Coltii Chiliilor, am continuat sa alerg, desi deja ma simteam obosit, dar nu mai era mult. Alergam 5 minute, apoi 30 de secunde pauza in ritm de mers. Lumea aplauda. Aflu ca inca nu au trecut 150 de oameni, deci sunt in prima jumatate, asa ca ignor durerile de ficat si junghiurile intercostale care au inceput sa apara si cobor spre Zarnesti. Asfaltul mi s-a parut interminabil, dar l-am alergat incet si pe ala. Am trecut linia de sosire si ma simteam oarecum dedublat: chiar sunt eu acesta? Am reusit? Da, am reusit. De azi, chiar daca nu sunt printre elite, ma pot numi cu mandrie un trail-runner.